Gabriel Bratu, nonagenar

Nouă decenii de viață însumează trei generații. Atât împlinește caricaturistul, graficianul, publicistul, profesorul și editorul craiovean Gabriel Bratu. S-a născut la 5 noiembrie 1934 în Cetatea Banilor urmând Școala Primară „I. Heliade Rădulescu” (1941-1944), Liceul „Carol I” / „N. Bălcescu” (1945-1953), la București finalizând studiile la Institutul de Arte Plastice. De menționat că a fost exmatriculat de la „Carol I”, fiind nevoit să muncească la Șantierul Bumbești-Livezeni spre a fi reprimit. Am mai scris despre Gabriel Bratu, care m-a onorat cu prietenia sa încă din anii studenției (vezi, Gabriel Bratu, în vol. Printre cărți și oameni, II, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 85-89) și voi scrie oricând, oriunde cu aceeași plăcere pentru că merită cu prisosință, fiind nu numai un mare artist, ci și un Om adevărat, un prieten de nădejde pe umerii căruia îți poți rezema oricând capul, cu o familie model (soția activând într-un domeniu aferent, iar fiica, Ada, fiind cadru didactic universitar la Craiova). În orice adunare te-ai afla împreună cu Gabi, el este totdeauna în centrul atenției, umorul și spontaneitatea însoțindu-l pretutindeni.

Practic, el a devenit o legendă vie a Craiovei prin implicarea plenară în toate evenimentele culturale și științifice, (unele fiind inițiate și coordonate de el), apreciat de marile personalități românești (Amza Pellea, Maria Tănase, Maria Lătărețu, Ioana Radu, Fărămiță Lambru, Rodica Bujor, I. Luican, Marcel Budală, Mia Braia, Gică Petrescu, Dorina Drăghici, Doina Badea, Margareta Pâslaru, Sabin Bălașa, Eugen Simion, Grigore Vieru, Horațiu Mălăele, Ștefan Popa Popa's, Marin Sorescu, Virgil Carianopol, C.C. Giurescu, Iosif Constantin Drăgan, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu, Al. Piru, D.R. Popescu, V.G. Paleolog, I.D. Sîrbu, Ilie Purcaru, Al. Mironov, etc., etc., etc. El posedă (la purtător) vocația artistului, dar și a prieteniei, a cultivării valorilor tradiționale românești. Gabriel Bratu știe multe despre viață, cu bune și rele, despre oameni, și buni și răi, este o enciclopedie în sine și pentru acestea ar merita să fie „exploatat” din plin de jurnaliști de presă scrisă sau audio-vizuală. În acest sens, remarc inițiativa Laurei Pumnea de a-i lua un interviu în cadrul unui proiect al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Dolj, publicat la editura craioveană Antheo, în 2015, sub titlul De vorbă cu Gabriel Bratu.

O istorie povestită a Casei Creației. Momente, emoții, evenimente, colegi, prietenie, drag de folclor și artă plastică, respect, admirație (O carte-interviu similară a realizat Laua și cu renumita profesoară Paula Dogăroiu, în ciclul „O istorie de șase decenii”). Laura Pumnea își motivează întreprinderea: „Au trecut anii peste noi și aș spune că au trecut frumos. La mine și grație întâlnirii cu oameni frumoși, dăruiți profesiei de peste timp și încărcați cu amintiri, cu adevărate lecții de viață și istorii vii ale instituțiilor de cultură în care cu pasiune au muncit. În plus, ei sunt și voci pentru mari români pe care au avut onoarea să-i cunoască, ba mai mult, să-i aibă prieteni”.

Temei pe deplin întemeiat, interlocutoarea bucurându-se de „poveștile maestrului” și, ca atare, „ce folos să ții doar pentru tine, într-un colț de suflet, astfel de mărturii, când trainic este să le lași să zburde de la o generație la alta”. Să zburdăm și noi prin mărturisirile „smulse” de Laura Pumnea lui Gabriel Bratu. Absolvent (și) al Conservatorului „Cornetti”, elevul profesorului-pictor Hagiescu, Gabi se angajează la Casa Creației Populare la doar 21 de ani, într-un colectiv care a făcut școală (Paula Dogăroiu, Sandu Balog, Sina Dănciulescu, Lică Balta, Marcel Locușteanu, Titi Gheorghe, C. Baban, G. Obrogea etc., etc.). El a înființat cercuri de artă plastică în multe localități din regiune (l-a descoperit și lansat pe pictorul naiv Ghiță Mitrăchiță din Bârca), mergând cu Rata la toate căminele culturale, spre a înființa formații artistice, coruri, grupuri vocale, echipe de dansuri, brigăzi artistice, formații de teatru. De pildă, la Clubul „Electroputere” funcționa un ansamblu folcloric „Maria Tănase”, condus de Nicu Crețu, care va deveni celebru. Erau jurii raionale „care veneau la noi pe jos”, cu nume celebre, precum Olga Tudorache sau Costache Antoniu, artiști vocali care cântau în cămine culturale comunale în săli neîncălzite, dar supraaglomerate cu spectatori.

Celebrități de talia Mariei Tănase, Ioanei Radu, sau Mariei Lătărețu cântau în aceste condiții precare și nu se mai plângeau. Veneau cu Rata (pe atunci nu existau decât mașini ordinare, nicidecum de lux) pentru plăcerea publicului și a cântecului popular strămoșesc. Un asemenea moment, cu scriitorii, în plin plan îl relatează Gabriel Bratu: „mi-aduc aminte cum am plecat cu un grup de tineri scriitori, printre care erau: Tita Chiper, Constanța Buzea, Florența Albu, Mihai Negulescu, Marin Sorescu și Gabriela Melinescu la o întâlnire literară la Dăbuleni, o întâlnire literară a acestor scriitori cu scriitorii amatori locali. Când am ajuns acolo am aflat că totul era programat pentru seară, iar noi ajunsesem înainte de prânz... Ce facem, ce facem? Ne-am dus alături, în comuna Potelu, unde era un centru de vinificație și unde un amic al meu era mai mare acolo, era inginer-șef la Vinalcool. A pus pe masă un coș cu obleți prăjiți, tăvăliți prin mălai și câte o oală de must pentru fiecare... S-a discutat până târziu.

Când ne-am întors la Dăbuleni, căminul arăta de parcă nu mai era cel dinainte: covor la intrare; câțiva îmbrăcați în costum popular, ne-au primit cu pâine și sare; scena, tot așa decorată cu covoare și cu flori. Am urcat pe scenă și am văzut o sală arhiplină. Și pe geamuri erau urcați... Fiecare scriitor a început să recite, ultimul fiind Sorescu. Marin Sorescu a citit o poezie, a citit două, a citit trei și a ajuns la «Trebuiau să poarte un nume». După două versuri toată sala recita. Marin Sorescu s-a oprit din recitat iar sala a continuat... Lui Marin Sorescu îi curgeau lacrimile; se uita uimit la sala aia și nu-i venea să creadă. S-a terminat poezia: «și pentru că trebuia să poarte un nume, i s-a spus Eminescu». A fost o pauză de două-trei minute, o liniște totală, ca apoi să izbucnească urale, aplauze. Marin Sorescu era statuie, era stană de piatră, se uita fix la cei din sală...” Era o efervescență culturală la sate, în lipsa televiziunii, atmosferă creată de activiști culturali inimoși, dotați pentru asemenea spectacole, fără să fie înregistrați politic.

Lansarea în plan național a lui Ghiță Mitrăchiță, în aceeași perioadă cu celebrele pictorițe de artă naivă din Uzdin (Serbia) o spune cu haz Gabriel Bratu:„Costache Piliuță, care mi-era foarte bun prieten, și care era președintele comisiei, zice:«Bă, altceva nu mai ai?» Zic: «Ia vino la mine!» Și l-am dus la mine în birou unde i-am arătat lucrările date jos. Mi-a tras o-njurătură: «Aia are premiul I, aia are premiul I», ca, pe urmă, revenind, să le spună celorlalți: «Uite, bă, ce mi-a făcut olteanu'! Uite-așa, uite așa, așa!», la care cel ce fusese cu datul jos s-a făcut verde, albastru, bleumarin...”. Geneza Festivalului Național „Maria Tănase”, unic atunci și de rezonanță europeană aparține lui C. Baban, Lică Balta și Gabriel Bratu, deși, zice Gabi: „văd că astăzi sunt o mulțime care zic că «eu am făcut Festivalul»”. Ioana Radu care era în juriul la ediția a III-a a Festivalului (1973) este inițiatoarea Festivalului care-i va purta numele („«Bratule! / Da, coană Ioana! / Bă, dacă mor, și-mi faceți și mie festival, la «Minerva» vreau să mi-l faceți, că eu acolo m-am născut!».

Ioana Radu a cântat la „Minerva” la începuturile ei”. „De Maria Tănase mă leagă extraordinar de multe”, mărturisește nonagenarul Gabi: „Ea îmi spunea mie «Găbel». Venise deja la Craiova, fiindcă Bucureștiul o dăduse afară pur și simplu, și era aici angajată prin grija lui Ariton Rogneanu, tatăl fostului director al Muzeului de Artă din Craiova, Florin Rogneanu; Ariton Rogneanu, a fost cel care i-a creat postul de folclorist în Ansamblul «Nicolae Bălcescu» din Craiova, altfel n-ar fi avut ce mânca. Televiziunea n-o mai chema, radioul n-o mai chema, mă rog, căzuse în dizgrație... Maria Tănase n-a cântat niciodată la mesele de sus...”.

Merită să cunoaștem câteva episoade din viața Mariei Lătărețu: „Așa, și hai să revin la Maria Lătărețu care nu știa carte, dar care m-a făcut praf, cu ce crezi? Într-o zi a venit cineva: « Coană Mărie, să-ți dau niște texte uite-așa, pentru muzică populară» / «Auzi, ia citește-mi-le!...». ea nu știa să citească. După ce le-a auzit, a zis: «Nu e, nu sună, nu e de-ale noastre!». Deci, așa cum era ea, ținea la... Bine, să nu mai vorbesc de Maria Tănase sau Ioana radu în materie de texte... Dar, Maria Lătărețu, care era cum era, a avut totuși o...cum să spun eu, o abținere pentru orice; dacă n-a sunat cum trebuie, n-a cântat, n-a primit, n-a luat... De-aici diferența între textele de astăzi și textele de-atunci care este extraordinară”. Multe episoade, unele picante, despre marii noștri artiști relatează Gabi, consemnate de Laura Pumnea. Dar, acestea se referă la o parte, majoră, a activității sale. Voi enunța doar altele, pentru că, Gabi Bratu a avut o activitate multilaterală.

Ca student, a jucat cu secces pe scena Casei Studențești „Grigore Preoteasa” din București în piesa „Trandafirii roșii” de Andi Andrieș. În 1972, odată cu înființarea editurii „Scrisul românesc” a fost angajat ca grafician și secretar de redacție (inițial, postul era de „secretar general de redacție”, dar în țară trebuia să fie doar un singur secretar general). Ca grafician, publică din 1998 caricaturi în presa locală, în revistele umoristice, este prezent în expozițiile de grafică naționale și internaționale, a deschis peste 40 de expoziții personale, primind numeroase premii și distincții.

Iubitor de oameni, dar și de animale, Gabriel Bratu, cetățean de onoare al Craiovei, este o figură emblematică a Craiovei și nu numai. Caracterizându-se, cu umoru-i caracteristic, ca „al doilea caricaturist din România după domnul Albert Poch ca vârstă și după domnul Popa's ca volum”, Gabriel Bratu este unic în felul său.

Tudor Nedelcea