Theodor Codreanu despre Mihai Cimpoi

Mihai Cimpoi şi-a găsit biograful pe măsură, asemenea lui Eugen Simion (vezi Mihai Cimpoi, Modelul de existenţă: Eugen Simion, cuvânt de încheiere de Victor Crăciun, Bucureşti, Editura Semne, 2013). Theodor Codreanu are preocupări exegetice similare cu renumitul critic literar, filosof al culturii şi poate, înainte de toate, eminescologul Mihai Cimpoi. Vasta şi profunda operă (peste 60 de volume) a savantului de la Chişinău („voinic, ţeapăn, niciodată grăbit, cu vorba domoală”, în viziunea lui Eugen Simion, care „ţine drumul drept, pe la mijloc, şi, de-i pornit într-o direcţie, n-o schimbă până nu ajunge la locul cuvenit [...] Nu-i place să construiască din fuga cailor, cum spunea G. Călinescu că am fi făcut, noi, românii, de-a lungul veacurilor, şi nu lasă neterminată catedrala pe care a început-o”) merită teze de doctorat şi exegeze pe măsura valorii sale. Şi-a asumat această dificilă, dar nobilă sarcină Theodor Codreanu, într-o primă ediţie apărută la Iaşi, în 2012, şi apoi în ediţia a doua, revizuită şi adăugită (lansată la Congresul Mondial al Eminescologilor, de la Chişinău, 3-4 septembrie 2016), Mihai Cimpoi: De la mitopo(i)etica la critica ontologică (Târgovişte, Edit. Bibliotheca, 2016) în colecţia „Critica şi istoria literară”, coordonată de însuşi Mihai Cimpoi. Dar, preocuparea exegetului de la Huşi datează din 1987, prin publicarea în „Luceafărul” a studiului Un eminescolog modern.

Ideea europeană în opera lui Mihai Eminescu

Abordarea unei teme asupra creaţiei eminesciene, atât de vastă, profundă şi de mare actualitate, este un reper ştiinţific pentru orice critic şi istoric literar român sau străin.

Florian Copcea a cutezat să studieze o temă mai puţin abordată de eminescologi, şi anume, ideea europeană, aşa cum reiese din creaţia eminesciană, în special din publicistica sa. Sunt temeiuri pentru abordarea unei asemenea teme, azi, având în vedere finalizarea editării ştiinţifice, academice a publicisticii în Opere, vol. IX-XIII (1980-1989), ediţie critică întemeiată de Perpessicius, în 1939, a Corpus-ului Eminescu, vol. I-X (Bucureşti/Chişinău, 1998-2000), precum şi ediţia de Opere, în opt volume, apărute la Chişinău, sub îngrijirea competentă a lui Mihai Cimpoi, indiscutabil unul din marii eminescologi români din toate timpurile. De altfel, din iniţiativa şi sub coordonarea aceluiaşi Mihai Cimpoi, la Chişinău s-a înfiinţat Centrul Academic Internaţional „M. Eminescu”, precum şi Congresul Mondial al Eminescologilor, o ediţie a acestui organism ştiinţific fiind consacrat ideii europene eminesciene, iar un subcapitol al cărţii sale, Europa, sarea Terrei (2007) este dedicat acestui subiect.

Cele bune să se adune...

Într-o ţară şi-ntr-o epocă în care sunt popularizate prin toată mass-media românească (şi preluată de cea străină) doar faptele negative, duc la neîncrederea în forţele proprii. „Prin noi înşine” era deviza sloganul liberalilor care au făcut România economică; azi avem liberali în ţară şi „populari” în afară, care votează contra intereselor ţării. Prezentarea cu perseverenţă, demnă de o acţiune nobilă, a ştirilor negative, duce, implicit la euroscepticism şi tare aş fi curios dacă la un eventual referendum, românii s-ar mai pronunţa în favoarea familiei statelor europene (care ne consideră colonie de tip medieval) sau ar vrea o ţară neutră, precum Austria, Elveţia, Luxemburg, Monaco etc., în care bugetul alocat înzestrării armatei ar fi distribuit sănătăţii, culturii, infrastructurii etc., cu parteneriate comerciale şi economice cu toate statele lumii, inclusiv cu China, „cea mai instruită ţară din lume”, cum a considerat-o Eminescu la vremea sa.

Simple consideraţii despre Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului

A fost, fără îndoială, nu numai un eveniment, ci o zi sfântă (25 noiembrie 2018), mult aşteptată de întregul popor creştin. Sfinţirea ei parţială (a altarului şi a catapetesmei) a demonstrat ceea ce era de demonstrat: românii iubesc, fără ipocrizie, tot ce e făcut de mâna omului şi dedicat dumnezeirii. Faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu. Meritul organizării acestei sfinţiri aparţine patriarhului nostru, P.F. Daniel Ciobotea, şi a membrilor Sfântului Sinod. Câteva consideraţii se cuvin:

Din nou, cu evlavie despre Catedrala Mântuirii Neamului

Tot mai multe voci apar în spaţiul public care contestă necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi inşi care contestă însăşi predarea religiei în şcoli, a valorilor creştine care promovează căsătoria între indivizi de acelaşi sex (urmând să „legitimeze” probabil, în numele unei minorităţi, şi zoofilia, aşa cum este legiferată deja în unele ţări „democratice” şi „civilizate”). Credinţa este foarte importantă pentru orice individ, pierderea credinţei înseamnă pierderea omului şi, în plan spiritual, duce la generaţii pierdute. Facem un succint istoric al problematicii acestei idei nobile, chiar dacă pentru această pledoarie von fi taxaţi drept „ultraortodocşi”. Biserica şi neamul românesc au străbătut împreună istoria, iar dacă n-am avut catedralele fraţilor catolici, aceasta se datorează posibilităţilor materiale modeste ale locuitorilor acestui spaţiu; ne-am mulţumit şi bucurat cu bisericuţile noastre de lemn, care ne creea o intimitate a relaţiei directă cu Dumnezeu, aceeaşi relaţie care o aveau şi deţinuţii politici din România sau din Siberia.

Făurirea României Mari

Făurirea României Mari a fost una dintre cele mai elocvente pagini din istoria acestui popor, desfăşurată în decurs de câteva veacuri, începând cu prima încercare de unire politică sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, cu mica Unire de la 1859, dorită de paşoptişti şi înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza.

Eugen Enea Caraghiaur

Eugen Enea Caraghiaur este un nume insolit în istoria românilor, prin originea şi activitatea sa. Născut la 15 august 1923, în oraşul basarabean Comrat, fiu al profesorului Ştefan, principe de Panciu, şi al profesoarei de limba franceză, Alexandra Maria Iosefina, principesă de Dadjani, el face parte dintr-o familie cumană înnobilată cu titlul de principe, el însuşi fiind „The Kuman Royal Hause of Great Romania”. Şi-a făcut studiile în România, finalizate la Politehnica timişoreană, Facultatea de Mine Metalurgice (1943-1948), aprofundate la Universitatea din Roma, cursuri serale (1948-1949), Universitatea din Nancy şi la Sorbona (cursuri de doctorat). Este, ca profesie, inginer petrolist şi geolog minier.

La 19 aprilie 1951, decide să ia calea exilului, în Canada, funcţionând ca inginer geolog pentru „Sullivan Mines” din Québec (1951-1954) şi inginer consilier în explorări, prospecţiuni miniere, foraje de puţuri arteziene (1955-1978), devenind, ulterior, preşedintele consiliului Companiei „Can-Rom. Inc. Imobiliare” (1979-2004).