Un mare savant: Gh. Ivănescu

Gheorghe Ivănescu face parte din galeria marilor lingvişti români, un spirit enciclopedist care s-a remarcat în varii domenii de activitate ştiinţifică: lingvistică generală şi lingvistica românească, istoria limbii române, fonetică, morfologie, sintaxă, limba literară, romanistică, indo-europenistică, orientalistică etc., toate tratându-le critic şi comparatistic.

Readucerea sa în actualitate este necesară din cel puţin trei motive: valoarea intrisecă a cercetărilor sale, nedreptatea îndurată stoic într-un regim totalitar, completarea şi corectarea unor erori biografice, pe baza propriului său Memoriu asupra activităţii ştiinţifice şi didactice.

Rodnic pelerinaj - de la Bucureşti la Istanbul şi înapoi

Cultura şi, în general, spiritualitatea românească, este, legată indisolubil (şi) de spiritualitatea orientală. O demonstrează ştiinţific lingvistul Lazăr Şăineanu în vol. Influenţa orientală asupra limbei şi culturei române (1900, reeditată de noi în 2004), o demonstrează punctele comune ale istoriei noastre, legăturile domnitorilor şi negustorilor români cu Stanbulul, iar C.C. Giurescu scrie în Probleme controversate în istoriografia română (1977), despre „caracterul relaţiilor dintre români şi turci”, concluzionând că „istoria relaţiilor româno-turce, începând cu turcii vechi şi mergând până la Războiul Independenţei, trebuie scrisă din nou, evitându-se exagerările şi ideile preconcepute”.

Jubileul unei instituţii de prestigiu

Craiova, al doilea oraş al Valahiei, capitală de judeţ şi cea mai reprezentativă localitate din perimetrul geografic al Olteniei, a avut, în plan cultural-ştiinţific, dorinţa şi ambiţia de a fi centru universitar şi ştiinţific. În epoca modernă, în 1874, aici se înfiinţează „Societatea craioveană pentru învăţământul şi cultura poporului”, în 1876 ia fiinţă „Ateneul de la Craiova”. În 1915, se înfiinţează Societatea „Prietenii ştiinţei”, cu o rodnică activitate, iar în 1931, Institutul de arheologie olteană ( prin C.S. Nicolăescu-Plopşor). Apoi, la 27 august 1965 (şi nu în timpul fostului rege Mihai) se înfiinţează cea mai importantă şi dorită instituţie: Universitatea din Craiova, la festivitatea de deschidere participând academicienii Şt. Milcu, Gh. Mihoc, C. Daicoviciu şi toţi rectorii instituţiilor de învăţământ superior din ţară.

Interviu I. Jianu - „Marin Sorescu s-a dus doar să moară puţin, în speranţa că răzbim noi la lumină”

I.J. Aţi apărut în media şi în lumea scriitoricească ca cel mai apropiat colaborator al lui Marin Sorescu după Revoluţie. Cum explicaţi această apropiere?

T.N. Bine că aţi precizat perioada. De omul Marin Sorescu am auzit cuvinte elogioase de la colegul meu de facultate, viitorul mare psihanalist, Eugen Papadima (a făcut a doua facultate), care s-a prezentat cu unele încercări literare, în 1966, la ilustrul scriitor când era redactor şef la „Animafilm”. L-am cunoscut personal în calitatea sa de redactor şef al „Ramurilor” (din 1 iulie 1978). I-am devenit apropiat după 1982, când i-am publicat o bibliografie, Un mesager al literaturii române contemporane – Marin Sorescu (în 1983), 99 exemplare xerox, din care reieşea aprecierea sa internaţională. Această broşură a lăsat-o „ocazional” factorilor politici decidenţi, după acuzaţia de participare la „meditaţia transcendentală”. De salvat, însă, de această gravă calomnie, l-au salvat Eugen Simion, Adrian Păunescu, Vasile Băran.

Un miracol românesc: Gheorghe Zamfir

Universitatea din Craiova a fost, în preziua sărbătorii Unirii Principatelor Unite, 2014, gazda unei manifestări de excepţie, graţie universitarului craiovean, sociologului şi editorului Dumitru Otovescu: lansarea monografiei Un miracol românesc. Gheorghe Zamfir, elaborată de Sorin Damean, Florian Olteanu şi Şerban Ionuţ, sub coordonarea şi cu prefaţa lui Dumitru Otovescu, în a cărei editură craioveană, Beladi, a şi apărut. 

Dumitru Otovescu a înţeles să nu se închidă între zidurile unei universităţi, ci să fie un om al cetăţii, cu preocupări culturale şi ştiinţifice multiple, atât pe plan local şi naţional, ci chiar şi internaţional. În editura sa, Beladi, a tipărit numai cărţi ştiinţifice (excluzându-le total pe cele comerciale), în colecţii care s-au impus: „Clasici ai sociologiei mondiale”, „Sociologia românească”, „Sociologia contemporană”, „Cercetări sociologice de teren”, „Clasici ai literaturii engleze”. Aş aminti doar Declinul Occidentului de Spengler, Curs de filosofie pozitivă de A. Comte, Sociologia generală de D. Otovescu, Legile sociale de G. Tarde, Filosofia culturii româneşti, antologie, Concepţia sociologică de A.D. Xenopol, Tratat de sociologie generală de V. Pareto, Originea speciilor de Ch. Darwin, Medieval British Literature de Emil Sîrbulescu, Tratat de sociologie generală de D. Otovescu etc., etc.

Gen. Constantin Pantazi în memoria unchiului său, filosoful C. Rădulescu-Motru

Figura generalului de corp de armată, Constantin Pantazi, continuă să fie prea puţin cunoscută publicului cititor. S-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi şi, prin forţe proprii, prin meritocraţie, a ajuns general, slujind Patria şi pe mareşalul Ion Antonescu, precum şi ministru al Apărării Naţionale (23 ianuarie 1942- 23 august 1944). A fost arestat la 23 august 1944 din ordinul regelui Mihai şi judecat în „lotul Antonescu” (luând decizia întoarcerii armelor împotriva Germaniei, la 23 august 1944, regele nu s-a consultat decât cu Emil Bondăraş, reprezentantul comuniştilor – circa 800 – şi al Moscovei, sfidându-i pe reprezentanţii celor două partide istorice, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc). A fost condamnat, la 1 iunie 1946, de Tribunalul Poporului (?!) din Bucureşti, la moarte pentru crime de război ( a luptat pentru Basarabia, Bucovina şi împotriva bolşevismului sovietic, care ne-a „eliberat” ţara), dar primul ministru, Petru Groza, la sugestia ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu i-a comutat pedeapsa fatală în muncă silnică pe viaţă, chiar în momentul în care condamnatul era dus, alături de mareşal, spre locul de execuţie. A murit în condiţii umilitoare, în închisoarea de la Rm. Sărat, în 1958. În 1999, Editura Publiferom i-a publicat memoriile, Cu mareşalul până la moarte.

Mihai Miltiade Nenoiu

Mihai Miltiade Nenoiu (31.VIII 1937), deşi născut în Bucureşti, este mehedinţean de origine, în satul părinţilor îşi petrece copilăria şi adolescenţa în Valea Ursului (cătunul Olac) şi cu care se mândreşte, aşa cum reiese din poezia Mariei, de ziua ei: „Mai ieri, au fost şi rugile Mariei / la Valea Petri şi la Sălătruc / s-au pregătit bucate, vin şi pâine / în vatra sângelui din care urc”. De fapt, el însuşi se declară: „Am moştenit de la ambii părinţi gustul pentru frumos”, părinţii fiindu-i Virgil, din satul Boceni, tipograf, şi mama, Fineta (n. Rădulescu) din Olac, cu studii de menaj în fosta insulă Ada-Kaleh. Este o personalitate marcantă, mai rară în peisajul spiritualităţii româneşti, îmbinând, în egală măsură, muzica şi poezia, pentru că „toţi strămoşii mei au fost muzicieni şi poeţi”. Tot în Tâmna s-a născut şi compozitorul Vasile Spătărelu.