Marin Sorescu - Ar fi împlinit 80 de ani...

... dacă „destinul sorţii” (cum s-a exprimat un telespectator) nu i-ar fi fost potrivnic. Sau anumiţi indivizi, chiar din preajma sa, pe care i-a promovat, nu i-ar fi scurtat zilele. Primul atac împotriva sa se produce în mai 1982, Sorescu fiind implicat (de alţii) în „meditaţia transcendală”, „sectă periculoasă” în opinia politrucilor. I se interzice piesa Există nervi pusă în scenă la Teatrul Naţional din Craiova, iar el capătă diabet. Oameni de bine (Adrian Păunescu, Eugen Simion, O. Paler, Vasile Băran) îi sar în ajutor. Apoi, în februarie 1991, la împlinirea vârstei de 55 de ani, a fost chemat la Uniunea Scriitoprilor, dar nu pentru a i se închina o cupă de şampanie, ci pentru a-l destitui ca redactor şef al revistei „Ramuri”.

I-am devenit apropiat după ce alţii l-au dezamăgit şi chiar m-a onorat cu preţuirea sa. De aceea, cred că-i drept să consemnez câteva date despre omul Marin Sorescu.

Ca om, Sorescu era introvertit, blând, cu o cultură extraordinară, un bun român. Deşi era academician, avea o intuiţie ţărănească de invidiat. Când era director la Editura „Scrisul Românesc” plecase în vizită cu preşedintele Ion Iliescu în America Latină, că să facă joncţiunea cu laureaţii Premiului Nobel. După modelul ăsta, Petre Roman, care era prim-ministru, voia să-l ia şi pe Sorescu într-o vizită în Austria. Sorescu a plecat intenţionat din Bucureşti, a venit în Craiova şi m-a rugat că dacă-l sună premierul să nu-l chem la telefon, să-i spun că nu este în Craiova. Sună secretara lui Roman, sună însuşi Petre Roman care se enervează şi zice: ,,Am informaţii că este la Craiova, daţi-mi-l la telefon”. Nu l-am dat. După circa 10 zile au venit minerii şi l-au dat jos pe Petre Roman şi atunci îmi zice Sorescu: ,,Vezi de ce nu m-am dus cu el”?

Şi-a construit casa de la Bulzesti, în anul 1991, după ce a luat Premiul Herder. Îi trata pe muncitori foarte bine, aveau mese complete (aperitiv, felul I, felul II, prăjitură), plus băutură. Mergeam deseori cu el la Bulzeşti. Stăteam, deseori, seara cu el printre muncitori. Unul dintre ei, mai bătrân, spunea snoave, mici istorii locale, poreclele consătenilor. Sorescu stătea lângă el şi nota. Aşa au apărut multe nume din volumul La lilieci. I-am dat, trase la xerox, scrierile lui Tudor Vladimirescu, spunându-i: ,,Dacă Călinescu spune că este scriitor, facem o antologie cu prefaţa dumneavoastră”. L-am convins, nu atât de greu, a făcut o prefaţă la Tudor Vladimirescu – Scrieri , extraordinară. După aceea, i-am dat textele din Mihai Viteazul şi citeam din ele, aşezaţi amândoi pe lemnele din curte. Am căzut de acord şi cu această carte. I-a scris prefaţa. Sunt două prefeţe uluitoare. Ambele cărţi s-au vândut foarte bine. Nimeni nu le-a contestat valenţele artistice, că i-am făcut scriitori pe cei doi eroi ai neamului.

Exista un zvon, cum că anumite cercuri străine îl voiau pe Sorescu preşedintele României în 1990, aşa cum l-au vrut cehii pe Havel. Mi-au spus asta şi unii din familia sa, că s-a prezentat cineva, un actor, care a condus Revoluţia, la Sorescu acasă, pe stradă Grigore Alexandrescu nr. 43, pe 22 decembrie, la ora 10, înainte de a se declara moartea lui Milea. I s-a spus: ,,Marine, hai să deschidem televiziunea”. Sorescu nu a vrut să meargă, a intuit că ,,revoluţia” nu era curată şi a dat un răspuns tipic lui: ,,Mergeţi voi înainte şi ţineţi-mi un loc”. Dar, nu s-a dus. Şi atunci a apărut varianta cu ,,Mircea, fă-te că lucrezi”.

Ca şi Havel, el era foarte cunoscut peste hotare, dar se zice că în condiţiile astea trebuia să cedeze Transilvania aşa cum s-a stipulat în Declaraţia de la Budapesta, din 16 iunie 1989, conform căreia „Transilvania a fost şi este un spaţiu de complementaritate”, declaraţie contrasemnată şi de fostul rege Mihai al României. Cert este că acest refuz l-a costat ulterior pe Sorescu. Din Franţa, s-ar fi transmis telefonic: ,,Distrugeţi-l pe Sorescu”. A intervenit destituirea de la ,,Ramuri”, a fost înlăturat de la Premiul Nobel pentru Literatură.

Multă lume spunea că nu trebuia să ocupe funcţia de ministru. El nu a fost un reformator extraordinar, dar cel puţin nu a distrus. Dacă ne uităm câţi miniştrii s-au perindat, unii au fost catastrofali, alţii au fost pur şi simplu penibili. Pleşu a organizat bine, Ludovic Spiess a fost un bun ministru. Sorescu, de pildă, ca ministru, când a auzit că la Târgu-Jiu a căzut o salcie pe unul dintre scaunele lui Brâncuşi (de pe alee, nu de la ,,Masa Tăcerii”), s-a dus să vadă la faţa locului; nu avea consilieri buni, luase nişte foşti colegi de facultate, dar ulterior l-a ajutat Mihai Ungheanu, care era foarte bun birocrat, era legist. Tot ce semna Sorescu trecea întâi pe la Ungheanu. Marin Sorescu a suferit foarte mult când l-au dat afară din funcţia de ministru, înlocuindu-l cu finul său, Mărginean, Sorescu fiind la Sibiu, la un festival Blaga. Atunci, la festival, a aflat ca fusese destituit. Mai circulă o informaţie, cum că boala lui provine de la o injectare de pe un aeroport, motiv pentru care a fost la Paris, în ultima perioadă a vieţii, pentru a face transplantul, dar medicii francezi au spus că nu se mai poate face nimic. Ei au confirmat injectarea, a murit în condiţii groaznice, avea două plăpumi pe el, cu foc permanent în cameră, dar tremura de frig. Se scărpina mereu, s-a chinuit. Degeaba unii o condamnă pe soţia sa, Virginia Sorescu, dar ea s-a ocupat de el. Drama este că nu au avut copii.

Amândoi soţii Sorescu au vrut ca ambele case, de la Bulzesti şi din Bucureşti, să fie transformate în case memoriale. După moartea lui Marin Sorescu, fiind comemorat la Muzeul Literaturii Române, doamna Sorescu m-a luat cu maşina dânsei şi mi-a zis: ,,Hai să mergem la Sorin” (aşa îi zicea soţului). Mormântul lui Sorescu este la Cimitirul Bellu, dar nu pe Aleea Scriitorilor, unde trebuia să-şi aibă locul, ci în Aleea Academicienilor, graţie prietenului său devotat, antum şi postum, Eugen Simion, pentru că Uniunea Scriitorilor nu a vrut să-i dea loc. Nicio coroană de flori nu i s-a trimis la înmormântare, pentru că el îşi dăduse demisia din Uniune.

La mormântul lui Marin, doamna Sorescu a zis: ,,Să ştiţi că şi eu vreau să fie casă memorială, şi la Bulzesti, şi aici în Bucureşti”. Mai târziu, doamna Iliescu, care se ocupa de menajul casei Sorescu, mi-a spus că şi doamna Sorescu era bolnavă de cancer. A murit şi dânsa după câteva luni, dar mi-a lăsat şi mie acest secret. În casa de la Bucureşti este averea lui Sorescu, are lucrări din epoca medievală, o ladă de zestre, biblioteca, manuscrise, corespondenţă, picturi vechi, icoane pe sticlă, lucrări de patrimoniu, sculpturi, un adevărat muzeu. Am înţeles că multe au cam dispărut. Aici în Craiova, urma să fie casă memorială, eu vorbisem cu Ionică Sorescu, fratele cel mic, să-mi aducă o adresă cum că Fundaţia ,,Marin Sorescu” doreşte înfiinţarea casei memoriale. Într-adevăr, mi-a adus această adresă, atunci preşedinta Fundaţiei era Mihaela Constantinescu Podocea, din familia lui Sorescu, şi care a făcut ediţia ,,Sorescu”, din celebra colecţie ,,Opere fundamentale”, iniţiată şi coordonată de Eugen Simion, la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă.

M-am dus la domnul Ion Prioteasa, preşedintele Consiliului Judeţean Dolj, cu această cerere, să facem casă memorială, spunându-i că Doljul nu are nicio casă memorială; a fost de acord, dar să aşteptăm sfârşitul anului, pentru că posturile erau blocate. În luna decembrie am revenit la domnul Prioteasa să trecem la fapte, urma să fie încadrat un post de muzeograf, pe care să fie numit Ion Sorescu, şi un post de custode, pe care să fie o persoană din partea lui George Sorescu. Înainte de a mă duce, vine Ion Sorescu şi îmi spune că nu se mai poate face casă memorială, pentru că o rudă a lor vrea să o împartă. S-au certat pe casa din Bulzesti şi ea s-a degradat. Am înţeles că şi pentru cea din Bucureşti sunt procese între familii. Este trist, pentru că el concepuse acea casă să fie locuinţă pentru scriitori, iar la ultimul etaj pentru artiştii plastici. El era şi pictor. Mi-a spus că a vândut un tablou, reprezentând câinele său, la Edibrough; a venit o contesă care a zis că este câinele ei. Şi i-a dat 1500 de lire. Sorescu zicea cu umor: ,,Cum să fie câinele ei când era câinele meu de la Bulzesti, dar pentru 1500 de lire am acceptat substituirea de animal”.

La Editura ,,Scrisul românesc”, Marin Sorescu a fost numit director de Andrei Pleşu. Marin Sorescu nu era un om care să stea zi de zi, nici nu trebuia, pentru că era o mare personalitate. A fost atacat din acest motiv: mi s-a telefonat de la un ziar de scandal din Bucureşti, în 1991, întrebându-mă dacă vreau să dau un interviu în legătură cu Marin Sorescu. Prima întrebare care mi-a fost adresată: ,,Este adevărat că Marin Sorescu nu vine la program?”. Şi eu am răspuns: ,,Da, este adevărat”. Mi-au cerut să detaliez. Le-am spus: ,,Da, nu vine la 8, vine la 8.30, nu pleacă la 16, pleacă la 15”, la care interlocutorul meu de la celălalt capăt al firului şi-a dat seama că-mi bat joc de el. M-a întrebat cum pot spune aşa ceva, pentru că ei avea informaţii că nu vine la program. Am zis: ,,Marin Sorescu a fost redactorul şef la revista ,,Ramuri”, înainte de 1989, nimeni nu l-a întrebat dacă atunci venea la program. Marile personalităţi nu trebuie să stea zi de zi la program. El trebuie să dirijeze, el acoperă cu numele său destinul unei instituţii”.

După ce a fost implicat, fără voia sa, în fenomenul ,,Meditaţia transcedentală”, i-am editat la xerox, în 99 exemplare, bibliografia Un mesager al literaturii române, pe care a ,,uitat-o” pe la decidenţii politici.

Să povestesc despre tragedia lui Sorescu, la împlinirea a 55 ani de viaţă: a fost chemat la Uniunea Scriitorilor. S-a îmbrăcat frumos, crezând că noua conducere a Uniunii Scriitorilor îi va închina o cupă de şampanie. Din păcate, naivul Sorescu a crezut acest lucru. În seara respectivă, îmi telefonează doamna Sorescu să mă întrebe dacă ştiu ceva de el. Dânsa mi-a spus că a fost chemat la Uniunea Scriitorilor şi nu s-a mai întors acasă, nu a răspuns nici la telefonul din apartamentul vagon din Craiova şi m-a rugat să merg să-l caut. Era, într-adevăr, în apartament, mi-a răspuns cu mare greutate. L-am văzut într-o stare deplorabilă, pur şi simplu îi tremura buza superioară. Am vrut să-l întreb ce s-a întâmplat, l-am văzut în ce stare era, nu am comentat mai mult, nu i-am pus întrebări, atât i-am spus că a doua zi voi trece pe la el şi o să-l iau la editura. L-am luat la editură la ora 10, m-a rugat să rămânem doar amândoi în birou, apoi să-i dau maşina de scris şi să-l încui în biroul său. După vreo trei sferturi de oră m-a chemat să-i citesc o scrisoare. Am rămas uluit. Era demisia lui din Uniunea Scriitorilor . Am ridicat chiar tonul la el: ,,Domnule Sorescu, nu se poate să ţineţi chiar toate necazurile în dumneavoastră, enervaţi-vă, daţi cu maşina de scris de pământ, descărcaţi-vă, asta vă termină!”.

În coşul de gunoi era o hârtie mototolită de Sorescu. Am luat-o: era acel denunţ calomnios al unor scriitori, printre care şi un nescriitor, Sabin Gherman, care, ulterior, s-a ,,săturat” de România şi a făcut o propagandă antiromânească. Era un denunţ împotriva lui Sorescu, pentru care el a fost nevoit să-şi dea demisia din Uniunea Scriitorilor. A rămas în continuare la Editura ,,Scrisul românesc” până la sfârşitul vieţii şi a fost o colaborare excelentă, pentru că Sorescu nu venea tot timpul la editură, fiind solicitat mai ales peste hotare, dar amprenta şi-a pus-o. Nu tipăream o carte fără să-l consult sau chiar să-i pun câteva probleme. De pildă, a adus un manuscris al lui Paul Goma. L-am întrebat cum rămâne cu drepturile de autor. Mi-a dat telefonul lui Paul Goma, care mi-a spus să iau legătura cu doamna Năvodaru, mătuşa sa, în legătură cu drepturile de autor. Doamna Năvodaru mi-a tăiat-o scurt: ,,Vreau drepturi de autor în dolari”. Fireşte, noi nici nu aveam cont în valută. Şi nu s-a mai putut tipări cartea, pentru că erau imposibil de achitat acele drepturi de autor.

Un alt caz. A adus un manuscris al lui Petre Ţuţea, Teatru seminar. Marin Sorescu i-a făcut recomandarea lui Petre Ţuţea să intre în Uniunea Scriitorilor, ca să beneficieze de pensie, pentru că nu avea nici un venit, era muritor de foame. De celebrul orator s-a ocupat studentul, apoi revoluţionarul Marin Munteanu. Eram curios să-l tipărim. După ce am lecturat acel manuscris, i-am spus domnului Sorescu că nu putem să-l publicăm pentru că-i vom face rău lui Petre Ţuţea. Petre Ţuţea apărea mereu la televizor, era sclipitor în interviuri, excelent orator. Eu îl şi cunoscusem prin Mihai Pelin, în 1973, şi, într-adevăr era o personalitate fascinantă. Dar, în scris, era mediocru. I-am spus domnului Sorescu că dacă vom publica această carte îi vom face un deserviciu, pentru că este o scriitură mediocră. Trebuia să rămână acel Ţuţea din interviuri, cel care apărea la televiziune, acel Socrate al zilelor noastre. Într-adevăr, cartea nu a apărut. Am înţeles că a apărut în altă parte, dar fără vreun ecou esenţial. Petre Ţuţea rămâne oratorul desăvârşit, omul de mare conştiinţă.

Lucrând cu Marin Sorescu la editură şi cunoscându-l mai bine ca om, fiind invitat de multe ori la locuinţa sa din Bucureşti, şi chiar atunci când a construit casa de la Bulzeşti, i-am luat fireşte apărarea ,pentru că fost nedreptăţit, am luptat ca lui Sorescu să i se facă dreptate. După moartea sa, am cerut Ministerului Culturii (era atunci secretar adjunct Mihai Ungheanu), ca postul de director să fie desfiinţat în memoria sa, el să fie ultimul director al „Scrisului românesc”. Mihai Ungheanu m-a avertizat că urmaşul său va avea o altă opinie. Am zis că pentru mine este suficient postul de redactor şef, nu şi de director. Şi am crezut că această soluţie va rămâne. Am vorbit şi cu doamna Berza, care era în locul lui Ungheanu, după venirea lui Ion Caramitru la Ministerul Culturii. Dânsa, la fel, a fost surprinsă plăcut de propunerea mea, dar, surprinzător, atunci când mă îndreptam spre Târgul de Carte de la Bucureşti, cu Jean Băileşteanu, care era colaboratorul nostru, un alt individ a venit cu o decizie a lui Caramitru, ca director, deşi postul de director fusese desfiinţat. Fireşte, mi-a fost desfăcut contractul de muncă; nu vorbesc mai multe pentru că sunt lucruri care nu mi-au plăcut, sunt dureroase.

După ce am aniversat 75 de ani de înfiinţarea editurii, la care au participat personalităţi marcante (academicienii Radu Voinea, Marcu Botzan, Dan Grigorescu, Nestor Vornicescu, Grigore Vieru, Eugen Simion, M. Cimpoi, N. Dabija, V. Tărâţeanu, Victor Crăciun, scriitorii M. Ungheanu, Gr. Tr. Pop, G.R. Serafim etc.) şi am făcut şi o masă rotundă cu tema ,,Cartea, a câta putere în stat?”, dezbatere pe care am publicat-o şi care a avut un mare ecou, deci, după această aniversare a editurii, s-a făcut o alta, la care, din păcate, au participat şi unii scriitori, care, chipurile, erau în opoziţie faţă de cei care au participat la prima aniversare. Şi s-au dat şi premii.

Din iniţiativa acad. Eugen Simion, craiovenii l-au omagiat pe genialul scriitor, prin organizarea „Zilelor Marin Sorescu”, de care mă ocupam în mod special, începând cu februarie 1997.

Primele trei ediţii s-au desfăşurat, în principal, la Naţionalul craiovean, în colaborare cu Fundaţia „Marin Sorescu” şi Ministerul Culturii. S-au jucat marile piese soresciene: Iona, Pluta meduzei, Paraclisierul, Ah, această traversare (florilegiu din ultimele poezii), A treia ţeapă, Vărul Shakespeare, Matca, alături de spectacolele lui Tudor Gheorghe: Petrecerea şi La lilieci. Sesiunile ştiinţifice, moderate de Eugen Simion, au reliefat aspecte mai puţin cunoscute din biografia şi creaţia soresciană şi au fost susţinute de Fănuş Neagu, I. Coteanu, G. Sorescu, Mihai Ispirescu, Ov. Ghidirmic, Marian Barbu, I. Zamfirescu, Ileana Berlogea, D. Solomon, Ludmila Patlanjoglu, Al. Firescu, Patrel Berceanu, Jeana Morărescu, Tudor Nedelcea, Jean şi Fănuş Băileşteanu, C.M. Popa etc. Au fost lansate, postmortem, ultimele cărţi ale lui Marin Sorescu.: La lilieci (vol. VI), Efectul de piramidă, romanele Japiţa şi Jurnal (romanul călătoriilor), precum şi lucrări monografice semnate de Gh. Boris Lungu, Fănuş Băileşteanu, G. Sorescu, au fost vernisate expoziţii de carte şi documentare, s-au acordat premiile „Marin Sorescu” lui D.R. Popescu, plasticianului Ion Nicodim şi regizoarei Daniela Peleanu. După pensionarea lui Emil Boroghină, Zilele „Marin Sorescu” au fost organizate (mai modest) în cadrul Târgului de carte „Gaudeamus”. Din 2005 Academia Română şi Primăria Craiovei (exceptând anul 2011), prin Antonie Solomon au ridicat ştacheta valorică a manifestării, omagiindu-l în sala Primăriei şi a Teatrului Naţional (care, din 2005, la propunerea directorului Mircea Cornişteanu, poartă numele ilustrului scriitor). Moderatorul tuturor acestor manifestări, Eugen Simion, a invitat la discuţii personalităţi marcante din ţară şi din străinătate (unii prieteni ai scriitorului omagiat): Adam Puslojici, Mircea Micu, M. Ungheanu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mircea Dinescu, Victor Crăciun, Răzvan Voncu, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, V. Tărăţeanu, Gr. Tr. Pop, Ilie Purcaru, Dan Hăulică, Varujan Vosganian, Dan Mircea Cipariu, Dan Zamfirescu, N. Georgescu, Maya Simionescu, Marius Sala etc. Alte titluri de carte au fost lansate: Marin Sorescu Cronici literare şi Cronici dramatice (ediţii de G. Sorescu), Marin Sorescu, laserul vagului de Ilarie Hinoveanu (în 2005), Marin Sorescu. Opere (col. „Opere fundamentale”, ediţie de Mihaela Constantinescu Podocea), Puntea, Poezii alese de cenzură, Sonete, monografiile Marin Sorescu. Starea poetică de Ada Stuparu, Metaforele teatrului sorescian de Toma Grigore şi Marin Sorescu de Fănuş Băileşteanu (în 2006), Configuraţii grafice de Marin Sorescu (ediţie de G. Sorescu).

La fiecare ediţie, pe scena Teatrului Naţional s-a desfăşurat un recital din poezia soresciană, prezentat de poeţii Adam Puslojici, Radomir Andrici, Srba Ignatovici, I. Miloş, Gr. Vieru, N. Dabija, V. Tărâţeanu, Mircea Micu, de actorii Mircea Albulescu, Virgil Ogăşeanu, Dorel Vişan, Ilie Gheorghe, G. Mihăiţă etc. Paralel, la Universitatea din Craiova s-a desfăşurat colocviul internaţional „Marin Sorescu, exegeze şi traductologie”, cu participare internaţională, s-au efectuat pelerinaje la casa poetului de la Bulzeşti, s-au jucat piesele Există nervi?, Paraclisierul, O ţeapă pentru fiecare (adaptare după A treia ţeapă), Ilie Gheorghe şi Tudor Gheorghe au susţinut strălucite spectacole inspirate din creaţia lui Sorescu. S-au acordat, la fiecare ediţie, de către Academia Română, premiile „Marin Sorescu”, unor scriitori din ţară (Ov. Ghidirmic, Marian Barbu, Tudor Nedelcea, Ilarie Hinoveanu, N. Iliescu, Lucian Chişu, Al. Dobrescu) şi din străinătate (I. Miloş, Radomir Andrici, I. Flora, John Fairleigh, W. Jacques de Decker, Serge Fauchereau, Michael Metzeltin etc.). Manifestările dedicate lui Marin Sorescu au avut darul nu numai de a perpetua memoria unui scriitor de geniu, dar şi de a repara unele nedreptăţi făcute de semenii săi, cum remarca Eugen Simion:„Discret, Marin Sorescu a dus un război lung, de unul singur, luptând cu ideologia, cu invidia autohtonă şi cu indiferenţa internaţională [...]. Cei care voiau să-şi dreagă reputaţia lor serios compromisă de colaborarea cu ideologia oficială a totalitarismului ceauşist s-au grăbit să-l înjure ca la uşa cortului şi să-şi refacă, astfel, credibilitatea morală. Culmea este că au reuşit nu să distrugă talentul lui Sorescu, dar să fragilizeze omul, şi aşa, prin natura lui fizică, destul de fragil”.

Zilele Marin Sorescu au fost întrerupte, din păcate, în 2014. Acelaşi devotat prieten, Eugen Simion, a reuşit să le reînvie, la Bucureşti, începând cu anul acesta, prin Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Muzeul Naţional al Literaturii Române şi Primăria sectorului 2.

Datorită acestor manifestări naţionale, a tipăririi operei sale, Marin Sorescu este, azi, la opt decenii de la naştere, un scriitor aflat în contact permanent cu cititorii, într-o actualitate creatoare.

Tudor Nedelcea