Un înțelept pe corabia erudiției - Nicolae Georgescu

Oricât de „controversat” pare unora, Nicolae Georgescu este, fără tăgadă, un excelent cercetător (vocație descoperită fiind bibliotecar la Academia Română), cu reale contribuții de istorie literară, bazate pe o riguroasă și competentă documentare. O constantă preocupare o constituie viața și opera lui Eminescu, principiile de editare a operei acestuia. Nicolae Georgescu (născut la 6 septembrie 1950, Jupânești-Argeș) debutează editorial cu A doua viață a lui Eminescu (1994), continuând cu alte studii despre aceeași personalitate marcantă a culturii românești: Cercul strâmt: Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995), Eminescu și editorii săi (vol. 1-2, teză de doctorat, 2000), Moartea antumă a lui Eminescu (2001), Cu Veronica prin infern (vol. 1-2, 2004), Scenarii de istorie literară. Ediția princeps Eminescu (2004), Cartea regăsirilor (2004), Cartea despărțirilor (2004), Un an din viața lui Eminescu (martie 1881-aprilie 1882) (2006), Cartea trecerii: boala și moartea lui Eminescu (2009, 2012), Eminescu. Ultima zi la „Timpul” (Dosar de presă), Cartea argumentelor (2011), Eminescu după marea scanare (2016),Boala și moartea lui Eminescu. Documente, mărturii, ipoteze (2014), Din misterele literaturii române. Ediția princeps Eminescu (2015), Eminescu.

Ultimele zile la „Timpul”. Documente, informații, ipoteze (2016). Pe lângă aceste exegeze, N. Georgescu a îngrijit, în stilul său propriu, multe ediții din creația „românului absolut”, însoțite de studiu introductiv, note, tabel cronologic: Luceafărul (1999), Antologie școlară (2001). 2. Poezii, I-Satire (ediție critică sinoptică, 2002), Poezii, II. Singurătate-Rugăciune (2003), Poezii (cu formele și punctuația autorului, 2004), Poezii (ediție critică, studiu introductiv, comentarii filologice și scenariul probabil al ediției princeps, 2012), Opere. Poezii (ediție critică, note și variante de Perpessicius, introducere de Eugen Simion, Diferențe textuale și un comentariu asupra ediției Perpessicius), Tezaur național (2003, Veronica Micle. Poezii (2002) etc. Cu o cultură vastă și rafinată, cu memorie de invidiat, intuiție iorgistă, scormonitor de documente, unele inedite, N. Georgescu a oferit istoriei literaturii române (și nu numai) informații, date și opinii de primă mărime și importanță pe care doar istoria le va judeca.

Majoritatea detaliilor se referă la viața lui Eminescu, a cărui activitate națională în sensul real al cuvântului a făcut obiectul oficial al ambasadorului Imperiului Austro-maghiar (dualism creat în „încrucișarea” împărătesei Sissi cu un ofițer maghiar), baronul Ernst von Mayr. Acesta raporta stăpânilor săi vienezi că „Eminescu, redactorul șef al ziarului «Timpul» a făcut propunerea ca studenții transilvăneni de națiune română, care umblă pe la școlile de aici pentru învățătură, să li se încredințeze pe timpul vacanței lor acasă ca să lucreze pentru pregătirea publicului în favoarea unei Dacii Mari”, firește prin Societatea „Carpații”.

Însușindu-și deviza lui Iorga: „Nu poți iubi ceea ce nu cunoști”, Nicolae Georgescu și-a cultivat o iubire nobilă, profundă și sinceră pentru „omul deplin al culturii românești”(C. Noica), pentru Eminescu adică, pe care-l considera „bolnav de boala lumii sale, că el și-a ieșit din minți [metaforic, n.n.] pentru că această lume și această vreme și-a ieșit din țâțâni”. Este motivul îndreptățit pentru care N. Georgescu consacră mare parte din cercetările sale celei mai fatidice zile din cultura română, 28 iunie 1883, când genialul poet și pedagog al României (în opinia aceluiași C. Noica), băgat brutal în „cămășoiul de forță” de niște analfabeți, din baia Mitrașewschi, a strigat „ajutor!” și nimeni nu l-a auzit sau ajutat. Redutabilul exeget Theodor Codreanu l-a intuit cel mai bine: „28 iunie 1883 este o cheie hermenautică pentru istoria românească modernă și ea marchează înlăturarea de la făurirea destinului românesc [...] Nu știu dacă N. Georgescu și-a dat seama pe deplin de importanța concluziilor sale la care a ajuns după investigații arhivistice de peste 15 ani.

În orice caz, punctul nodal al cercetărilor sale este ziua de 28 iunie 1883, ziua condamnării la moarte civilă a geniului eminescian”. La 10/29 februarie 1884, Titu Maiorescu scrie: „iubite Domnule Eminescu” la sanatoriul din Viena, cuvinte de îmbărbătare și recomandări umane: „redobândește-ți acea filosofie impersonală ce o aveai întotdeauna, adaoge-i veselie și petrecere în escursiunea prin frumoasa Italie și la întoarcere mai încălzește-ne mintea și inima cu o rază din genul D-tale poetic care pentru noi este și va rămâne cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”. La aceste informații, documente privind acea zi fatidică trebuie să adăugăm fragmente din „Însemnări cu caracter intim”, scrise de Poet „în primăvara și vara anului 1883” (mss. 2299 și 2277), publicate de celebrul editor Dimitrie Vatamaniuc în Eminescu, Opere, XV. Fragmentări. Addenda ediției (București, Editura Academiei Române, 1993, p. 403, 882).

În aceste însemnări intime, scrise spre a nu fi date publicității, Eminescu transcrie din memorie o discuție aprinsă cu Ecaterina Szӧke-Slavici, prima soție a scriitorului, în casa căruia găzduia, privind „escitarea geloziei”. Existau așadar, relații încordate între cei doi, motiv de trimiterea unei cărți de vizită decître d-na Szӧke lui Titu Maiorescu, „marți, la ora 6 dimineața, 28 iunie 1883, prin care-l averiza că Eminescu a înnebunit”,rugându-l să „faceți ceva să mă scap de el” (Pe larg, în Tudor Nedelcea, Eminescu, București, Editura Academiei Române, 2020, p. 252-254). După mai multe cărți dedicate „morții civile” a lui Eminescu, menționate în bibliografie, Nicolae Georgescu scoate la editura ieșeană „Junimea”, în cunoscuta colecție „Eminesciana”, o nouă carte: Un înțelept pe corabia trufiei (2023), dedicată inginerului Nicolae Făgărășanu, prietenul lui Eminescu, un personaj mai puțin cunoscut, dar un pion important în ecuația „morții civile”.

Fiu de țăran făgărășean, coleg cu Al. Ciurcu la „România jună”, absolvent al Politehnicii vieneze, N. Făgărășanu a devenit constructor de drumuri și poduri în Țară, intrând astfel în conflict cu societățile străine similare (vezi și ZenovieCârlugea, M. Eminescu. Dicționar monografic. Oamenii din viața lui, Iași, TipoMoldova, 2019, p. 259-261).Însuși guvernul I.C. Brătianu apelează la el, antrenându-l într-o polemică cu două companii franțuzești de cale ferată, dar și cu decidenții politici bucureșteni, tipărind broșura „Căile ferate înguste”, pe care le consideră inoportune pentru economia românească a acelor vremuri. Colaborează la „LʼIndependeceroumaine”, ziar preluat de Al. Ciurcu de la Emile Galli, expulzat chiar la 28 iunie 1883, dată la care a fost desființată formal și Societatea „Carpații”; în septembrie 1885 va fi expulzat și Al. Ciurcu.

Titu Maiorescu are diverse însemnări despre acest inginer Făgărășanu, referitoare la cumpărarea de șine de cale ferată, condamnat de masonerie la „moarte civilă” în septembrie 1885, tăiat de roțile unui tren. Nicolae Georgescu, printr-o documentație reală și o logică greu de surmontat, demontează și demonstrează contextualizarea pripită privind activitățile celor trei prieteni ai Eminescului (N. Făgărășanu, Gr. Ventura, Al. Ciurcu, Chibilici-Râvneanu), evitarea labirintului faptic. „Noi, scrie N. Georgescu, pentru că tot ne aflăm în acest labirint, ne vom continua pipăirea prin întuneric – fără a avea, deocamdată, dorul de a ieși. Am spus-o, doar: în amănunte se ascunde diavolul, iar exorcizarea lui din complexul eminescian trebuie făcută, odată și odată”. Îl are aproape în astfel de descifrări pe prietenul său, Th. Codreanu, ambii aducând contribuții esențiale, pertinente asupra acelei fatidice zile din cultura română. „Noi pornim de la premisa că rațiuni superioare de stat au cerut, la 28 iunie 1883, desființarea Societății Carpații, expulzarea directorului ziarului LʼIndépendenceroumain, vizita umilitoare, la Viena, pentru scuze, a lui Petre Grădișteanu împreună cu ministrul de externe, D.A. Sturdza, expulzarea lui Zamfir C. Arbore și toate celelalte gesturi prin care axa politică a țării a trebuit orientată către Puterile Centrale; între aceste gesturi, căderea lui Eminescu din presă ni se pare iminentă. Presupunem, în acest punct, că o criză a poetului, cum mai avusese în ultimele luni, i-a «ajutat» pe prieteni să scape, decent, de el. Se poate pune, însă, întrebarea – logică, la urma urmei – de ce nu a putut fi atras Eminescu de partea grupului de intelectuali care au lucrat pentru acest tratat secret de alianță?”.

Un motiv al „nebuniei” eminesciene, este, în opinia îndreptățită a lui Nicolae Georgescu, și compania de presă din „Timpul” împotriva înființării unei episcopii romano-catolice în Țară, în condițiile în care pentru o astfel de instituție, importantă de altfel, nu erau enoriași. Eminescu scrie tranșant în această privință: „Îndărătul înființării episcopiei catolice este mâna politicei amendate a Austriei, și în mod special a Habsburgilor care au făcut și fac propagandă catolică; o fac din Bosnia și-o fac din București” (notă editorială publicată de Eminescu în „Timpul” chiar în ziua de 28 iunie 1883). Îndrăgostit plenar de personalitatea multiplă a autorului Luceafărului, N. Georgescu sesizează și prin această carte, Un înțelept pe corabia trufiei, lipsa unor documente esențiale din biografia Poetului și ziaristului, sau, mai grav, dispariția suspectă a altora: „Se va putea, oare, face lumină deplină asupra momentului 28 iunie 1883, cu tratativele, conciliabulele și silirile la care s-a recurs pentru acea alianță secretă?” se întreabă, iarăși îndreptățit, acest eminescolog autentic.

Nu ne îndoim de apariția unor astfel de documente, așa cum, grație lui Mihai Cimpoi, s-a dovedit că Eminescu este absolventul universității berlineze. Asemenea lui Perpessicius care se adresa editorilor și exegeților eminescologi ai anului 2000, Nicolae Georgescu scrie, cu autoritatea-i recunoscută: „Eminescologia, la ora de față, înseamnă la noi câțiva pasionați pentru Eminescu, nu avem o școală, o instituție organizată care să fie gata a prelua șocul unei eventuale arhive Eminescu – astfel încât sunt de așteptat două lucruri: ori actele semnificative vor ieși la iveală foarte greu, cu o atenție și o teamă tremurată în ani lungi de îndoieli și scrupule etice – ori vor încăpea, pur și simplu, pe mâna celor grăbiți și avizi după senzațional - și atunci se va «îneca» lumea lui Eminescu, să zic așa, va crește rapid un antieminescianism alimentat de abundență.

De aceea, o întrebare se pune în plus: suntem noi pregătiți, la ora de față, să-l primim pe Eminescu, să acceptăm un eventual alt chip al său?”. Eminescu, „sufletul preacurat al ghiersului românesc” (Tudor Arghezi) merită să fie cunoscut în plenitudinea creației sale literare și nonliterare, pentru că El „are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român” (Petre Țuțea). În acest spirit se înscriu toate cărțile lui Nicolae Georgescu despre „românul absolut”.

Tudor Nedelcea