Simple consideraţii despre Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului

A fost, fără îndoială, nu numai un eveniment, ci o zi sfântă (25 noiembrie 2018), mult aşteptată de întregul popor creştin. Sfinţirea ei parţială (a altarului şi a catapetesmei) a demonstrat ceea ce era de demonstrat: românii iubesc, fără ipocrizie, tot ce e făcut de mâna omului şi dedicat dumnezeirii. Faptele bune sunt plăcute lui Dumnezeu. Meritul organizării acestei sfinţiri aparţine patriarhului nostru, P.F. Daniel Ciobotea, şi a membrilor Sfântului Sinod. Câteva consideraţii se cuvin:

Din nou, cu evlavie despre Catedrala Mântuirii Neamului

Tot mai multe voci apar în spaţiul public care contestă necesitatea construirii Catedralei Mântuirii Neamului; sunt aceiaşi inşi care contestă însăşi predarea religiei în şcoli, a valorilor creştine care promovează căsătoria între indivizi de acelaşi sex (urmând să „legitimeze” probabil, în numele unei minorităţi, şi zoofilia, aşa cum este legiferată deja în unele ţări „democratice” şi „civilizate”). Credinţa este foarte importantă pentru orice individ, pierderea credinţei înseamnă pierderea omului şi, în plan spiritual, duce la generaţii pierdute. Facem un succint istoric al problematicii acestei idei nobile, chiar dacă pentru această pledoarie von fi taxaţi drept „ultraortodocşi”. Biserica şi neamul românesc au străbătut împreună istoria, iar dacă n-am avut catedralele fraţilor catolici, aceasta se datorează posibilităţilor materiale modeste ale locuitorilor acestui spaţiu; ne-am mulţumit şi bucurat cu bisericuţile noastre de lemn, care ne creea o intimitate a relaţiei directă cu Dumnezeu, aceeaşi relaţie care o aveau şi deţinuţii politici din România sau din Siberia.

Făurirea României Mari

Făurirea României Mari a fost una dintre cele mai elocvente pagini din istoria acestui popor, desfăşurată în decurs de câteva veacuri, începând cu prima încercare de unire politică sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, cu mica Unire de la 1859, dorită de paşoptişti şi înfăptuită de Alexandru Ioan Cuza.

Eugen Enea Caraghiaur

Eugen Enea Caraghiaur este un nume insolit în istoria românilor, prin originea şi activitatea sa. Născut la 15 august 1923, în oraşul basarabean Comrat, fiu al profesorului Ştefan, principe de Panciu, şi al profesoarei de limba franceză, Alexandra Maria Iosefina, principesă de Dadjani, el face parte dintr-o familie cumană înnobilată cu titlul de principe, el însuşi fiind „The Kuman Royal Hause of Great Romania”. Şi-a făcut studiile în România, finalizate la Politehnica timişoreană, Facultatea de Mine Metalurgice (1943-1948), aprofundate la Universitatea din Roma, cursuri serale (1948-1949), Universitatea din Nancy şi la Sorbona (cursuri de doctorat). Este, ca profesie, inginer petrolist şi geolog minier.

La 19 aprilie 1951, decide să ia calea exilului, în Canada, funcţionând ca inginer geolog pentru „Sullivan Mines” din Québec (1951-1954) şi inginer consilier în explorări, prospecţiuni miniere, foraje de puţuri arteziene (1955-1978), devenind, ulterior, preşedintele consiliului Companiei „Can-Rom. Inc. Imobiliare” (1979-2004).

Mircea Popa despre „Avanposturi ale Marii Uniri”

În întâmpinarea primului Centenar al Unirii de la 1 Decembrie 1918, Mircea Popa a editat un valoros op, Avanposturi ale Marii Uniri (Cluj Napoca, Edit. Şcoala Ardeleană, 2017), ca un pios omagiu adus „numeroaselor personalităţi cu vederi înaintate din întreaga Europă, care au intervenit periodic în public în favoarea cauzei” românilor în „lungul proces de afirmarea a drepturilor [lor] sociale şi naţionale”, precum şi „luptătorilor români pentru impunerea drepturilor româneşti”.

Critic şi istoric literar cu reală vocaţie, Mircea Popa are, conform fişei întocmite de Stancu Ilin pentru Dicţionarul General al Literaturii Române, P/R ( Bucureşti, Edit. Univers Enciclopedic, 2006, elaborat sub egida Academiei Române, coordonator general – Eugen Simion), o biobibliografie impresionantă. Născut în localitatea bihoreană Lazuri de Beiuş, la 29 ianuarie 1939, fiul de preot urmează clasele primare la Bogei şi Ciutelec, gimnaziul la Popeşti din judeţul Bihor, liceul la Oradea (1953-1955) şi Vaduu Crişului (1955-1956) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (absolvită în 1960). În 1970, devine doctor în filologie cu o teză despre Ilarie Chendi. Va profesa o scurtă perioadă la Săcuieni şi Aleş din judeţul Bihor, apoi va fi încadrat muzeograf la Muzeul Banatului. Din 1963 îşi urmează chemarea, fiind cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, fiind, din 1980, şeful colectivului de istorie literară. Din 1995, este profesor universitar la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia (alături de C. Cubleşean). După debutul în revista „Steaua”, colaborează la numeroase reviste din ţară şi străinătate. Pentru meritele sale ştiinţifice incontestabile, primeşte Premiul „N. Iorga” al Academiei Române pentru vol. corespondenţă, George Bariţ şi contemporanii săi, şase premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, Premiul Festivalului Internaţional „L. Blaga” de la Sebeş, Ordinul Meritul cultural în grad de cavaler, Ordinul „Pentru învăţământ” în grad de comandor, Crucea Transilvană, Medalia Eminescu. Este cetăţean de onoare al localităţilor Lazuri de Beiuş, Popeşti şi Blaj, senior al Clujului.

O nouă carte incitantă - „Marin Sorescu, în anticamera Nobel”

Ion Jianu (n. 1950, Caransebeş) este un gazetar care şi-a depăşit condiţia profesională. Ocupându-se în principal de sport (a scris şase cărţi despre echipa de fotbal „Universitatea” Craiova), a fost răsplătit, prin Gianni Merlo, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive (AIPS), cu Diploma pentru contribuţia la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale. Este, mai presus de toate, un profesionist în luarea de interviuri unor personalităţi nu numai sportive, ci şi culturale materializate în: Interviuri pentru eternitate (2002, prefață de Fănuș Neagu, cu Al. Balaci, C. Baba, I. Băieşu, Sabin Bălaşa, Radu Beligan, Ana Blandiana, A. Buzura, Ş. Cioculescu, I. Lăncrănjan, A. Marino, Fănuş Neagu, Al. Piru, D.R. Popescu, Eugen Simion, I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ileana şi Romulus Vulpescu etc.), Gheorghe Apostol şi scrisoarea celor şase (2008), În slujba artei (2013, cu V. Buz, Mircea Cornişteanu, Ilie Gheorghe, Tudor Gheorghe, Peter Jacobi, Nataşa Raab, M. Ţopescu etc.), Strigături peste ocean de la Washington la Craiova (2014, în dialog cu Mihaela Albu, Nina Cassian, G. Chifu, I. Cristoiu, Tudor Gheorghe, I. Munteanu, Tudor Nedelcea, Şt. Odobleja Jr., D.R. Popescu, Eugen Simion etc.), Istorie vie. Mărturisiri de un veac cu Florenţa Georgetta Marincu (2015), „Arta conversaţieicu Ileana Vulpescu& Romulus Vulpescu” (2016), Popa’S, printre mai marii lumii (2017). A scris şi un roman, Celălalt eu (2016). Cu toate acestea, nu este membru al Uniunii Scriitorilor din România!

Marin Sorescu şi securitatea

Marin Sorescu a fost un scriitor de geniu, frecventând toate genurile literare, chiar şi pictura şi tot aşa a intrat şi în eternitate. A călătorit mult, a tradus mult, şi a fost tradus fără să fie informator sau chiar obedient faţă de securitatea antedecembristă. A fost incomod pentru regimul totalitar, dovada grăitoare fiind cenzura sau interzicerea unor piese de teatru. („Există nervi?”, de pildă), a unor poezii, strânse de Dan Zamfirescu în vol. Poezii alese de cenzură (1991). I s-a reproşat că n-a fost disident (?), deşi n-a scris nimic omagial, chiar a lăsat să se înţeleagă că, dat fiind călătoriile sale literare peste hotare, ar fi fost tolerat sau chiar a colaborat cu securitatea comunistă.