Vasile Tărâțeanu, 75 - Crucificat pe harta țării

„Dragostea noastră de neam și țară,

E ca și dulceața de cireașa amară”

Vasile Tărâțeanu

Scriam, la apariția excelentului tratat, O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ajunsă la a cincia ediție), a lui Mihai Cimpoi despre rolul unor „școli” culturale în redeșteptarea neamului. Școala Ardeleană, la sfârșit de secol 18, prin corifeii săi (Ioan Inocențiu Micu-Klein, Samuil Micu, Gh. Șincai, Petru Maior, I. Budai-Deleanu, I. Piuariu-Molnar, Paul Iorgovici, Radu Tempea, C. Diaconovici-Loga, V. Popp, Damaschin Bojinca) a militat și a reușit în istorie să promoveze emanciparea națională și socială, să impună ideea românității neamului și a latinității limbii, ceea ce a dus la realizarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Peste ani, în celelalte două provincii românești, înstrăinate pe atunci, Basarabia și Bucovna, intelectualii, în special scriitorii, au proclamat: „N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului ca să nu mai vorbim degeaba” (Alexie Mateevici). Să-i amintim și reamintim (chiar selectiv): B.P. Hasdeu, C. Stere, Pan Halippa, Andrei Ciurunga, Doina și Ioan Aldea Teodorovici, E. Coșeriu, Grigore Vieru, Anatol Codru, D. Matcovschi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, E. Doga, Emil Loteanu, Valeriu Matei etc. Bucovina boierilor învățați Hurmuzaki, a lui Aron Pumnul își are și-n zilele noastre reprezentanți iluștrii: V. Levițchi, Ilie Zegrea, Mircea Lutic, Alexandrina Cernov. 

MARIN SORESCU SAU VOCAȚIA IDENTITĂȚII ROMÂNEȘTI (Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020, 230 p.)

Criticul și istoricul literar, eseistul și editorul craiovean Tudor Nedelcea (n.23 martie 1945) a devenit unul din apropiații lui Marin Sorescu, odată cu numirea acestuia ca redactor-șef la revista „Ramuri” (1978-1990), rămânând alături de poet în atâtea situații delicate: dezvăluirea plagiatului lui Eugen Barbu;scrierea unor articole propagandistice despre „partid și conducător” în lipsa cărora revista a fost „oprită de la tipărire”; elaborarea de urgență a unei „Bibliografii Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane”, recunoscut internațional, care a fost dată unor „factori decizionali” în ideea sensibilizării lor față de scriitorul implicat, „fără voie”, în „Meditația transcendentală”, vizat a fi „exclus din partid și transferat ca muncitor necalificat”; colaborarea directă cu poetul numit în 1990 director al Editurii „Scrisul Românesc” și înființarea Centrului Cultural cu librărie, chioșc de ziare și reviste, inaugurat de noul ministru al Culturii, Marin Sorescu (25 noiembrie 1993 - 5 mai 1995). 

Părintele scriitor Mihalache Tudorică

Într-un articol-studiu din „Timpul” (6, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1), Eminescu vorbea despre Biserica „eminamente națională”, numind-o, cu o sintagmă care a intrat repede în limbajul specialiștilor, „maica spirituală a neamului românesc”, întrucât, motivează el, „a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului” dintre granițele politice ale țării, dar și dincolo de ele, fiind „azilul de mântuire națională”. Pentru țările românești, Biserica și oamenii săi au fost stâlp de susținere a edificiului național, de creare și întreținere a unei culturi naționale, în sensul larg al cuvântului. În tinda bisericii a început învățământul românesc: pe ușa bibliotecii Mănăstirii Hurezu, ctitoria lui Vodă Brâncoveanu este dăltuit textul: „bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărților îmbine prea înțeleapta îmbelșugare”, în biserica din Bârca lui Adrian Păunescu se mai află inscripționată mențiunea „sală de lectură”. Și exemplele ar putea continua. 

La un pahar de vorbă despre introvertitul Marin Sorescu - Convorbire cu Simona Cîrlugea-Pîrvu

Simona Cîrlugea-Pîrvu: Ați fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai săi. Cum era Marin Sorescu? 

Tudor Nedelcea: Marin Sorescu era prin excelență tipul omului introvertit; mai mult, avea o gândire interioară, dar asta nu înseamnă că nu era și un om extrem de sociabil cu confrații și mai ales cu țăranii săi de la Bulzești, pe care i-a nemurit în cele șase volume din La Lilieci. Nu era, într-adevăr, prea vorbăreț, pentru că nu era tipul de orator, în genul lui Petre Țuțea, dar nu era nici morăcănos, iar faptul că a făcut Liceul Militar de la Predeal a fost doar un accident biografic, a urmat aceste cursuri pentru că erau gratuite. Era situația foarte dificilă în România în acei ani 1950-1954, cotele către sovietici erau foarte mari, iar familia Sorescu avea mulți copii.

Faţă la faţă cu Marin Sorescu

Am auzit despre el în anii studenţiei mele, când colegul meu, Eugen Papadima (azi, cel mai bun psihanalist din ţară) l-a căutat la Animafilm pentru ca scriitorul să-şi exprime opinia cu privire la începuturile literare ale nepotului său, Liviu. Apoi, când Marin Sorescu a fost numit redactor şef al revistei „Ramuri”, la 15 iulie 1978 (până în 1990), am avut prilejul să-l cunosc personal, să colaborez la prestigioasa (atunci) revistă, să particip la cenaclul „Ramuri”, care se ţine, de regulă, la Muzeul de Artă, având obiceiul să invite, la redacţie sau la cenaclu, personalităţi marcante, C. Noica şi Eugen Simion, de pildă. Pe timpul său, revista avea „probleme”. Marin Sorescu a dezvăluit plagiatul lui Eugen Barbu. Cum autorul Groapei era şi membru al C.C. al P.C.R., trebuia avizul secţiei de presă a Partidului, care a întârziat. Între timp, spaltul articolului lui Sorescu a ajuns, cu ajutorul unui ciripitor rămurist, la E. Barbu, care i-a dat replica lui Marin Sorescu înainte ca articolul sorescian să apară. În luna în care erau plenare sau congrese PCR, Marin Sorescu n-a inclus în conţinutul revistei, care era trimis spre cenzurare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi mai sus, o pagină despre partid şi conducătorul ei. Revista a fost oprită de la tipărire, până când redactorul şef, însoţit de adjunctul său, Romulus Diaconescu, au venit la mine, la Biblioteca judeţeană, solicitându-mi un asemenea articol propagandistic. Am scris două asemenea articole, dar semnate... Fabiola Popescu. Când s-a declanşat „meditaţia transcendentală”, în care Marin Sorescu a fost inclus fără voie, urmând a fi exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat, atunci am purces la elaborarea bibliografiei Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane, trasă la xerox, în 99 exemplare, în care erau incluse traducerile sale peste hotare, cu menţionarea aprecierei lui Alain Bosqeut pentru Marin Sorescu „care sunteţi unul din cei mai mari poeţi contemporani”.

„Cazul Marin Sorescu” în viziunea lui Eugen Simion

Eugen Simion este iniţiatorul şi realizatorul unor mari proiecte culturale (tratatul academic al Istoriei românilor, al atlaselor lingvistice şi folclorice, Dicţionarului General al Literaturii Române, colecţiei „Opere fundamentale” etc., etc.), promovează prin excelenţă, cultul prieteniei, al valorilor autentice, incită la toleranţă, ca să folosim propria-i sintagmă. Un caz ilustru: Marin Sorescu. Moartea prematură şi dramatică a autorului Liliecilor l-a marcat profund. Portretul făcut acestuia este comparabil cu cel făcut lui N. Iorga de către G. Călinescu: „Omul a parcurs în acest timp un drum singuratic în cadrul generaţiei sale. Discret, temător, decis să-şi facă opera şi s-o impună nu numai în cultura română, Sorescu a dus un război lung de unul singur, luptând cu ideologia şi invidia autohtonă şi cu indiferenţa internaţională. Luptând bineînţeles, mai ales, cu limitele limbii române. N-aş putea spune că le-a învins pe toate. Oricum, dintre români, Marin Sorescu este scriitorul cel mai cunoscut azi în lume. Asta nu l-a scutit de numeroase primejdii şi nu l-a ţinut departe de contestaţie, înainte şi după 1989. Înainte – pentru că Sorescu n-a scris niciodată pluguşoarele pe care le solicitau ideologii momentului, iar după revoluţie pentru că, iarăşi, Marin Sorescu nu s-a «încadrat» cum trebuie şi a devenit indezirabil pentru unii confraţi, grăbiţi să sară din trenul oficial al comunismului şi să urce, cu aceleaşi mentalităţi şi cu aceeaşi poftă de parvenire, în trenul tulburei noastre opoziţii.

Toma Rădulescu despre Ștefan Ciuceanu, Radu Ciuceanu

Ștefan Ciuceanu face parte din acea categorie de personalități uitate pe nedrept. N. Iorga le zicea „oamenii cari au fost” și a scris despre ei, făcându-i neuitați. Neuitat și adus în actualitate se datorează istoricului craiovean Toma Rădulescu, care a tipărit o excelentă monografie, Ștefan Ciuceanu. Un profesor pentru eternitate (564 p.), sub egida prestigioasă a Institutului Național pentru Studiul Totalitarismului al Academiei Române, în 2019.

Toma Rădulescu, o viață muzeograf la Muzeul Olteniei, doctor în istorie, este un adevărat depozitar de informații și date istorice mai puțin cunoscute sau chiar inedite. El a adus în tezaurul muzeului oltean, fondat de Ștefan ciuceanu obiecte patrimoniale de la diverse personalități românești. Născut în 1948, tatăl său fiind un respectat preot, a avut privilegiul de a-și forma o cultură teologică într-un regim ateist, cultivând prietenii cu preoți înclinați spre cărturărie, dar și cu mitropolitul de veșnică pomenire, Nestor Vornicescu, sau cu urmașii acestuia, mitropoliții Teofan și Irineu, cu episcopii Nicodim, Gurie sau Vicențiu. Expert al Ministrului Culturii în domenii greu abordabile (documente româno-chirilice, carte veche românească și străină, numimastică, medalii și decorații), Toma Rădulescu are și lucrări personale sau în colaborare, precum Ghidul Muzeului Olteniei (1976, 1985, 1999), Istoria ilustrată a Craiovei (1999), Dicționarul personalităților doljene (1999), Mihai Viteazul Restitutor Daciae (2000), Relații româno-otomane în sec. XVI (2001), Circulația monetară în Țara Românească (2002), Spiritualitatea elenă în Oltenia (2002), Eroi doljeni în al Doilea Război Mondial (2003), De la Burebista la Mircea cel Bătrân (2004), Familia Aman (2005), Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist (2007), Domnii și ierarhii Țării Românești (2009), Biserica Mântuleasa (2013) etc.