Interviu pentru Lumina literară

Daniela Şontică: Domnule Tudor Nedelcea, sunteţi un cunoscut eminescolog, v-aţi îmbolnăvit de „eminescianită”, după cum aţi afirmat chiar dvs. Cum vă explicaţi faptul că Mihai Eminescu nu devine un subiect epuizabil odată cu trecerea vremii, cu atât mai mult cu cât au fost atât de mulţi cercetători care i-au studiat opera şi viaţa?

Tudor Nedelcea: Acesta este unul din atributele geniului şi al mitului lucrător, creativ: să fie inepuizabil, să fie interpretat şi redescoperit în diverse epoci şi regimuri, de persoane cu diverse preocupări sau de vârste diferite. Cu atât mai mult în cazul lui Eminescu, care, abia acum, în zilele noastre, se înfăţişează publicului cititor şi cercetătorilor în întreaga sa complexitate, datorită apariţiei integrale a creaţiei sale, în special publicistica (cca. 15.000 pagini), în ediţie academică, ştiinţifică, la Editura Academiei Române sau în celebra colecţie „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, coordonată de acad. Eugen Simion.

În Basarabia, o asemenea ediţie a apărut graţie acad. Mihai Cimpoi. Este incredibil câte domenii de activitate a abordat Eminescu, unele prefigurându-le prioritar, precum sociologia, fizica cuantică, etnopsihologia ş.a. Şi în domeniul teologiei, autorul Luceafărului uimeşte prin informarea şi acumularea cunoştinţelor de istoria religiilor şi de doctrină religioasă. Acumulând şi preluând critic întreaga problematică religioasă a vremii sale, el şi-a format o dogmatică personală – chiar dacă nu şi-a expus-o într-un sistem bine conturat – despre: Dumnezeu şi creaţia divină, hristologie, mariologie, angelologie, viaţă şi moarte. Era un om religios în sensul profund al cuvântului. Iată ce găsim în manuscrisele sale: Dumnezeu şi adevărul sunt identici (m. 2267); Prin rugăciune şi umilinţă se întăreşte muşchiul inimei noastre de putem suporta durerea (m. 2275 B); Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea Domnului (m. 2255); Stăpân e cel care n-are [alt] stăpân decât [cel] pe care şi l-a pus el singur: Dumnezeu (m. 2267) etc. Este prima personalitate românească care a demonstrat că Biserica noastră ortodoxă „nu e numai o comunitate religioasă, ci totodată naţională”. Despre ediţia a II-a a cărţii noastre, Eminescu şi cugetarea sacră (Craiova, Fundaţia Scrisul Românesc, 2000), vrednicul de pomenire, patriarhul Teoctist, a apreciat: „autorul afirmă lucruri extraordinare din punct de vedere creştinesc şi canonic al bisericilor, pe care Eminescu le cunoştea atât de bine şi îşi exprimase corect gândurile”.

Eminescu este un subiect inepuizabil, abordat de specialişti din varii domenii de activitate, în ciuda detractorilor săi, pe care comunitatea umană i-a aruncat / îi aruncă la coşul de gunoi al istoriei.

Daniela Şontică: Sunteţi un om legat de valorile credinţei ortodoxe, adesea aţi susţinut ideea construirii unei catedrale reprezentative a neamului nostru, aşa cum Mihai Eminescu o susţinea la vremea lui. Nu v-aţi atras antipatii cu această raportare?

Tudor Nedelcea: Sunt născut, crescut şi educat de părinţii mei în litera şi spiritul credinţei creştin-ortodoxe şi aşa mă voi manifesta până la sfârşitul vieţii mele pământene. Este temeiul pentru care preamăresc virtuţiile bisericile noastre strămoşeşti, care a fost, de-a lungul istoriei, alături de neam şi s-a manifestat ecumenic, îi proslăvesc pe oamenii bisericii, pe toţi creatorii inspiraţi de spiritul creştin. Am susţinut din capul locului construirea Catedralei Mântuirii Neamului, pe care o găsea absolut necesară şi Eminescu, am fost şi în comisia consultativă pentru realizarea acestui proiect, apoi, în Adunarea Naţională Bisericească şi Consiliul Naţional Bisericesc, care a hotărât construirea acestui lăcaş sfânt. Cunosc, din păcate, oponenţa agresivă a fostului primar general al Capitalei faţă de acest proiect pentru simplul fapt că patriarhul n-a vrut să numească ca mitropolit pe un om de-al său. România este singura ţară ortodoxă care nu are asemenea lăcaş, la nivelul unei catedrale, spre disperarea conaţionalilor noştri, trăitori în Rusia, Serbia, Bulgaria etc. Antipatiile unor indivizi nu mă sperie, pentru că sunt aceeaşi autoreprezenţi ai aşa-zisa „societăţi civile” (în realitate, Biserica Ortodoxă Română reprezintă adevărata societate civilă), sterpi sufleteşte, care se opun predării religiei în şcoli, a căsătoriei între homosexuali în numele apărării drepturilor unor minorităţi (urmează legiferarea zoofiliei în opinia acestora!?). Preceptele biblice nu sunt pe placul adepţilor „New-Age”-ului.

Daniela Şontică: Care sunt amintirile şi satisfacţiile la care ţineţi cel mai mult referitoare la diversele întâlniri pe care le-aţi avut cu diverse personalităţi ale Bisericii noastre?

Tudor Nedelcea: Întâlnirile mele cu aceste personalităţi bisericeşti au fost decisive şi compleşitoare. Dumnezeu mi-a îndreptat paşii în această direcţie. La facultate, am fost coleg (şi de cameră, timp de doi ani) cu Gheorghe Calciu, abia ieşit din închisoare. El mi-a făcut o adevărată educaţie şi cultură religioasă. De la cămin până la cantină, cale de patru staţii, în Drumul Taberei, mă seminariza asupra cărţilor sau subiectelor date spre studiu. Am avut o corespondenţă cu părintele Calciu cât a fost în SUA şi am rămas prieteni până la trecerea sa la Domnul. Apoi, în 1970, l-am cunoscut pe călugărul Nestor Vornicescu Severineanu, episcop vicar la Craiova, care m-a protejat părinteşte în cele mai delicate momente ale vieţii, am purtat foarte multe discuţii cu Înalt Prea Sfinţia Sa. A fost fratele meu mai mare, de la care am avut ce învăţa. Prin dânsul, l-am cunoscut, în 1985, pe marele poet creştin Ioan Alexandru, cu care am legat o strânsă prietenie şi care m-a învăţat cum să mă rog în Biserică şi multe alte taine. În anii 1988-1989, I.P.S. Nestor mi-a dat să redactez, în secret, lucrarea părintelui Dumitru Stăniloae, Studii teologice (în secret, pentru că Departamentul Cultelor nu-l aprecia pe celebrul teolog). După Revoluţie, l-am cunoscut personal, i-am editat (fiind atunci redactor şef) o lucrare excepţională, Reflexii despre spiritualitatea poporului român, pe care am lansat-o la primul Târg Internaţional de Carte de la Bucureşti (1991). Cuvinte de evlavie am avut pentru foştii mitropoliţi Anania, Plămădeală şi Nicolae, pentru episcopul Râmnicului, Gherasim şi am pentru I.P.S. Teofan, P.S. Nicodim, P.S. Gurie, P.S. Vicenţiu, P.S. Varsanufie, stareţul Ioachim Pârvulescu, preoţii N. State-Burluşi, Buburuz etc. Dar, corolarul acestor personalităţi a fost (şi este şi acum pentru mine), patriarhul Teoctist, personalitate cu un rol decisiv în destinele Bisericii Ortodoxe Române, dar şi ale ţării noastre.

Daniela Şontică: Aţi fost mai mulţi ani coleg la editura „Scrisul Românesc” cu Marin Sorescu. Povestiţi-ne cum era ca om? Ce calităţi aţi admirat la el?

Tudor Nedelcea: Marin Sorescu a fost directorul Editurii „Scrisul Românesc” (1990-1996), eu fiindu-i subaltern. Avea, într-adevăr, geniu. Era întrovertit, timid. Sub modestia sa de sorginte ţărănească, era un Om, drept, cu drag de Dumnezeu (a reparat cu ajutorul lui I.P.S. Nestor, biserica din satul său natal, Bulzeşti), un om ce-şi iubea sincer confratele, chiar şi pe cei care i-au făcut mult rău (şi nu sunt puţini), trei scriitori reclamându-l Academiei Suedeze spre a-l deposeda de Premiul Nobel, pe care-l merita pe deplin. A fost poet, prozator, dramaturg, eseist, critic şi istoric literar, traducător, pictor. Îşi iubea cu sinceritate ţara, valorile cultural-naţionale, pe creatorii acestora. Ca ministru al Culturii, auzind că la Tg. Jiu vântul şi viscolul au doborât un copac pe un scaun din Ansamblul „Brâncuşi”, a plecat imediat în Gorj, pe o vreme total nefavorabilă, spre a lua măsurile de vigoare. Avea mult umor, preţuia ţăranul, de la care a cules atâtea întâmplări pentru ciclul La Lilieci. Merita mai multă consideraţie din partea confraţilor ( a fost nevoit să-şi dea demisia din Uniunea Scriitorilor).

Daniela Şontică: Ce alte prietenii literare aţi mai legat de-a lungul anilor?

Tudor Nedelcea: Viaţa m-a răsplătit (deşi am avut numeroase necazuri) cu prietenia unor mari scriitori, pe care i-am evocat în cartea mea, Simple crâmpeie de viaţă (Craiova, Editura MJM, 2015): Ilie Purcaru, Mihai Pelin, Gr. Tr. Pop, N. Gheran, Nichita Stănescu, I.D. Sîrbu, Dan Simonescu, C. Dima-Drăgan, Barbu Theodorescu, Florin Constantiniu, Gh. Buzatu, Mihai Ungheanu, Al. Piru, Ioan Alexandru, Fănuş Neagu, Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu, Adrian Păunescu, Victor Crăciun, Eugen Doga, Viorel Cosma, Dan Zamfirescu, Eugen Simion, etc. De la toţi am avut/am de învăţat.

Daniela Şontică: Ce vă atrage atenţia în mod deosebit la generaţiile de scriitori consacraţi după 1980?

Tudor Nedelcea: Scriitori postdecembrişti încă nu s-au afirmat plenar. Au tot timpul înainte. Sunt mulţi scriitori, se tipăreşte foarte mult, apar multe reviste literare, dar calitatea scriiturii încă se lasă aşteptată.

Daniela Şontică: Având în vedre toate schimbările sociale, tehnologice, ale mentalităţilor şi chiar ale psihicului uman corelat cu acestea, încotro credeţi că se îndreaptă cultura?

Tudor Nedelcea: S-a mai vorbit de o criză a culturii, a cărţii în special, şi în trecut. Liviu Rebreanu scria în 1923: „Printre atâtea crize ce bântuie în ţară, criza aceasta a cărţii româneşti e poate cea mai îngrijorătoare, fiindcă efectele ei, mai puţin simţite azi se vor răzbuna în viitor”. N-a fost aşa, dar e bine că celebrul scriitor a tras semnalul de alarmă, pentru că perioada culturală interbelică este comparabilă cu generaţia „Junimea” sau a anilor ’60 postbelici. Cultura este ca o stâncă: oricâte valuri, unele năpraznice, ar bate în ea, ea rezistă dacă-i autentică. Cred că şi cartea şi revista tipărite vor rezista sau coexista cu publicaţiile electronice. Galaxia Gutengerg va merge la pas cu Galaxia Marconi.

Danieal Şontică: Ce aveţi pe masa de lucru acum?

Tudor Nedelcea: Scriu săptămânal pentru „Flacăra lui Adrian Păunescu” articole pe care le reunesc în volum sub titlul Printre cărţi şi oameni. Am ca temă de cercetare la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C.S. Nicolaescu-Plopşor” Craiova al Academei Române, Biserica şi societatea. Apoi, scriu diverse studii, cronici literare pentru reviste din ţară şi din străinătate. Dumnezeu să mă sprijine cu sănătate, că pe masa de lucru aşteaptă multe subiecte.

Interviu realizat de Daniela Şontică.