Făurirea României Mari

Făurirea României Mari a fost una dintre cele mai elocvente pagini din istoria acestui popor, desfăşurată în decurs de câteva veacuri, începând cu prima încercare de unire politică sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, cu mica Unire de la 1859, dorită de paşoptişti şi înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza.

Cercetând istoria românilor „cu o rece nepărtinire” spre a nu „surescita cugetarea”, Eminescu sesizează un mare pericol: lipsa de unitate a românilor de pretutindeni în contextul istoric al existenţei imperiilor înconjurătoare, conjugată cu scăderea rolului catalizator al statului: „Popor român!, mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare. Dacă fiii tăi ar fi uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. Întâmplarea la care se referea Eminescu este sacrificiul suprem al domnitorului Grigore al III-lea Ghica atunci când Bucovina a fost răpită de Imperiul Habsburgic în 1775. Unirea cea Mică realizată când el avea doar nouă ani, este apreciată în perspectivă istorică: „Ideea constituirii Principatelor într-un stat unitar, intenţia de a se desprinde de protecţia rusească spre a forma un teritoriu neutru între cele trei imperii, chiar constituţia românească de azi – toate acestea au fost prezente ca idei mult înainte de a putea fi vorba de vreun război în Crimeea sau de o Pace de la Paris”. Ca un autentic istoric, bun cunoscător al realităţilor europene, Eminescu comentează pertinent şi obiectiv alipirile forţate de teritorii româneşti: „Uniunea Banatului [cu Austro-Ungaria] a fost forţată, căci a fost făcută contra voinţei românilor, unirea Transilvaniei [cu Austro-Ungaria] a fost făcută fără de a se întreba românii. Cine a protestat contra? Cine a alarmat Europa într-o cestiune atât de gravă? Nimeni.” Şi avea doar 20 de ani când scria, în Federaţiunea, aceste rânduri.

Aşadar, apariţia ideii de unitate de neam şi limbă a fost o coordonată a conştiinţei poporului român ( deşi exprimată explicit mai târziu), chiar în cadrul existenţei vremelnic separate a celor trei provincii româneşti, având la bază originea comună prin descendenţa latină şi continuitatea teritorială.

„Unirea cea Mare” de la 1 Decembrie 1918 a consfinţit adeziunea liber consfiinţită a celor trei provincii româneşti. Prima provincie a fost Basarabia, răpită de ruşi în 1812. Sfatul Ţării, organizat la Chişinău în toamna anului 1917, hotărăşte, la 27 martie/9 aprilie 1918, unirea Basarabiei cu România, cu majoritate de voturi. Primul ministru român, Al. Marghiloman, mergând la Chişinău să preia documentele oficiale de unire, a prezcizat în decursul său: „Problema mare şi sfântă a reintrării Basarabiei în sânul patriei [...] a preocupat neîncetat sufletele noastre. Noi am urmărit cu viu interes dezvoltarea acestui colţ de pământ românesc şi ne-am încredinţat cu mulţumire că din caldul dv. patriotism a ieşit o Basarabie independentă [...] A trecut ceasul vorbelor. Acum e ceasul hotărârilor”.

Celebrul scriitor şi om politic C. Stere (1865-1936) a subliniat, în Sfatul Ţării din 27 martie 1918, importanţa acestei hotărâri istorică „pentru care ne trebuie urgent şi conştiinţa curată”, căci „în viaţa oamenilor, ca şi a popoarelor, nu sunt multe clipe ca acestea [...] Astăzi noi decretăm drepturile poporului suveran: Libertatea Basarabiei!”.

Regele Ferdinand ia act şi „declară Basarabia unită cu România de veci una şi indivizibilă”, numind în guvernul de la Bucureşti miniştrii basarabeni: Ion Inculeţ şi dr. Daniel Ciugureanu. Rusia sovietică n-a recunoscut unirea Basarabiei cu România.

Românii din Imperiul Austro-Ungar (obligaţi să lupte în Primul Război Mondial împotriva fraţilor lor de peste Carpaţi) s-au reunit la Paris, la 30 aprilie 1918, în Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, condus de Iancu Flondor. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul General al Bucovinei „considerând că [...] bucovinenii nu şi-au pierdut nădejdea că ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţă va sosi şi că moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan, şi că au nutrit veşnic credinţa că marele vis al Neamului se va înfăptui, când se vor uni toate ţările române dintre Nistru şi Tisa într-un stat naţional unitar”, constatând, totodată, că „ceasul acesta mare a sunat”, a hotărât „Unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuş Colacin şi Nistru cu Regatul României”. Regele Ferdinand decretează ca „Bucovina, în cuprinsul graniţelor sale istorice, este şi rămâne deapururea unită cu Regatul României”. Contrasemnează preşedintele Consiliului de Miniştri, Ion I.C. Brătianu.

A treia mare provincie românească, Transilvania, se organizează în pas cu vremurile. Se constituie Consiliul Naţional Român Central, care, redactează prin V. Goldiş, o declaraţie conform căreia Transilvania trebuie să fiinţeze „printre naţiunile libere”, să dispună singure de soarta lor, deşi împăratul Carol I de Habsburg emitea un manifest „către popoarele mele credincioase” privind reorganizarea imperiului în şase state, Transilvania urmând să facă parte din Ungaria. Deputatul Al. Vaida Voievod exprimă în Parlamentul maghiar dorinţa românilor transilvăneni la o viaţă naţională independentă.

Consiliul Naţional Român, format din liderii Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social-Democrat (V. Goldiş, T. Mihali, Ştefan Ciceo-Pop, Aurel Lazăr, Aurel Vlad, Al. Vaida Voevod, I. Flueraş, Bazil Surdu, Iosif Renoiu etc.) organizează la 18 noiembrie /1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională, formată din 1228 de delegaţi aleşi cu drept de vot, la care s-au adăugat peste 100.000 de români. Locul n-a fost ales întâmplător: Alba Iulia, este oraşul în care Mihai Viteazul a demostrat că unirea tuturor românilor într-un singur stat este posibilă şi dorită. Aici, prin glasul lui V. Goldiş, s-a proclamat unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. „Această unire – spunea Iuliu Maniu (1873-1953), preşedintele Consiliului Dirigent al Transilvaniei – noi avem dreptul s-o pretindem pe baza fiinţei noastre unitare. Suntem toţi de aceeaşi tradiţie, cu aceleaşi aspiraţiuni [...] Îndeosebi noi românii din Ardeal şi Ungaria suntem în drept să cerem această unire, fiindcă aici la noi e leagănul românismului. Numai o crudă barbarie poate împiedica ca însăşi viaţa, leagănul să fie despărţit, să rămână separat atunci când toate celelalte se unesc. Şi Ardealul trebuie să fie o parte întregitoare din corpul Naţiunii Române. În afară de dorinţa noastră obştească de a ne apropia de sânul mamei noastre, toate argumentele ştiinţifice şi sociologice întăresc justeţea revendicării noastre”.

Adunarea Naţională de la Alba Iulia alege Marele Sfat Naţional Român (250 de membri) cu rol legislativ, subordonat guvernului de la Bucureşti, care va numi, la 19 noiembrie /2 decembrie 1918, un guvern provizoriu, Consiliul Dirigent, cu 15 membri.

 La 27 decembrie 1918/9 ianuarie1919, Adunarea Naţională a Saşilor recunosc unirea Transilvaniei cu România, urmând ca şi alte minorităţi (şvabii, evreii, chiar şi unele cercuri maghiare) să recunoască actul Unirii. Ungaria n-a recunoscut acest act; mai mult, comuniştii lui Béla Kun au înfăptuit, între noiembrie 1918 – aprilie 1919, atrocităţi teroriste în Transilvania (numai în localitatea clujeană Giurcuţa, 45 de români – bărbaţi şi femei – au fost împuşcaţi şi arşi pe rug). Armata română a ripostat, oprind extinderea bolşevismului leninist în Europa, răsturnând guvernul pro-sovietic de la Budapesta, în august 1919.

Unirea Transilvaniei a fost consfinţită prin decretul regal din 24 decembrie 1918, a fost recunoscută de marile puteri la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) şi prin tratatul special cu Ungaria de la Trianon ( 4 iunie 1920).

La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Maria sunt încoronaţi la Catedrala Ortodoxă din Alba Iulia de către un sobor de preoţi, în frunte cu mitropolitul (viitorul patriarh) Miron Cristea. Ferdinand a purtat coroana de oţel moştenită de la predecesorul său, Carol I, iar regina Maria a purtat o coroană nouă, de aur. Declaraţia regelui Ferdinand este pilduitoare, mai ales pentru pretinşii săi descendenţi: „De la început mi-am impus această regulă de conştiinţă: să fac abstracţie de mine însumi, să nu ţin socoreală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea. Nu se domneşte asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege”.

Făurirea României Mari (cu 14 milioane de locuitori şi circa 300.000 de km pătraţi) a adus două mari reforme: cea agrară şi introducerea votului universal, direct şi secret, dar, a însemnat şi o descătuşare spirituală: în perioada interbelică de numai două decenii, cultura română a dat mari valori internaţionale (Eminescu, Arghezi, Blaga, Sadoveanu, Rebreanu, Iorga, Brâncuşi, Lovinescu, Călinescu, Eliade, Eugen Ionescu, Cioran etc.), sincronizându-se cu cea europeană.

Şi, totuşi, destrămarea imperiilor după Primul Război Mondial n-a însemnat şi unirea tuturor românilor într-un singur stat; românii din Transilvania, cei din Maramureşul istoric, din Ungaria, Banatul sârbesc, din Bulgaria au rămas în afara graniţelor ţării. În Balcani, convieţuiesc aromânii, meglenoromânii şi istroromânii. După numai 22 de ani, printr-o guvernare şi o regalitate cel puţin discutabile, România Mare pierde Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei ( la 28 iunie 1940), nord-estul Transilvaniei (prin Diktatul de la Viena, 30 august 1940) şi Cadrilaterul (în septembrie 1940).

Este timpul faptelor şi nu al vorbelor în acest An Centenar şi în cei ce vor urma.

Tudor Nedelcea