Eugen Simion şi identitatea românească

Teatrul Naţional „Marin Sorescu” a iniţiat o serie de conferinţe sub denumirea „Întâlnirile spectator”, pentru care au fost invitate personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti. Moderatorul acestor întâlniri (conferinţe, dialog cu participanţii, lansare de carte, sesiune de autografe) este secretarul literar al Naţionalului craiovean, scriitorul Nicolae Coande, demn urmaş al lui I.D. Sîrbu (căruia îi dedică anual câte o sesiune de comunicări şi evocări).

Pe 8 noiembrie 2015, invitatul Teatrului şi al craiovenilor a fost acad. Eugen Simion, care a conferenţiat Despre identitatea românească. „O lecţie de românism predată admirabil de criticul Eugen Simion”, cum îşi titrează Laura Moţîrliche articolul din ziarul local „Cuvântul libertăţii”. Timp de două ore, auditorii au avut privilegiul de a asculta un savant care se adresează unei naţiuni, cum făcea altădată N. Iorga. Nu a fost un discurs liber în totalitate, spre a nu fi bănuit de o anume improvizaţie, cum fac unii oratori (sau care se cred buni oratori), rostind vorbe. Academicianul Eugen Simion a venit cu o excelentă documentare, citate din autori români sau străini, spre a ne demonstra necesitatea păstrării şi cultivării identităţii româneşti în contextul globalizării politice. „Sentimentul identităţii româneşti este în declin”, decretează alarmant Eugen Simion, sentiment care este şi contestat, uneori cu violenţă, de autoproclamaţii elitişti: „Aici mi se pare lucrul cel mai grav. Convinşi că ruralismul, tradiţiile, mentalităţile evident detestabile, «primitive» împiedică progresul material şi moral, intelectualii zişi elitişti cer, cum s-a văzut, doborârea miturilor naţionale pe care le consideră false, cer demistificarea istoriei şi a literaturii naţionale, care după ei au fost abuzate, mistificate de o retorică veche, aberant encomiastică. Pe scurt, românii nu au pierdut sentimentul spaţiului unic şi sacru, dar după 50 de ani de totalitarism, un sfert de veac de tranziţie haotică şi, în prezent datorită unei inteligenţe care, pe motiv că regimul Ceauşescu a încurajat naţional-comunismul, respinge valorile naţionale, după toate acestea, zic, sentimentul identităţii româneşti, bazat pe identitatea de spaţiu, de ţară, de pământ, de neam, tradiţie, de mod de a fi este în declin. A fi român nu este totdeauna, se observă, un sentiment de mândrie. Pentru unii este chiar un sentiment de culpabilitate”.

Această stare de spirit, evident nesănătoasă şi periculoasă, este întreţinută de o „pedagogie negativă”, în mass-media românească, de unii redactori sau comentatori, certaţi şi cu Gramatica Academiei Române: „Mă irită când deschid televizorul şi văd că se vorbeşte despre noi, românii, în termeni dispreţuitori. Îmi vine să mă îndrept împotriva sticlei şi să spun că nu este aşa. Dacă era aşa, eram demult o provincie rusească, austriacă sau turcească. Nu ştiu de ce nu vă enervează pe toţi... Nu că aş fi un patriot, dar eu am vrut să fiu un român european. Vin dintr-o cultură europeană care s-a format greu şi cred că nu e bună deloc această pedagogie negativă”.

Făcând un paralelism cu poporul francez, Eugen Simion se bazează pe argumente istorice şi sociologice în explicarea sentimentului identităţii naţionale: „Românii au, ca şi verii lor occidentali, sentimentul că sunt mai mult decât o rasă, sunt o naţiune. Pentru români, sentimentul că au un pământ al lor, adică o ţară unică, inconfundabilă, este puternic. La fel de puternică este şi convingerea ţăranului că a avea pământ şi a-l munci este menirea lui şi punctul de referinţă în definirea statului său social. Acest sentiment a funcţionat până când procesul colectivizării, impus de sistemul bolşevic, a făcut din ţăranul proprietar un salahor la oraş, un fel de argat într-o comunitate haotică şi păguboasă, unde ţi se cere să munceşti şi nu primeşti în schimb decât ceea ce reuşeşti să furi. 40 de ani de colectiv au distrus nu sentimentul proprietăţii, ci sentimentul că ţarina are o valoare sacră. După 26 de ani de la căderea comunismului, constatăm că practic nu mai sunt ţărani, există doar o populaţie care trăieşte prost la ţară. Puţini tineri născuţi la ţară mai vor să rămână ţărani şi să-şi lege destinul de pământ. Au pierdut sentimentul că aparţin unui spaţiu sacru şi că, pentru el, poţi să-ţi jertfeşti şi viaţa”.

Identitatea românească se regăseşte la ţară, unde s-a născut şi veşnicia, dar legislaţia noastră, în special „reforma” învăţământului din timpul lui Funeriu, care prevedea închiderea de şcoli româneşti cu mai puţini elevi exceptând unele comunităţi maghiare sau ţigăneşti, loveşte tocmai acest sentiment nobil: „Convingerea mea este că sentimentul românităţii este încă puternic în lumea rurală şi, din ce în ce mai puţin, în marile adunări urbane cosmopolite. Aşa se întâmplă peste tot în Europa post-industrială, post-comunistă, post-umanistă etc. Lumea europeană se mişcă şi se amestecă repede, este un proces firesc şi nu este prima dată când se întâmplă aşa ceva în Europa şi în lume. Grecii îi numeau barbari pe toţi cei care veneau din afara Greciei antice. Azi barbarii sunt oamenii din est care merg să muncească în vest sau nord-africanii care urcă în nordul bogat european”.

Nu a pierdut din vedere nici comportamentul, uneori lamentabil şi penal, al conaţionalilor noştri care merg în Europa: „Unii se adaptează repede şi vor să uite că sunt români, mai mult nu mai vor să fie români, cu argumentul că ţara nu le-a dat nimic şi nu le oferă, în continuare, nici o certitudine materială. Se adaugă, la toate acestea, imaginea proastă pe care o au românii din ţările europene din cauza cerşetorilor şi infractorilor de origine românească”.

Mândria de a fi român este întărită şi de marile personalităţi pe care cultura şi ştiinţa românească le-a dat omenirii de-a lungul veacurilor, între aceştia, Emil Cioran (căruia i-a dedicat multe studii şi ediţii) este o figură aparte: „Cioran, care neagă totul în afară de mistică şi muzică, este de părere că limba română este, totuşi, creaţia cea mai mare a noastră şi aduce ca argument Biblia şi traducerile din Shakespeare, despre care afirmă că sună extraordinar de bine în româneşte, în timp ce în franţuzeşte sună ca naiba”.

Limba noastră este componenta esenţială a conştiinţei şi identităţii româneşti, mai ales că este descendenta limbii latine, cum scriu cronicarii („Noi de la Râm ne tragem”) şi prin ea suntem rude cu alte popoare şi civilizaţii occidentale. Pentru păstrarea purităţii ei a fost creată Academia Română; mutilarea ei, mai ales prin unele posturi de televiziune, introducerea forţată a unor cuvinte străine („romgleza”) este extrem de dăunătoare, fapt constatat acum peste 150 de ani de Titu Maiorescu: „Latinitatea a fost, este şi trebuie să rămână în continuare dimensiunea esenţială a identităţii româneşti. Timp de câteva secole, istoricii şi filologii noştri au dus şi duc şi azi o bătălie veritabilă pentru recunoaşterea latinităţii şi continuităţii noastre în spaţiul nord-dunărean. Limba română, cred eu, este şi astăzi un factor de coeziune naţională, deşi românii nu acordă o mare importanţă cultivării ei. Păturile culte ba o franţuzesc, ba o împestriţează inutil cu cuvinte parazitare din engleză. Pe stradă, limba română este jupuită, bolborosită, urâţită într-un mod insuportabil”. Presa românească contemporană, fie ea politică sau cultural-literară, parte din ea, nu aplică normele ortografice academice, adoptate de Academia Română, la propunerea savantului Sextil Puşcariu, scriind în continuare cu î în loc de â sau sînt în loc de sunt.

Nici şcoala, atât cea preuniversitară, cât mai ales (şi mai grav) cea universitară, nu este la înălţimea misiunii sale, devenind chiar o fabrică de diplome, aducând şi unele note discriminatorii.

Conferinţa lui Eugen Simion despre Identitatea românească, excelent argumentată şi foarte bine primită de auditoriul craiovean, se alătură altor studii similare româneşti, semnate de C. Rădulescu-Motru (Etnicul românesc), M. Ralea (Fenomenul românesc), R. Seişanu (Principiul naţionalităţilor), N. Iorga (Hotare şi spaţii naţionale), D. Drăghicescu (Din psihologia poporului român) etc., fiind o contribuţie esenţială în stabilirea profilului spiritual al unui popor aflat într-o tranziţie haotică, aproape fără de sfârşit.

 ⃰    ⃰ 

 ⃰ 

Dar, Eugen Simion n-a venit singur. A venit cu o parte din cărţile editate în colecţia Opere fundamentale a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, înfiinţată la 18 martie 1999, pe care o păstoreşte, împreună cu d-na acad. Maya Simionescu (primul preşedinte de onoare: George Emil Palade, laureat al premiului Nobel). Au fost lansate: I.D. Sîrbu, Opere, vol. 1-2, ediţie Toma Velici şi Tudor Nedelcea, studiu introductiv: Eugen Simion, precum şi alte Opere de Emil Cioran, Creangă, Ibrăileanu, Eminescu etc. A fost prezentat volumul Eugen Simion. Profil spiritual de Marin Diaconu (Editura Tracus Arte, 2015), monografie care, alături de cele două volume omagiale, apărute cu prilejul celor 75, respectiv 80 de ani ai săi, de Convorbiri cu Andrei Grigor (2011), eseul lui Mihai Cimpoi, Modelul de existenţă: Eugen Simion (Editura Semne, 2013) se constiuie în lucrări de referinţă privind biografia şi opera celui mai reputat critic şi istoric literar contemporan.

Cartea lui Marin Diaconu, de 900 de pagini, reuneşte capitole care definesc profilul spiritual al lui Eugen Simion: Repere biobibliografice şi spirituale , Eugen Simion despre el însuşi, Valorizări critice (opiniile criticilor despre el şi creaţia sa). Urmează bibliografia operei (volume; studii şi articole în volume colective; prefeţe şi postfeţe; studii, articole, cronici în presă; interviuri în volume sau în publicaţii periodice; ediţii îngrijite sau coordonate). Studiile despre om şi operă sunt grupate în volume, studii, articole, cronici în volume sau în presă, bibliografii. Urmează două liste a persoanelor care au pregătit şi susţinut doctoratul la profesorul Eugen Simion şi lista publicaţiilor la care a colaborat / colaborează.

Din opera lui Eugen Simion sunt selectate texte privind: Sfaturi pentru tânărul critic, Laudă criticului român, Sunt şi nu sunt ce par a fi, precum şi cunoscuta scrisoare a lui C. Noica, din 5 februarie 1974, prin care îi cere „alianţă în chestiunea Eminescu; mai mult, spre a vă cere să luaţi în locul meu iniţiativa”, pentru că, „în fond, îl cunoaşteţi pe Eminescu mai bine decât mine”.

 ⃰    ⃰ 

 ⃰ 

Eugen Simion şi-a început opera, cu răbdare şi muncă asiduă, înainte de 1989. A avut de înfruntat vitregiile epocii totalitare, dar şi ura şi invidia unora chiar şi în acea perioadă, i se respinge, (de către Petru Creţia!) dosarul de intrare la Facultatea de Filologie (1952-1957). După absolvire, este şomer, pentru că a luat apărarea fiului lui Perpessicius, i se interzice o carte despre Mircea Eliade. Dar, necazurile vin, pentru Eugen Simion, mai ales după 1990. În ciuda apelului său de „incitare la toleranţă”, scriitorii se împart ideologic, el făcând parte din Grupul „Societatea de mâine”. „După euforia din decembrie 1989, ne-am trezit în altă realitate, în altă istorie”. Este reclamat la DNA pentru facsimilarea manuscriselor eminesciene, este chemat în judecată de editura Humanitas privitor la dreptul de editare a scrierilor lui Emil Cioran (proces câştigat de Eugen Simion), alţi „nepoţi” ai marilor scriitori români editaţi în colecţia Opere fundamentale îi cer drepturi de autor. Micile mizerii umane nu-i încetinesc însă proiectele.

 ⃰    ⃰ 

 ⃰ 

Cine este Eugen Simion? O spune el însuşi „Mai toţi contemporanii mei spun că sunt un munte de calm şi echilibru, lin şi statornic ca un drum în câmpie. Nu-i adevărat, sunt un vârtej de nelinişti, trăiesc în gura unui vulcan, viaţa mea interioară este uneori un coşmar... Am încercat în mai multe rânduri să contest fantasma echilibrului meu imperturbabil, dar n-am reuşit. Când cineva, un tânăr, încearcă să-mi facă un portret, începe invariabil cu ideea calmului şi a echilibrului meu interior, fără să-şi dea seama ce război duc cu mine pentru a ieşi în lume cu o faţă liniştită şi cu un mers regulat... 

Critica literară, pe care o exercit de 40 de ani, m-a obligat să-mi stăpânesc instinctele de răzvrătire. Strigătele mele de entuziasm sau de indignare în faţa operei se potolesc (trebuie să se potolească) atunci când trec prin încăperile scriiturii”.

Identitatea românească şi-a găsit indubitabil modelul.

Tudor Nedelcea