O excelentă şi necesară carte de istorie

Studierea celui de-Al Doilea Război Mondial continuă să preocupe istoricii şi cititorii deopotrivă, pierderile de vieţi omeneşti, milioanele de răniţi sau mutilaţi de război au creat o stare care nu poate fi anihilată sau uitată cu prea mare uşurinţă. Schimbarea de frontiere, împărţirea Europei printr-o cortină de fier, existenţa simultană pe scena istoriei a doi călăi pare a fi lucrarea diavolului. La peste 70 de ani de la încheierea celei mai crunte confragraţii mondiale din istoria umanităţii încă se mai aduc dovezi, documente, opinii, argumente, se reanalizează faptele, arhivele secrete încep să se deschidă, apar noi interpretări pe baza noilor documente sau memorii.

În acest context, doi istorici autentici îşi continuă cercetarea, dovedind pasiune şi competenţă. Este vorba de profesorul de istorie, Ionel Turcin, şi de un general maior, Ion Pâlşoiu, devenind, după trecerea sa firească în rezervă, profesor universitar, cu un doctorat în istorie. Cartea pe care o prezentăm cu onoare spune aproape totul despre conţinut: Prizonierii de război români în malaxoarele morţii din Gulagul stalinist şi apare într-o editură consacrată, Aius.

O astfel de carte este mai necesară decât oricând, azi, când fiii celor care ne-au adus bolşevismul în ţară cu ajutorul tancurilor sovietice ne dau lecţii de moralitate. Lucrarea demonstrează, din capul locului, un mare adevăr repetat şi de istoricul Adrian Cioroianu: România a fost comunizată. Eminescu demonstra, la vremea sa, că „în mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi. Populaţia e chiar mică pentru teritoriul nostru fertil şi cestiunea agrară, o cestiune de desproporţie între numărul km pătraţi ai ţării şi numărul locuitorilor” („Timpul”, VI, nr. 131, 13 ian. 1881, p. 1.).

Revenind la lucrarea lui Ionel Turcin şi Ion Pâlşoiu, Prizonierii de război români în malaxoarele morţii din Gulagul stalinist, ea abordează unul dintre cele mai dramatice episoade din ultimul război mondial. Drama prizonierilor români nicicând nu poate fi înlăturată, ea trebuie cunoscută aşa cum a fost în realitate, fără nicio cosmetizare, mai ales că în istoriografia română continuă încă (din păcate) disputa privitoare la pierderile Oştirii Ţării, în campania din Est (1941-1944).

Analizând cu multă responsabilitate şi în spiritul adevărului ştiinţific diversele puncte de vedere, autorii şi-au propus să elucideze „jocul greu controlabil al cifrelor” referitoare la numărul militarilor români capturaţi de sovietici în 1941, în 1942, după ruperea frontului la Cotul Donului şi în Stepa Kalmukă (noiembrie 1942), la Stalingrad (4 septembrie 1942-2 februarie 1943), la evacuarea Crimeei (mai-august 1944), dar şi imediat după 23 august 1944.

Coroborând diversele date vehiculate în istoriografia română cu statisticile sovietice întocmite după încheierea războiului, a rezultat că prizonierii proveniţi din Armata Română se situau pe locul trei (după germani şi unguri), în ansamblul armatelor europene.

Noutatea lucrării constă şi în faptul că, făcându-se apel la jurisprudenţa internaţională în domeniul Dreptului Internaţional Umanitar, prezentând rolul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii în adoptarea unor convenţii şi regulamente, precum şi cele de la Bruxelles, Haga şi Geneva, autorii au dat răspuns la o serie de întrebări cu privire la statutul prizonierilor de război, la obligaţiile pe care le au părţile faţă de prizonieri etc.

Parcurgând fără prejudecăţi paginile acestei cărţi-document bazate, în principal, pe mărturiile inedite ale foştilor prizonieri de război sau ale urmaşilor acestora, ele constituie un adevărat tezaur memorialistic privind acea lume de iad, o lume a suferinţei şi a disperării, a degradării umane. În acele „case ale morţii”, împrăştiate pe tot întinsul Rusiei, dincolo de Urali şi în taigaua siberiană, la graniţa cu China sau Mongolia, în nordul îndepărtat sau în Extremul Orient, fără nicio legătură cu Ţara, cu Crucea Roşie Internaţională, supuşi la munci istovitoare, incompatibile cu demnitatea umană, deţinuţi ani în şir peste termenele obişnuite de armistiţii şi tratate de pace în condiţii de viaţă subumană, în foamete, frig şi mizerie, într-o continuă tortură morală şi fizică, ei, prizonierii de război, au găsit, totuşi, resursele necesare pentru a supravieţui.

Iată de ce, mărturiile lor, care sunt realităţi îndeobşte puţin cunoscute şi deci nu merită a fi acoperite de colbul uitării, nu sunt decât strigătul plin de durere, de disperare şi de întrebări al unei întregi generaţii de sacrificiu, al celor care au suferit şi au murit, au îndurat şi au supravieţuit în cea mai odioasă „temniţă” ce a existat vreodată – Gulagul stalinist.

Autorii scriu istoria acelor ani, cu umbrele şi dramatismul lor, cu tenebrele vieţii din lagărele sovietice, aşa cum a fost memorat în mintea şi în inima veteranilor de război supravieţuitori. În urma investigaţiilor istoriografice, a numeroaselor mărturii ale supravieţuitorilor lagărelor şi închisorilor ruseşti, este analizat cu pertinenţă controversatul fenomen al creării Diviziilor de Infanterie „Tudor Vladimirescu” şi „Horia, Cloşca şi Crişan” din rândul prizonierilor de război români din U.R.S.S.

Autorii demonstrază că noi, românii, am fost singura naţiune din cele cu număr mare de prizonieri din Uniunea Sovietică (germani, italieni, finlandezi, unguri etc.), care au acceptat să se înroleze „voluntar” în cele două divizii în condiţii de captivitate şi să depună jurământ unui stat străin şi inamic (până la 23 august 1944).

Majoritatea celor care au aderat la o aşa-zisă „mişcare antifascistă”, lansată de sovietici, prin intermediul unor comunişti români emigraţi în Rusia Sovietică, în lagăre, şi, ulterior, s-au înrolat în diviziile respective, au acceptat însă această stare de lucruri, fiind obligaţi să aleagă între posibilitatea de a se întoarce acasă, în ţară, chiar în rândurile unei armate străine, luptând, chiar cu preţul sacrificiului suprem, împotriva Germaniei hitleriste şi aliaţilor săi, sau varianta unei morţi lente şi chinuitoare, în speranţa supravieţuirii în acele malaxoare ruseşti ale morţii. Este menţionat şi rolul acestor divizii, îndeosebi după instalarea guvernului prosovietic condus de dr. Petru Groza, prin decretul fostului rege Mihai de România.

Într-o lucrare de asemenea anvergură, sunt reunite biografiile, uneori dramatice, ale ofiţerilor, subofiţerilor şi soldaţilor captivi în U.R.S.S., originari sau trăitori pe meleagurile Olteniei, şi nu numai, redând şi temperatura incandescentă a evenimentelor de acum şapte decenii.

În temeiul cercetării unei bogate literaturi de specialitate şi a unor izvoare inedite, respectiv a mărturiilor supravieţuitorilor sau ale urmaşilor acestora, lucrarea se remarcă prin rigurozitatea şi autenticitate, obiectivitate şi detaşare în prezentarea faptelor şi a fenomenelor expuse sistematic, logic şi convingător, într-un stil coerent, pasional, înscriindu-se în istoriografia memorialistică drept o carte de referinţă. Totodată, demne de evidenţiat sunt şi permanentele trimiteri făcute de autori pe parcursul întregii lucrări la multitudinea surselor de informaţii, ceea ce îi conferă o deosebită valoare ştiinţifică şi documentară.

În opinia celor doi autori (Ionel Turcin şi Ion Pâlşoiu), această carte este un firesc omagiu adus tuturor acelora care au luptat şi s-au jertfit pentru Credinţă, Adevăr şi Dreptate, pentru Neam şi Ţară. Mesajul cărţii este sincer, uman şi posibil: cei ce răspund de destinele omenirii ar trebui să facă totul pentru ca războaiele să nu se mai repete, iar oamenii să nu mai fie supuşi unor astfel de tratamente inumane.

Tudor Nedelcea