GHEORGHE HAGI

Petre Ţuţea spunea despre aromâni că nu sunt români, ci ... super-români! Pe când o parte dintre noi se mai bălăcesc precum raţele în bătătură, ei, aromânii sau macedoromânii au ştiut să poarte, în suflet şi în viaţa publică, stindardul românismului. Mi-am adus aminte (aproximativ) de vorbele socratianului Ţuţea – prea iute intrat într-un con de umbră, poate pentru că filosoful român remarcase fără echivoc virtuţile românismului şi ale ortodoxiei noastre – văzând strălucita evoluţie a fotbalistului şi antrenorului Gică Hagi, cel care în familie vorbeşte în dialectul aromân, şi nu în ... „ limba aromână”, cum afirma, în totală necunoştinţă a lucrurilor, un comentator TVR!

Aromânii sau macedoromânii sunt o ramură a poporului român, trăitoare în Peninsul Balcanică, în număr de 1.500.000 de suflete (Hristo Stoicikov este şi el aromân, ca şi croatul Tudor). Ei vorbesc în graiul aromân sau macedoromân, care este un dialect al limbii române, ca şi meglenoromân şi istroromân. Mulţi aromâni, porecliţi în Balcani cu apelativul cuţovlahi, au emigrat la noi, datorită politicii de desnaţionalizare dusă de statele balcanice, facilitându-li-se aşezarea în Dobrogea de sud (fostul Cadrilater, cu judeţele Durostor şi Caliacra), până în 1940, când acel vechi pământ românesc încă de la Mircea cel Bătrân şi de la străbunii traco-daci, a fost cedat Bulgariei, sub presiunea Germaniei lui Hitler şi Italiei lui Mussolini.

Cultura românească se mândreşte cu remarcabilele contribuţii ale unor cărturari aromâni, ce au îmbogăţit tezaurul nostru spiritual prin nume precum cele ale unor: Andrei Şaguna, I.C. Massim, Th. Capidan, D. Bolintineanu, N. Batzaria (Moş Nae), Tache şi Pericle Papahagi, Marcu Beza, Ov. Papadima, Lena Constante, Teohar Mihadas, Toma Caragiu, G. Murnu, V. Papacostea, etc., etc. (vezi: Hristu Cândroveanu, Aromânii, ieri şi azi, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1995).

Gheorghe Hagi duce şi el, cu cinste, făclia aromânilor, cu care ne mândrim, în istoria naţională. El s-a socotit întotdeauna român. Şi nu numai a declarat aceasta în vorbe, dar a făcut enorm de mult, pentru ca imaginea României să fie corect recepţionată. Într-o Europă ce se vrea unită, dar nescăpată încă, în spirit, de derapări imperialiste, în imaginea căreia noi românii am fi ba mâncători de lebede de pe lacurile vieneze, ba aurolaci sau handicapaţi, cerşetori, deşi se ştie că nu de noi era vorba, ci de minoritari de pe la noi, mai mult sau mai puţin coloraţi. Şi-apoi se uită că handicapaţi, aurolaci şi tot soiul de drogaţi/toxicomani sunt în mai mare măsură „privilegiul” altora, decât al nostru...

Or, tocmai aici intervine acţiunea lui Gică Hagi, cu geniul lui fotbalistic, cu marele lui caracter, ca român, care ne-a propulsat luminos în lume, el recompunând imaginea eroică, adevărată, a României. În timp ce unii intelectuali de pe la noi, chiar de certă valoare, se ruşinează cu zestrea noastră naţională, marele fotbalist Gheorghe Hagi se mândreşte că este român! Campionatele mondiale de fotbal, care sunt, înainte de spectacolul în sine, un fenomen social de primă mână, au arătat, la startul fiecărei întâlniri a unei echipe naţionale, că sunt parte şi simbol ale ţării pe care o reprezintă, prin gestul simplu, dar încărcat de semnificaţii, de a cânta, împreună cu publicul spectator, imnul naţional, între care şi imnul României. Trecem cu vederea că actualul imn naţional este caduc şi greu de învăţat, de cântat pe stadioane sau jucat la manifestări oficiale, cum ar fi, de pildă, Hora Unirii (versuri de Vasile Alecsandri, muzica Al. Flechtenmacher), cum am propus nu de mult timp (Tudor Nedelcea, Schimbarea Imnului şi a Zilei Naţionale a României, în vol. Tudor Nedelcea, Confluenţe spirituale, Iaşi, TipoMoldova, 2013, p. 133-136). Respectul pentru imnul naţional înseamnă, înainte de toate, respect pentru ţara ta, pentru părinţii şi strămoşii tăi, pentru tine însuţi, cum fac marii sportivi sau artişti ai lumii. La campionatul mondial de fotbal din SUA, unde echipa României a parcurs un drum glorios, pe tricourile formaţiei croate sta scris: „Suntem mândri de a fi croaţi!” Iar Gheorghe Hagi, la rândul lui – acest lider necontestat al fotbalului românesc – prin gestul simbolic de a ţine mâna pe inimă în timpul intonării imnului nostru naţional, Deşteaptă-te, române! a arătat că este mândru de a se lupta cu întreaga lui fiinţă pentru măreţia culorilor Patriei.

Gică Hagi a plâns sub culorile steagului României, pentru gloria căreia n-a precupeţit niciodată niciun efort. Acest mare maestru al fotbalului românesca muncit ca la galere în slujba fotbalului românesc. Acest inegalabil Gică Hagi, care a plâns şi la reîntâlnirea cu „tifosii”noştri, după întoarcerea acasă, în timp ce îşi anunţa retragerea de la echipa naţională, o retragere în plină glorie!

Memorabilă a fost emisiunea TV, moderată de Adrian Păunescu (cât de mult ne lipseşte!), după ce Gheorghe Hagi îşi anunţase hotărârea de a se retrage din echipa naţională. Numai stăruinţa, talentul şi diplomaţia lui Adrian Păunescu l-a înduplecat pe marele fotbalist. Şi ce meci a făcut cu naţionala Ungariei (el şi cu Adrian Ilie) învingând-o la Bucureşti cu 2-0. Complexul nostru faţă de fotbalul maghiar, care durase de câteva decenii, a fost înlăturat. Prin întreaga lui glorioasă carieră de fotbalist, Gh. Hagi a reabilitat ideea românismului, dar, mai ales prin geniul său fotbalistic, prin mândria de a fi şi de a se comporta ca român, căpitan al echipei noastre naţionale de fotbal. Dan Petrescu spunea cu umor, un mare adevăr: colegii săi de echipă, când nu mai aveau nicio soluţie, pasau mingea lui Gică. El era artizanul în teren, omul care s-a impus în vestiare şi prin caracterul şi dârzenia sa.

Activitatea, gesturile sale în faţa a miloane şi chiar miliarde de spectatori de pe Mapamond, cu prilejul Cupei Mondiale din 1996, fac cât o colecţie de tomuri despre România. Aveam/avem nevoie de sublimul său aport, în aceşti ani grei şi totuşi, plini de speranţă, căci mai avem oameni ca Hagi sau Simona Halep, altă aromâncă. Sau ca Iolanda Balaş, Ivan Paţaichin, Ilie Năstase şi Ion Ţiriac, Nadia Comăneci şi toată pleiada de gimnaste de aur, Szabo sau Lipă şi atâţea alţi mari sportivi.

Mergeam cu genialul scriitor Marin Sorescu de la Craiova spre Bulzeştiul său. Era a doua zi când Gică Hagi a înscris acel magnific gol în poarta Columbiei. Marin Sorescu, umblat prin lume şi cunoscut pretutindeni, arăta o bucurie nestăpânită pentru meciurile României şi, mai ales, pentru evoluţia lui Hagi. „Ce-o să mai zică cârcotaşii lumii?”, se întreba Marin Sorescu. Şi-au zis, totuşi. Unii caricaturişti francezi (aceeaşi care au adus ofense Sfintei Fecioare şi profetului Mohamend?!) l-au făcut pe Hagi „ţigan”, deşi această etnie a dat omenirii nume ilustre, în special din domeniul muzicii.

Să ne amintim că, în Turcia fiind, câştigând o cupă continentală cu echipa turcă, a defilat în oraş (împreună cu un alt fotbalist exemplar, Gică Popescu) cu tricolorul românesc.

Sunt fapte reale, sincere şi cu adevărat patriotice care ar trebui să-i ruşineze pe aşa-zişii noştri intelectuali, cărora le pute tot ce-i românesc (de pildă, Patapievici care scrie: „radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără şira spinării” (H.R. Patapievici, Politice, Bucureşti, 1996, p. 64).

Apropo de Gică Popescu, olteanul care a refuzat „Steaua” înainte de 1989. Când urma să fie ales preşedinte al F.R.F., a fost arestat, deşi el se achitase de toate datoriile către stat. Înlocuitorul său n-a avut / n-are nimic cu fotbalul adevărat, fiind dintr-o altă branşă (chiar dacă-i asemănătoare). Rezultatele se văd în organizarea dezastruoasă a meciurilor amicale pentru echipa României din iarna acestui an. Şi nimeni nu-şi dă demisia, iar Gică Popescu a făcut puşcărie, dar a ieşit cu fruntea sus, ca un mare caracter. În acest timp, prietenul său Gică Hagi a luat atitudine ca un român cu simţul dreptăţii. A refuzat orice colaborare cu F.R.F. Acesta-i comportamentul unui rege: regele Hagi.

Azi, Gh. Hagi face ce trebuia să facă alţii: o şcoală de fotbal, pe care o finanţează şi o antrenează. Aşa făcuse şi Gică Popescu. Renaşterea fotbalului românesc începe de la şcolile de fotbal pentru copii. Profesioniştii ştiu asta. Gheorghe Hagi şi Gheorghe Popescu investesc în fotbal, sportul-rege care le-a adus satisfacţii celor doi şi altor mari fotbalişti.

Într-o perioadă post decembristă încâlcită şi confuză, de aşa-zisa tranzaţie, în care România îşi mai caută încă drumul în concertul popoarelor lumii. Gheorghe Hagi şi echipa sa, condusă magistral de autenticul român şi creştin ortodox, Anghel Iordănescu, au arătat că România este o Ţară cu valori autentice profunde. Care nu vine la ospăţul popoarelor ca o rudă săracă, ea avându-şi între acestea locul ei binemeritat.

Pentru tot ce ai făcut în folosul fotbalului românesc şi pentru România ta şi a noastră, iubite Gheorghe Hagi, îţi mulţumim din suflet! Şi îţi spunem, cu inima deschisă, plină de bucurii ce ni le-ai prilejuit an de an: Te iubim şi te vom simţi mereu lângă inima noastră.

Tudor Nedelcea