Eminescu și (neo)marxismul

Se discută în ultima vreme, de când pe sccena politică românească a apărut o anume formațiune politică, despre neomarxism și influența sa nefastă în domeniul politic, economic și social. Pericolul ideilor și practicilor profestate sunt într-adevăr nocive și ele se manifestă în varii direcții: globalism fără măsură, incorectitudine politică, negarea preceptelor biblice, drepturile unor minorități (naționale, sociale, sexuale etc.) asupra majorității etc. Dar, fenomenul nu este nou, cum nimic nou nu este sub soare. În ziarul „Timpul” (3, nr. 172, 6 august 1878, p. 4), Eminescu (blamat de neomarxiștii contemporani în toate felurile, fiind considerat „incorect politic” – vezi studiile lui Theodor Codreanu) atrăgea serios atenția: „O serioasă turburare socialistă amenință Europa. Cetățenii liberi, independenți și înfrățiți ai republicii universale, cari la noi sunt reprezentanți prin partidul roșu, încearcă a răsturna toate formațiunile pozitive de stat, și dacă n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totuși vor încerca s-o facă pe calea lor obicinuită a atentatelor, scenelor de uliță, turburărilor etc., iar acele încercări încep a-și arunca umbrele de pe acum.” Trăgând semnalul de alarmă privind pericolul „victoriei principiilor liberale socialiste”, care „însemnează moartea oricării culturi și recăderea în vechea bărbărie”, el se angajează să combată aceste tendințe „ori în ce punct s-ar fi ivind”. Știrea privind apariția „ciudatului fenomen al tendentelor comuniste agrare” sosește din Petersburg, capitala Rusiei (unde va izbucni, în 1917, revoluția bolșevică), comunismul având o „mulțime de adepți”. Eminescu face distincție între „socialismul orașelor industriale” (pe care-l consideră „esplicabil, deși nu justificat”) și cel agrar, de neînțeles într-o țară „în care pământul ne-mpărțit există cu prisosință și populația e rară”. În opinia sa, „socialismul industrial pornește de la o iluzie economică.

O ediție de excepție

Festivalul de literatură transdanubiană, inițiat și organizat de Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, a adus în plin planul atenției o carte de excepție: Studii despre Tetraevangheliarul grecesc de la Muzeul Olteniei din Craiova (sec. al XII-lea), apărută sub egida Mitropoliei Olteniei, Muzeului Olteniei și a Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității din Craiova la Editura Mitropoliei Olteniei, în 2020. Autorii acestor studii bilingve (română, engleză) sunt patru tineri care surprind prin acrivia științifică: Ion Reșceanu, Mihai Ciurea, Carmen Bălteanu, Ion Sorin Bora, traducerea în limba engleză aparținând Alinei Reșceanu. O spunem din capul locului: este o lucrare de excepție, apărută în condiții grafice tot de excepție, de o utilitate științifică de netăgăduit. Tinerii autori fac parte din catedra de studii biblice și o asemenea intreprindere de editare și studierea profundă a textului este apanajul unei instituții de profil academic; tinerii universitari Ion Reșceanu, Mihai Ciurea, Carmen Bălteanu și Ion Sorin Bora și-au demonstrat prin această carte vocația de cercetători autentici și ne oferă speranța că studiile biblice și cele privind „critica textelor și tehnica edițiilor” (ca să-l cităm pe Demostene Russo) au un viitor asigurat. Cartea a fost lansată la Muzeul Olteniei, despre valoare și necesitatea editării pronunțându-se Florin Ridichie și Lucian Dindirică, directorii Muzeului Olteniei, respectiv al Bibliotecii „Alexandru și Aristia Aman”. Tetraevanghelianarul grecesc din secolul al XII-lea se află la Muzeul Olteniei, manuscrisul fiind studiat până acum sporadic, consemnat doar în cataloage.

La Dumbrăveni (România) - Centrul Cultural „acad. Eugen Simion”

Lângă Suceava, la 12 km, în plin ținut bucovinean, se află comuna Dumbrăveni, unde tatăl lui Eminescu a fost, o vreme, căminar la boierul Leon Ghica (care i-a ridicat primul bust din România; la rândul ei, Primăria Dumbrăveni ridicându-i un bust, așezat alături de bustul lui Eminescu și Păunescu) și unde se crede, conform tradiției și a unui ziar local, că aici s-ar fi născut Poetul național. Nu există o confirmare deplină în acest sens, dar ceea ce face Primăria pentru un prezumtiv fiu al satului a trecut granițele județului, chiar ale țării. Autoritatea locală, Primăria Dumbrăveni, cu un primar de excepție, Ioan Pavăl, un secretar Mihai Chiriac (ziarist și scriitor) și cu un colectiv așișderea, care au întrepins / întreprind acțiuni culturale și științifice de talie europeană. Comuna Dumbrăveni este atipică și inedită, este o comună/cetate culturală de excepție, fapt pentru care Eugen Simion a sugerat primarului Ioan Pavăl să nu facă demersuri pentru transformarea ei în oraș.

Un trăitor printre și pentru cărți - Victor Petrescu, '80

În istoria lumii, de la începuturi („Biblioteca din Alexandria”) și până azi, cartea și biblioteca a jucat un rol social și cultural de o însemnătate majoră: „Cartea și biblioteca sunt două noțiuni în perfectă armonie, care trăiesc bine una lângă alta, ba mai mult se completează în așa fel încât una fără alta nu poate viețui”, afirmă cu temei reputatul Dan Simonescu. De aici necesitatea creării de specialiști în domeniu, spre a cerceta, conserva cartea, de a organiza științific bibliotecile publice. România a avut o tradiție în acest sens, Bibliografia Românească Veche (BRV), în patru volume, elaborată de Ion Bianu, Nerva Hodoș și Dan Simonescu, înscriindu-se în rândul marilor enciclopedii europene cu acest profil. În perioada postbelică, mai ales după înființarea Bibliotecii Centrale de Stat (1955), ca bibliotecă națională, alături de Biblioteca Academiei Române și Biblioteca Centrală Universitară din București, s-a simțit nevoia înfruntării unei instituții de învățământ superior cu profil biblioteconomic. S-a găsit și omul potrivit la locul potrivit, în persoana cărturarului Dan Simonescu (1902-1993), unul dintre autorii B.R.V., profesor la Facultatea de Litere din Iași (a concurat cu G. Călinescu), îndepărtat de la catedră în 1952, reîncadrat peste un an la Secția Biblioteconomie a Școlii Tehnice de Activiști Culturali. În 1969 înființează aceeași secție la Institutul Pedagogic București pe lângă Universitatea din București, unde va institui și doctoratul în bibliologie.

La Biblioteca ”Aman” din Craiova - Festivalul de literatură transdanubiană

Printre marile biblioteci publice românești, Biblioteca Fundației „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova ocupă un loc de frunte. Alexandru Aman (1820-1885), fratele celebrului pictor Th. Aman, își exprima dorința testamentară la 14 noiembrie 1884 (cu un an înainte de a muri): „Pentru cultura poporului din orașul meu, Craiova, îi leg biblioteca mea, precum și toată colecțiunea mea de tablouri originale, de diferite școli și o mică parte numai cópii, portretele originale ale familiei mele, obiecte de artă și toate mobilele. Cu astea să se înființeze o bibliotecă liberă tuturor și un muzeu pentru răspândirea cultului de folos în sine, deschis publicului de două ori pe săptămână, iar biblioteca în toate zilele, afară de sărbători”. Soția sa, Aristia (1833-1904), născută Lăceanu, întărește acest testament și astfel, la 21 decembrie 1908, în prezența celui mai celebru ministru al Instrucțiunii Publice și Cultelor din istoria învățământului românesc, Spiru Haret, se inaugurează oficial Fundația „Alexandru și Aristia Aman”, condusă de personalități recunoscute pe plan național. Istoricul Ștefan Ciuceanu (elevul lui N. Iorga și tatăl venerabilului Radu Ciuceanu, directorul unui institut al Academiei Române la 90 de ani) și Elena Farago, rafinata poetă, implicată în Răscoala din 1907 de partea țăranilor, la sugestia aceluiași N. Iorga.

Serbarea de la Putna. 150 de ani - Eminescu, corect politic

În aceste vremuri pandemioase și neofanariote este benefic să ne aducem aminte ce bărbați aveam odată care înfăptuiau fapte de istorie autentică. Acum 150 de ani, Mănăstirea Putna a fost centrul românismului european, avându-l în centru pe (mereu același) Mihai Eminescu. Am fost învățați în perioada postbelică și postdecembristă de marxiștii epocii, respectivi de cei care atribuie titulatură de „corecți politic” unor personalități românești, că autorul Luceafărului era doar un biet poet, cu capul în nori, nepragmatic ca toți romanticii, iar publicarea unor articole o făcea doar pentru că au fost „plătite cu o bucată de pâine” (Moses Rosen), că „din moștenirea politică a eminescianismului s-a constituit una din pietrele de temelie ale mișcării legionare” (Virgil Nemoianu), recomandându-ne „despărțirea de Eminescu” (recomandare făcută prima oară la înmormântarea lui Eminescu din 17 iunie 1889 de „nebunul” Grigorie Ventura, cum l-a numit Titu Maiorescu), fiind „cadavrul din debara”, „un paseist și prin consecință retrograd”, antiliberal, ateist etc., etc. Este foarte ușor să atârni etichete, este foarte dificil să citești cele circa 15.000 de pagini eminesciene spre a-l constata pe adevăratul Eminescu.

Mihai Cimpoi și ilustrul său înaintaș, Titu Maiorescu

Maiorescian prin structură, Mihai Cimpoi abordează perioada clasicilor literaturii române cu empatie, obiectivitate și pertinentă. După „românul absolut” Mihai Eminescu, personalitatea marcantă a eruditului său predecesor, a lui Titu Maiorescu, l-a fascinat în mod deosebit, luându-l ca model, așa cum demonstrează în primul volum din Critice (titlul maiorescian), cu subtitlul Fierăria lui Iocan, pe care i l-am publiocat la Fundația Scrisul românesc, în 2001. Chiar titlul studiului cu care debutează volumul l-a intitulat: Titu Maiorescu: model sau antimodel?, răspunzând explicit: „Titu Maiorescu este stăpânit – în scris ca și în viața publică – de un spirit demiurgic: în-ființându-se ca om de cultură, el înființează și cultura română [...] De la el începe Totul, anume în urma acțiunilor sale de pionierat ia naștere cultura, se instituie în câmpul ei adevărul și criteriul valoric, fără de care e imposibil progresul”. Mai mult, Titu Maiorescu, care și-a pus întreaga sa creație critică sub semnul „Începutului absolut”, are, constată cu îndreptățire Mihai Cimpoi, „conștiința marcată existențial de specificul, istoriei naționale”, (asemenea lui Cantemir, Eminescu, Hasdeu, alte spirite enciclopedice române, cum a demonstrat și Edgar Papu în Scriitori-filosofi în cultura română, Craiova, Scrisul românesc, 1994), care trăiesc complexul Meșterului Manole („El și ceilalți asemenea lui să pună temelia zidirii frumosului, binelui și adevărului”).