Sfântul Ioan Paul cel Mare

Papa Ioan Paul al II-lea nu este numai cel mai renumit dintre capii Bisericii Catolice din întreaga sa istorie, dar este şi Omul care a schimbat destinul omenirii, la începutul mileniului trei, contribuind decisiv la înlăturarea unui sistem politic anacronic, impus prin violenţă şi menţinut cu propagandă nocivă timp de 72 de ani. Pentru noi, românii, apariţia pe scena lumii a Papei Ioan Paul al II-lea are o semnificaţie aparte, subiectivă poate, dată de originile sale româneşti.

Acestei mari pesonalităţi, Nicolae Mareş îi dedică o monografie cât o enciclopedie (ca să-l cităm pe poetul Ion Brad), Sfântul Ioan Paul cel Mare, apărută în renumita editură ieşeană condusă de scriitorul Aurel Ştefanachi, TipoMoldova, în 2015, în colecţia „Opera-Omnia. Cartea de istorie”, lucrare de 700 de pagini, în format mare. Nicolae Mareş este cel mai îndreptăţit să scrie o asemena dificilă dar nobilă lucrare, publicând anterior şi alte cărţi despre ilustrul papă, chiar în timpul vieţii acestuia, în care afirma originile româneşti ale Papei.

Nicolae Mareş (născut la 18 aprilie 1938, în localitatea prahoveană Măgurele, la 7 km de Vălenii de Munte) este absolvent al Facultăţii de Filosofie a Universităţii din Bucureşti şi al Facultăţii de Limba şi Literatura Polonă a Universităţii din Varşovia (1961-1966), unde susţine un masterat în filologia polonă cu o teză despre iluministull polonez Tadeusz Hyzdeu (Tadeu Hasdeu, 1769-1835), publicată în „Przeglad humanistyczny”, revistă a Academiei de Ştiinţe din Polonia, înaintaşul iluminist intrând astfel în istoria literaturii polone. Are un doctorat în ştiinţe umanistice cu o teză despre Papa Ioan Paul al II-lea. A îmbrăţişat cariera diplomatică încă din 1966, fiind, pe rând, referent la Direcţia Culturală din Ministerul Afacerilor Externe (1966-1967), ataşat cultural la Ambasada României din Varşovia (1967-1971), al treilea secretar din MAE (1972-1974), al doilea secretar cu probleme de cultură şi presă la Varşovia (1975-1981), prim secretar la Direcţia I Relaţii (1981-1984), consilier la Varşovia (1985-1986), primul director al Centrului Cultural Român de la Paris (1987-1988), consilier în MAE (1989). După revoluţie, a fost director al Direcţiei Relaţii cu românii din afara graniţelor (1990-1994), şeful misiunii diplomatice româneşti la Skopje (1994-1995), deschizând prima ambasadă a României în Macedonia, ministru plenipotenţiar la Varşovia (1996-1999). A mai activat în calitate de consilier al rectorului Universităţii „Spiru Haret”, analist comentator la TV-România de Mâine, realizând mai multe emisiuni despre Papa Ioan Paul al II-lea, sute despre cultura minorităţilor şi manifestarea diplomaţiei româneşti în lume; este autorul a peste 60 de volume.

A colaborat/colaborează la: „Steaua”, „România literară”, „Luceafărul”, „Cronica”, „Tribuna”, „Orizont”, „Ateneu”, „Argeş”, „Convorbiri literare”, „Flacăra”, „Vatra”, „Tomis”, „Familia” etc.

Este autorul unor lucrări privind Polonia şi relaţiile polono-române a unor monografii despre Lucian Blaga, diplomat la Varşovia (2011), Eugen Ionescu, diplomat român în Franţa (2012), Lucian Blaga, epistolarul de la Academia Română (2012) etc. A tradus mult din literatura polonă, fiind autorul mai multor antologii de lirică polonă şi primitivă.

Despre urmaşul Sfântului Petru, a scris: Ioan Paul al II-lea, papă pentru mileniul III (2000, 2001), Receptarea Papei Ioan al II-lea în România (2004), Ioan Paul al II-lea, un papă sfânt (2009), a tradus din poezia şi dramaturgia Papei. Aşadar, Nicolae Mareş este cel mai autorizat să ne ofere cea mai completă, aproape exhaustivă lucrare, despre creaţia şi biografia atât de încărcată în semnificaţii şi lucrare întru Iisus a Papei.

Actualul Papă, Francisc, i-a acordat recent ordinul şi diploma „pro ecclesia et pontifice” pentru acest volum, distincţie extrem de prestigioasă, emisă pentru prima dată în 1888 de Papa Leon al XIII-lea, Nicolae Mareş fiind singurul creator din lumea ortodoxă care primeşte o asemenea distincţie.

Ceea ce impresionează în această voluminoasă şi pertinentă monografie, Sfântul Ioan Paul cel Mare, este demonstrarea, cu argumente istorice, a originii româneşti a Papei, fapt puţin cunoscut în România şi/sau neonorat ca atare. Cu asemenea personalităţi, noi, românii, avem să ne mândrim, dar mai întâi să-i cunoaştem, să le cunoaştem sorgintea (cum este cazul şi lui Nicolae Tesla sau a Mariei Tereza, de pildă).

Nicolae Mareş demonstrează că românii au fost prezenţi pe teritoriile poloneze încă din secolul al XIII-lea. Pentru aceasta, apelează la istoricul Jan Dlugosz (1415-1480), părintele istoriografiei medievale europene, care a consemnat în Historiae Polonicae (1455-1480) că „neamul românilor sau al vlahilor, obişnuit să trăiască întărit, ocupat cu paşterea turmelor şi creşterea oilor, din care ţin multe, s-au aflat în munţii care despart Ungaria de regatul Poloniei, în care practică păstoritul lor”. Luând act de lucrarea cronicarului polon, românul Ştefan Meteş face cunoscute aceste date în Emigrări româneşti din Transilvania în sec. XIII-XX.

Primele valuri emigraţioniste româneşti, precedând colonizările germane, au fost motivate de „puternica asuprime socială şi religioasă existentă în Ardeal” (p.15), cum precizează Nicolae Mareş, în aceste emigrări făcând parte păstori, dar şi înalţi dregători (cum consemnează şi B.P. Hasdeu).

„Aşadar, transhumanţa şi pribegia au însemnat pentru generaţii întregi de transilvăneni, ca şi de moldoveni, găsirea unui liman de linişte şi de manifestare liberă în vecinătatea proprie” (p. 18). Aşezaţi în zona colinară, comunităţile româneşti - în jur de 500 de sate – au aplicat dreptul valah (jus valachicum sau valahorum). Despre aceste aşezări, mărturie depun şi Rodica Ciocan-Ivănescu, D. Mototolescu, Gr. Nandriş, N. Iorga, Al. Borza, G. Coşbuc etc., vlahii de aici fiind „luptători de elită fideli polonezilor” ( p. 26).

Într-unul din aceste localităţi, Czaniec (nume care provine din românescul cenac), s-a născut bunicul Papei, Franciszek Wojtyla, desemnat „liber notarum” de vlahi. Numele Wojtyla este des întâlnit în cronicile medievale poloneze (cu unele deformaţii de scriere sau de pronunţie), asemănător cu Voitilă, Voicilă, Vintilă, românii obişnuind să-şi boteze locurile în care se stabilesc după denumirile din Ţară.

Însuşi cardinalul de Cracovia, viitorul papă, a recunoscut că este muntean, iar nunţiul apostolic Jean-Claude-Pérrisset a mărturisit în 2000: „luând în discuţie această ipoteză, mă simt dator să adaug că, în timpul vizitei efectuate de Sanctitatea Sa în România, s-a reamintit de poziţia românilor în ceea ce priveşte originea Papei. Iar Sfântul Scaun nu a contrazis oficial această supoziţie” (p. 35).

Karol Josef Wojtyla s-a născut la 18 mai 1920 în localitatea Wadowice. În 1938 susţine bacalaureatul şi începe studiile filologice la Universitatea Jagiellonă din Cracovia, pe care le întrerupe după ce Polonia cade sub ocupaţie hitleristă, fiind nevoit să lucreze ca artificier într-o carieră de piatră. În 1940, debutează cu piesele de teatru, Ieremia şi Iov. În 1942 este admis la Seminarul de preoţi din Cracovia şi urmează, apoi, Facultatea de Teologie (1942-1946). Este hirotonisit preot la 1 noiembrie 1946, continuă studiile teologice la Roma (1946-1948), se întoarce în Polonia, susţine doctoratul, apoi cursuri de etică socială la Cracovia, de filosofie şi teologie la Universitatea Catolică din Lubltin. La 28 septembrie 1958, primeşte consacrarea episcopală, iar în 1964 este numit arhiepiscop de Cracovia şi cardinal de Cracovia (în 1967).

La 16 ocotmbrie 1978 (orele 17,15) este ales Papă şi ţine primul mesaj public: Urbi et Orbi. La 30 octombrie 1983 este declarat fericit primul român, Ieremia Valahul (decedat în 1625), sărbătorit în calendarul catolic la 8 mai, moaştele sale fiind înhumate în Biserica Neprihănitei Zămislirii din Napoli. „Un fiu al României, această nobilă noţiune care poartă în limbă şi în nume amprenta Romei, [...], el exprimă tradiţia voastră creştină şi aspiraţiile voastre”, a spus Papa cu acest prilej.

La 13 mai 1981, orele 17,17, omenirea întreagă a amuţit. Înconjurând Piaţa Sf. Petru, după audienţa colectivă de miercuri, apropiindu-se de Poarta Sf. Ana, terotistul turc Ali Agea a apăsat pe trăgaci de trei ori, a patra oară trăgaciul s-a blocat. A tras de la trei metri, rănindu-l grav pe Papa în cavitatea abdominală, în cotul drept şi în degetul arătător. Glonţul s-a oprit milimetric de aortă, care, atinsă fiind, i-ar fi devenit fatală. Papa explică miracolul: „O mână a împuşcat şi o altă mână a ghidat glonţul”, adeverind prezicerile de la Fatima. „Am înţeles că singurul mod de a salva lumea de război, de ateism, este reconcilierea conform cererii de la Fatima”, a spus Papa, după părăsirea spitalului. Glontele inactiv l-a fixat definitiv în coroana statuii Maicii Domnului de la Fatima, atentatul având loc exact la aniversarea primei apariţii a Maicii Domnului de la Fatima, la 13 mai 1917. De Crăciunul anului 1983, Papa l-a vizitat pe atentator la închisoare şi l-a iertat!

La împlinirea unui an de la atentat, adică la 13 mai 1982, Papa merge la Fatima spre a aduce mulţumiri: „Aceste date – 13 mai 1917 şi 13 mai 1981 s-au întâlnit între ele, în aşa fel că a trebuit să simt că sunt chemat aici în mod miraculos. Şi, iată, am venit. Am venit, pentru că în acest loc mulţumesc Provideneţei Divine”. Iar în Testamentul său, Papa Ioan Paul al II-lea continuă mărturisirea: „Acela, care este singurul Domn al vieţii şi al morţii, singur mi-a prelungit viaţa, ca şi când mi-a dăruit-o din nou”. Acestea sunt adevărate miracole, minuni, şi nu cele înşirate de o serie de troglodiţi la unele televiziuni din România!

În 1983, Papa îl primeşte pe mitropolitul Olteniei, Nestor Vornicescu, aflat la Vatican pentru documentarea viitoarei sale cărţi, Sfântul Ambrosie în spiritualitatea şi cultura românească (2000). Atunci, mitropolitul-cărturar oltean i-a înmânat Papei lucrarea sa - teză de doctorat - Scrieri patristice în B.O.R. până în sec. XVII (1983). Patru fotografii cu aceşti înalţi ierarhi au fost în biroul mitropolitan, dar au dispărut (ca şi studiul lui Nestor despre canonizarea lui Mihai Viteazul).

La 5 ianuarie 1989, Papa îl primeşte pe vrednicul de pomenire, patriarhul Teoctist, care se întorcea din India. Vizita patriarhului n-a fost autorizată de Bucureşti şi s-a încercat anularea ei. Papa i-a înmânat Crucea „Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena pentru patriarhi”. Atunci s-a pus la cale integrarea României în structurile europene, Papa afirmând că Europa respiră prin doi plămâni, aluzie la catolicism şi creştinism. România, ca ţară majoritar ortodoxă, urma să rămână, ca şi Bulgaria, în zona de influenţă a Moscovei.

Între 7-9 mai 1999, Papa este oaspetele Patriarhiei Române şi al poporului român, fiind prima vizită a unui suveran pontif într-o ţară ortodoxă. A fost o zi istorică nu numai pentru poporul român, dar şi pentru întreaga creştinătate, pentru că la Bucureşti s-au pus bazele începutului unificării lumii creştine. Pentru acest moment astral, se cuvine ca noi, românii, să ridicăm la Podul Izvor (unde s-a strigat „Unitate, Unitate”!) un grup statuar alegoric Papă-Teoctist. „Aici am trecut pragul speranţei”, întrucât, a demonstrat Papa, „datorită credinţei creştine, această ţară, care este legată de memoria lui Traian şi de românitate, dar care evocă chiar în nume Imperiul Roman de Răsărit şi civilizaţia bizantină, a devenit, în decursul secolelor, o punte de legătură între lumea latină şi ortodoxie, ca şi între civilizaţia elenă şi popoarele slave”. Aceeaşi teorie a formulat-o şi renumitul teolog român, Dumitru Stăniloae, în volumul Reflexii despre spiritualitatea poporului român, pe care l-am editat noi, la Editura Scriul Românesc, în 1991.

Papa şi-a mărturisit dragostea sinceră pentru ţara noastră nu numai prin gestul sărutării pământului după decolare şi reîntoarcerii la Vatican cu o cursă Tarom, citirea poeziei Rugăciune de Eminescu în limba română în Piaţa San Pietro etc., ci şi prin declaraţii directe: „Fiţi asiguraţi că România, pe care tradiţia o numeşte cu frumosul titlu de «Grădina Maicii Domnului» este în inima Episcopului Romei, care se roagă în fiecare zi pentru iubitul popor român”.

În vizita de răspuns a Patriarhului Teoctist la Roma (7-14 octombrie 2002), Papa Ioan Paul al II-lea a amintit despre solicitarea românilor de „Unitate,Unitate!”, în cuvântarea sa rostită în Piaţa San Pietro. La Roma s-a semnat Declaraţia comună privind dialogul ecumenic, ca al treilea mileniu să fie al unităţii în şi prin credinţă (Papa n-a semnat un document similar şi cu alte biserici).. Această cerinţă legitimă de unitate a lumii creştine, fiindcă toţi suntem fraţi întru Iisus, a fost pusă pentru prima dată la întâlnirea istorică dintre Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, aromânul Athenagoras, cu Papa Paul al VI-lea, în 1964, cele două biserici ridicându-şi reciproc anatema aruncată, arbitrar, necanonic şi inconştient de consecinţe, în 1054.

O întâlnire, de asemenea istorică, s-a consumat la 29 mai 2001, în Sala Conferinţelor de Presă a Vaticanului (Sala Stampa), cu prilejul lansării internaţionale a Bibliei de la Blaj din 1795 (ediţia a IV-a), ediţie îngrijită de Institutul de Istorie din Cluj al Academiei Române, în colaborare cu Episcopia Greco-Catolică de la Oradea, tipărită, în premieră, la Vatican, ca un cadou din partea Sfântului Scaun. La 31 mai 2001, Eugen Simion, preşedintele Academiei Române, i-a propus Papei Ioan Paul al II-lea să devină membru al Academiei Române (deşi „uzanţele Sf. Scaun nu prevăd posibilitatea ca Suveranul Pontif să devină membru al unei academii”, cum a mărturisit monseniorul Ioan Robu). Papa a acceptat, spre surprinderea tuturor. Despre această întâlnire, mărturie depune cel care a avut inspiraţia divină de a-l propune membru al Academiei Române, Eugen Simion: „Mie mi-a plăcut atât de mult acest papă polonez [...] Când am ajuns acolo, m-a întrebat cu o bucurie extraordinară, cu o seninătate pe chip: «Ce face Teoctist?». La sfârşit, m-am uitat la el, m-am apropiat, mi-a strâns mâna – iar aceasta este un moment extraordinar – şi atunci am văzut chipul lui de om din Est. Parcă era un om pe care-l cunoşteam. Un om din estul Europei, adică un om care a trecut prin suferinţă” ( vezi Eugen Simion, 80, Bucureşti, 2013, p. 50). La 6 iunie 2001, Ioan Paul al II-lea a devenit membru de onoare din străinătate, iar din 17 decembrie 1999, graţie aceluiaşi excelent diriguitor al Academiei Române, Eugen Simion, şi patriarhul României, Teoctist Arăpaşu a fost ales membru de onoare al acestui înalt for ştiinţific şi cultural, alături de patriarhul ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I (la 7 octombrie 2004) şi de monseniorul Ioan Robu, arhiepiscopul Bisericii Romano-Catolice din Bucureşti (6iunie 2001).

La 2 aprilie 2005, orele 21, 37, Papa Ioan Paul al II-lea „s-a dus la casa Tatălui ceresc, în cea de a 9.666 zi a Pontificatului său. Încă din momentul trecerii sale la cele veşnice, lumea îndoliată a cerut Santo subito!” (Sfânt imediat). La 9 mai 2005, Papa Benedict al XVI-lea a deschis procesul de beatificare pentru predecesorul său, finalizat la 28 iunie 2005. Ca urmare a recunoaşterii celui de-al doilea miracol înfăptuit prin mijlocirea lui, Papa Ioan Paul al II-lea a fost canonizat la 27 aprilie 2014, sub Papa Francisc. La slujba de beatificare de la 1 mai 2011, când a fost ridicat la cinstea altarelor printr-o liturgie solemnă, au participat 200 de şefi de stat şi de guverne. România însă a lipsit, gest incalificabil pentru guvernanţii de atunci ( a participat I.P.S. Ioan Robu, arhiepiscop mitropolit de Bucureşti).

În cei 27 de ani de pontificat, Papa Ioan Paul al II-lea, devenit Sfântul Ioan Paul cel Mare, s-a impus prin lucrări de excepţie: este „primul papă de origine slavă. Primul care a intrat într-o sinagogă, care a vizitat o biserică protestantă, s-a întâlnit în public cu musulmanii, primul care a participat la un concert de muzică rock” (p. 553-554). A jucat fotbal, a schiat şi a practicat turismul. Alte „recorduri”: a fost cel mai tânăr dintre cardinaliialeşi ca Papă din 1846, a efectuat cele mai multe călătorii din istoria papalităţii (146 vizite în Italia, 129 de ţări vizitate cu peste 1 milion de km parcurşi), a rostit peste 3.500 predici, peste 17.600.000 pelerini au participat la cele peste 1.160 din audienţele sale de miercuri, a celebrat 147 de ceremonii de beatificare şi a canonizat 483 de persoane. „A fost primul Papă care a cerut iertare în numele Bisericii pentru toate greşelile comise împotriva celorlalte confesiuni şi religii, etnii şi naţiuni în decursul istoriei şi a iertat în numele Bisericii catolice, greşelile comise de celălalte confesiuni, religii, etnii şi naţiuni asupra catolicilor” (p. 559).

Nicolae Mareş a scris o carte de excepţie, Sfântul Ioan Paul cel Mare, un opus foarte bine documentat, autorul dovenindu-se românul cel mai bine informat privind hagiografia Papei. O carte scrisă într-un stil plăcut citirii, cu suflet. Se ştie, este un fapt demonstrat psihic, autorul se îndrăgosteşte de eroul cărţii sale. Nicolae Mareş avea şi motive. O spune explicit, calificându-l pe Papa ca „un sfânt al vremurilor noastre”, „un dar al Providenţei pentru generaţia care îi poartă numele, cât şi pentru cele viitoare, iar memoria lui trebuia perpetuată şi cinstită în altarele credinţei. Numai un om Sfânt putea ridica ştacheta atât de sus pe o mare atât de învolburată. Personal, Ioan Paul al II-lea a risipit mulţi nori de instabilitate din perioada pontificatului său, iar silueta sa inconfundabilă s-a profilat şi se va întipări în imaginea contemporanilor şi a urmaşilor într-o lumină din ce în ce mai clară şi de durată, cunoscut fiind că vrăjmăşia n-are viaţă lungă, şi nu ea biruie, ci doar iubirea şi bunătatea”. (p. 547).

 Nicolae Mareş ne îndeamnă să-i citim cartea, să-i cinstim eroul cărţii, pe Sfântul Ioan Paul al II-lea, iar noi, românii, să fim mândri cu asemenea înaintaşi care ne-au proslovit: „Hristos însoţeşte dintotdeauna evenimentele naţiunii române”. Să fim la înălţimea acestor evenimente şi să ne venerăm asemenea personalităţi providenţiale, cum e Sfântul Ioan Paul cel Mare, cel cu origini româneşti.

Tudor Nedelcea