CARMEN SYLVA

1. Regina scriitoare 

Destinul a făcut ca, după nedreapta înlăturare de la conducerea tânărului stat român, abia unificat, a domnitorului pământean Al.I. Cuza, pe tronul domnesc să fie chemat prinţul Carol I de Hohenzollern, descendent al unei familii cu vechi tradiţii , cu merite incontestabile în cucerirea, pe câmpul de luptă, în 1877, a independenţei statale. Şi tot destinul i-a hărăzit ca soţie pe Elisabeta-Paulina-Otilia-Luiza, principesă de Wied, harnică, iubitoare de oameni, cultă şi talentată în egală măsură.

Principesa Elisabeta s-a născut la 17/29 decembrie 1843 în castelul părinţilor săi din Monrepos de lângă Rin, unde primeşte o instrucţie pe măsura rangului princiar, cu profesori renumiţi în epocă şi în ţinutul său. Cunoaşte la perfecţie limbile franceză, engleză, italiană, suedeză şi, bineînţeles, ulterior română. După lungi călătorii europene, la Berlin şi Petersburg, se căsătoreşte la 3/15 noiembrie 1869 cu domnitorul României, Carol I. La câteva zile de la celebrarea căsătoriei, făcută la Neuwied, tânăra pereche porneşte spre noua lor ţară şi, la 10/22 noiembrie ajung la Turnu Severin, după care călătoresc cu vaporul până la Giurgiu.

Primele impresii despre Principatele Unite sunt mai mult decât satisfăcătoare: „În toate oraşele şi satele mi se făceau primiri şi ochiul nu mi se sătura de bogăţia culorilor sub cerul orientului, care era în ziua aceea albastru ca peruzeaua şi care cădea seara într-o culoare galben şi strălucitoare plină de pulbere de aur la apusul soarelui”. Bucureştiul era „oraşul culcat între coline, desfăşurându-se în văi verzi cu acoperişurile sale lucitoare, cu sutele de bisericuţe, cu casele sale verzi, galbene ori albastre”. Singurul copil din această căsătorie, Maria, moare la vârsta de numai trei ani şi jumătate. Durerea imensă produsă de moartea fiicei sale (înmormântată în curtea palatului de la Cotroceni) este convertită într-o pilduitoare activitate pe tărâm umanitar şi cultural. Înzestrată cu o putere de muncă puţin obişnuită, îşi consacră întreaga activitate unor opere de binefacere, fondând societăţi de caritate: „Pâinea zilnică”, azilul de orfane „Elena Doamna”; societăţile „Furnica” (pentru încurajarea şi dezvoltarea industriilor casnice) şi „Ţesătoarea” (în vederea dezvoltării culturii gândacilor de mătase, a ţesutului mătăsii şi comerţului ei); azilul de bătrâni „Elisabeta”, cu o secţie pentru adăpostirea fetelor seduse şi abandonate; societatea „Vatra luminoasă”(pentru adăpostirea şi îngrijirea orbilor, conştientă că „orbii sunt chemaţi a răspândi în lumea noastră atât de oarbă lumina lor sufletească şi înţelepciunea adâncă”); societatea „Munca”(pentru a da femeilor sărace lucru de mână productiv). În timpul Războiului de Independenţă, cu abnegaţie şi stăruinţă exemplară, îngrijeşte răniţii în spitalele improvizate de ea, şi obligă doamnele din înalta societate să procedeze aşişderea; creează institutul „Surorilor de caritate”. Pentru aceste fapte, în popor i-a rămas numele de „mama răniţilor”.

La curtea regală introduce, obligatoriu, pentru doamnele de onoare, costumul naţional (ea însăşi îmbrăcându-se la recepţii astfel) spre a întări industria casnică a ţărancelor române.

Cu pioşenie nedisimulată faţă de limba română şi ţara sa adoptivă, regina Elisabeta, sub pseudonimul literar Carmen Sylva (carmen=cântec, sylva=pădure) a privit cu interes ţăranul român, i-a studiat atent firea, limba, traiul. Învăţătorii i-au fost – după cum mărturiseşte ea la recepţia profesorilor universitari, cu ocazia inaugurării Universităţii din Iaşi – Miron Costin, Dosoftei, V. Alecsandri, care au condus-o „ drept la izvor, la însăşi inima poporului, la acest rubin nepreţuit”. Căci „gura poporului e cântecul răpitor al privighetoarei, care aduce la auzul nostru sunetele limpezi ale naturii ce ies din freamătul vorbitor al codrilor României şi plutesc peste poieni strălucitoare şi printre valurile aurite ale câmpiilor şi lanurilor noastre. Din gura poporului tragi învăţătură mare şi trainică ca din sânurile nesecate ale tainicului Sfinx. Gura poporului e izvorul limpede care, iese din stânca sănătoasă spre a răcori necurmat sufletele setoase. Gura poporului e înţelepciunea nesfârşită, iar cântecul poporului e cea mai înaltă poezie, căci el dă viaţă şi viaţa-i suferinţă. Cântecul poporului este poezia cea mai sublimă, căci nimeni nu ştie cine a făcut-o. Fiecare l-a cântat pentru întâiaşi dată şi sute de ani în şir. Cântecul poporului este cea mai profundă poezie, căci fiecare l-a simţit pentru întâiaşi dată. El curge din veselia şi din strigătul de durere, din nădejde şi din suferinţă şi numai acela se poate numi poet care a dat de aceste simţiri”.

Nepreţuita comoară a cântecului românesc popular i-a dezvoltat talentul reginei-scriitoare, i-a dat noi surse de inspiraţie: „Am avut în partea mea rara fericire de a auzi cântecul României, când era încă ascuns în necunoscut. El m-a făcut de am pătruns în inima poporului meu, parcă-aş fi din el născută. Da. Dintr-însa din nou m-am născut, căci ce simt, la ce şcoală am învăţat? Lumea basmelor româneşti m-au înconjurat cu tot farmecul şi versul românesc a cântat în inima mea”.

Şi astfel, fericită „că mi s-a dat să învăţ aici şi că tot mai învăţ până când suflet în vine va fi”, stând „în genunchi şi în rugă fierbinte” în faţa cântecului românesc, Carmen Sylva a lăsat posterităţii numeroase lucrări (prea puţin cunoscute cititorului contemporan din păcate) inspirate din realităţile româneşti: Rumänische Dichtungen (Poezii româneşti, Leipzig, 1881); Puiu (legendă, Bucureşti, 1882), Les pensées d’une reine (Cugetările unei regine, Paris, 1882), Pelesch’s Marchen (Poveştile Peleşului, Leipzig, 1883), Le Pic aux regrets (Montpellier, 1884, traducere: Vârful cu dor, Craiova, 1884), Es Klepft (Bate la uşă, Ratisbone, 1887), Frauenmuth (Bărbăţie feminină, dramaturgie, Bonn, 1890), Lieder (Cântece, Bonn, 1890), Pelesch im Dienst (Robia Peleşului, 1888), Cuvinte sufleteşti (Bucureşti, 1888), Meister Manole (Meşterul Manole, Bonn, 1892), În luncă, o idilă (Bucureşti, 1905, dedicată „copilului meu sufletesc, G. Enescu”), Reintachters Donaufahrt (Pe Dunăre, Rogensburg, 1905), Rumanische Dichtungen (traduceri din poeţii noştri, Bonn, 1905). Pe lângă alte lucrări originale (poezie, proză, teatru, librete de opere muzicale), Carmen Sylva a tradus în limba germană opere ale scriitorilor români, inclusiv pe Eminescu, fiind printre primele traducătoare care le-a întrodus în circuitul universal de valori.

2. Întâlnirea cu Eminescu 

Iubitoare şi creatoare de artă şi literatură (era o excelentă cunoscătoare şi executoare de muzică-canto, clavir, orgă, cu veleităţi de pictură; o frumoasă Evanghelie, scrisă şi ilustrată cu picturi executate de ea a fost dăruită bisericii episcopale de la Curtea de Argeş, unde-şi are locul de veci, după trecerea în nefiinţă la 1 februarie 1916). Carmen Sylva a fost, în acelaşi timp, o excelentă amfitrioană pentru scriitorii, pictorii sau muzicienii români: V. Alecsandri, Titu Maiorescu, G. Enescu, ş.a. Mai puţin cunoscut este episodul întâlnirii reginei cu Mihai Eminescu, aşa cum ne încredinţează Elena Văcărescu . De menţionat că în ianuarie 1879 s-a prezentat spectacolul cu piesa reginei, Vârful cu dor, traducerea piesei fiind făcută de marele poet.

Întâlnirea dintre Carmen Sylva şi Eminescu, ce a avut loc la palatul Cotroceni, a fost facilitată de Titu Maiorescu şi Mite Kremnitz, soţia doctorului familiei regale, ea însăşi scriitoare, „elevă” şi admiratoare a lui Eminescu . În Memoriile Elenei Văcărescu figurează şi un jurnal al reginei, care urmărise îndeaproape chinurile bolii poetului, ajutându-l cu discretă generozitate.

Eminescu – notează regina acea memorabilă întâlnire – „ne apărea neliniştit şi răvăşit, ca venit dintr-altă lume; tenebros, el îmi amintea de Manfred şi de Faust, de chipurile palide şi răvăşite ale marilor romantici [...] Avea pe chip acel vag surâs crispat şi copilăresc ce se zăreşte pe portretul lui Shelley [...] Eminescu se amuza deşirând fraze şi sonorităţi verbale. Mi-a sărutat grăbit mâna, privindu-mă cu o privire potolită, dar pătrunzătoare, ce voia parcă a-mi secătui spiritul, spre a rămâne pentru el un subiect de curiozitate sau interes, mă compătimi că nu cunoşteam îndeajuns Moldova sa natală. Privirile-i căutau departe dincolo de ziduri”.

Regina îl serveşte chiar ea cu o ceaşcă de ceai, pe care Poetul o primeşte „cu stângăcie, însă cu blândeţe”. „A băut ceaiul cu sete. Trăsăturile feţei trădau oboseala unei tinereţi trăite fără bucurie. Degetele-i erau lungi şi îngheţate, obrajii brăzdaţi de riduri albăstrii, gura foarte expresivă, cu buze fine, îi traducea toate emoţiile”. Ca la Marcel Proust, episodul ceştii de ceai capătă valenţe nebănuite. Şi e meritul Reginei de a consemna cu pioşenie acest episod: „Mi-am dat foarte bine seama că din tot ce i-am oferit în timpul vizitei, ceaşca de ceai pe care i-am servit-o eu însămi a fost singurul lucru ce i-a făcut plăcere, ceva ce semăna cu sentimentul unui zeu servit de o muritoare”. (subl. noastră). Această „muritoare” a lăsat spre nemurire o scenă benefică istoriei literare. Eminescu, care a refuzat, pentru această întâlnire, să se îmbrace într-un costum nou, aşa cum i-a sugerat Titu Maiorescu („Ori mă va primi aşa cum sunt, ori nu merg deloc la ea”, a replicat poetul) a rămas în conştiinţa Reginei asemenea unui zeu; nemuritor: „În toată viaţa mea el a rămas pentru mine imaginea poetului însuşi, nici a celui blestemat, nemaiştiind cum să regăsească aici comorile pe care le poseda. Avea vocea răguşită, dar duioasă, ca a turturelelor spre toamnă. Când i-am lăudat versurile, a înălţat din umeri: «Versurile se desprind de noi ca frunzele moarte de copaci», a suspinat el, readus pentru o clipă la realitate”. Regina unei ţări s-a înălţat, spre cinstea ei, până la regele poeziei româneşti.

Creaţia literară a scriitoarei este dedicată în mare parte subiectelor româneşti. Baladele româneşti şi, în general, cântecul popular, schiţele istorice, descrierea peisajului autohton, transfigurate prin pana sa, au meritul de a întineri şi stimula dragostea pentru obiceiurile pământene. Plecată de pe ţărmurile legendare ale Rinului, Carmen Sylva a găsit în patria sa adoptivă o lume a basmelor româneşti, putând figura lângă creaţia lui Petre Ispirescu sau Simion Florea Marian. Fiecare pisc al Bucegilor, văile, flora şi fauna dimprejurul castelului Peleş sunt dăruite cu frumoase legende, astfel încât, „titlul cărţii, numele proprii din poveşti, felul cum se aruncă vorba sunt aşa de mult înrudite cu firea noastră, că nu poţi cunoaşte că au fost scrise de o mână şi povestite de o limbă născută pe pământ străin”.

Geneza acestor poveşti este explicată de autoare: petrecându-şi verile în mănăstirea de la Sinaia (construcţia castelului nefiind încă finalizată), plimbările prin împrejurimi îi stimulau talentul creator: „ştiam numai că idei frumoase treceau furtunoase prin creieri şi că întreaga pădure de afară mă aştepta pe mine, şi Peleşul îmi şoptea plin de nenumărate poveşti şi că trebuia să scriu, dacă nu voiam să mă sufoc. Câteodată călăream în munţi şi aveam creion şi hârtie pe genunchi, lăsam calul să mă ducă şi scriam mereu, fără a ţine seama de drum”. Şi astfel, în Poveştile Peleşului, Carmen Sylva a cules legendele ce poartă numele stâncilor şi văilor munţilor, remarcabile şi prin subtilitatea imaginaţiei şi plasticitatea stilului.

Femeie de spirit, iubitoare de pictură şi muzică, întreţinând relaţii benefice cu artiştii vremii, amintindu-ne de energiile domniţelor noastre din trecut, aplecată spre realităţile patriei sale adoptive nu numai din complezenţă, dotată cu talent literar şi putere de muncă prea puţin obişnuite, mai ales în cazul aristocraţilor, cu o operă literară vastă, Carmen Sylva îşi are locul ei, binemeritat, în peisajul literar românesc. Readucerea ei în actualitate se constituie într-un act recuperatoriu.

Tudor Nedelcea

7-13 mart. 2014