Festivalul-concurs „Maria Tănase” - La Craiova, 28 sept.-3 oct. 2015

De cele mai multe ori, oltenii ştiu să-şi aprecieze personalităţile creatoare şi să le valorifice plenar. Pasărea măiastră, Maria Tănase, face parte din această categorie. Fiica lui Ioan Coandă Tănase din satul gorjenesc doljean (în funcţie de împărţirile administrative) Mierea Birnicii şi a Anei Munteanu din satul făgărăşean Cârţa, Maria Tănase a simţit nevoia să apere folclorul autentic de pericolul poluării. Cu trupul plăpând, datorită bolii, ea cere, în 1962, transferul de la Teatrul satiric-muzical „C. Tănase” la „Taraful Gorjului”, orchestră ce aparţinea Ansamblului artistic „N. Bălcescu” din Craiova. „Doresc să duc o muncă de îndrumare în ceea ce priveşte ţinuta scenică şi vocală, ca astfel artiştii să poată îmbina talentul lor cu autenticitatea şi pitorescul regiunii”. Cu pasiune şi dăruire cercetează folclorul local, unde descoperă un filon autentic şi viguros, culegând 50 de piese, îşi formează propriul taraf cu solişti şi instrumentişti, la Tg. Jiu sperând „să-mi pot împlini o veche datorie faţă de mine şi faţă de cei ce vor să înveţe de la mine, aşa cum mi-o cere şi Tudor Arghezi”.

Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”

Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” de la Craiova a ajuns la cea de-a treia ediţie, graţie universitarului craiovean Ion Deaconescu. Între 2-4 septembrie 2015, la Chişinău, un alt remarcabil om de cultură, acad. Mihai Cimpoi, a organizat Congresul Mondial al Eminescologilor, ediţia a IV-a. Am putea spune că luna septembrie a fost luna lui Eminescu; remarcabil este faptul că Eminescu nu este sărbătorit doar în cele două zile, de naştere (care este şi ziua Culturii Naţionale) şi de trecere în nemurire.

Epigrama, un „strănut literar”?

Sub acest titlu, Elis Râpeanu şi-a tipărit teza de doctorat sub coordonarea ştiinţifică a carismaticului universitar Ştefan Cazimir, el însuşi un reputat epigramist, fiind primul doctorat în filologie cu tema epigrama. Epigrama, un „strănut literar”? (Ploieşti, Edit. Tipo-Man, 2013) se distinge, cum subliniază Şt. Cazimir, „prin amploarea documentării, prin claritatea expunerii, prin caracterul echilibrat al judecăţilor critice. Abundenţa datelor istorico-literare privind revistele, volumele, autorii, interferenţele epigramei cu viaţa literară şi social-politică întrece marginile expunerii propriu-zise”. Întrebarea autoarei din titlul cărţii este, desigur, retorică, Elis Răpeanu, după un periplu istorico-literar, demonstrează, în ciuda unor contestatori (inclusiv G. Călinescu!?), că epigrama este o creaţie literară demnă de luat în seamă. Căci, „satira şi ironia, pe care se bazează epigrama, sunt necesare în toate timpurile, dar, mai cu seamă în timpul pe care-l trăim, timp al tranziţiei şi corupţiei fără de sfârşit, al crizei, devenită şi ea aproape permanentă. Epigrama are o doză benefică de umor, care descreţeşte frunţile împovărate de griji cotidiene (financiare, dar mai ales morale). Rolul epigramei creşte în context istoric şi socio-politic. Este pilula sănătăţii mentale, gustată din plin, care nu dăunează în niciun fel” (Tudor Nedelcea, Epigrama, nr. 59, martie, 2012, p. 6).

Emisiune Radio Oltenia Craiova din 24.03.2005 - Galerii Tudor Nedelcea. Zilele Basarabiei si Bucovinei. Moderator Gabriela Rusu Pasarin. Interlocutori: PF Patriarh Teoctist, Acad. Eugen Simion, Acad. Grigore Vieru, Doina si Ion Aldea Teodorovici

Crucificat pe harta ţării

„Doamne, nu pot să împart

 Trupu-acesta în trei ţări,

 Că e unul şi-i prea slab

 Pentru – asemenea-ncercări”

Vasile Tărâţeanu

Crucificat pe harta ţării este titlul emblematic al unui volum aniversar editat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, prin Victor Crăciun, volum dedicat lui Vasile Tărâţeanu la împlinirea a şase decenii de viaţă, în 2005. Este un titlul foarte potrivit pentru acest mare scriitor, „bolnav de România” (Gh. Tomozei), dar urât, pentru acţiunile sale pur umanitare şi româneşti din Ucraina şi România. De altfel, chiar un capitol din această carte, intitulat sugestiv Schiţe de portret în negru, reuneşte atacurile conaţionalilor săi din Cernăuţi, ucrainieni de sorginte, dar şi români (!), culminând cu adrese oficiale ale unor autorităţi ucrainene către preşedintele Ucrainei spre a-l domoli pe luptătorul pentru drepturile minorităţii române („insulta reprezentanţii altor naţionalităţi care locuiesc în Bucovina, în primul rând pe cei de etnie moldovenească(?!), revizuiesc fără ruşine evenimentele istorice şi realităţile prezentului”).

Eminescologia şi slujbaşul său: Nicolae Georgescu

„Editarea operei eminesciene implică, într-adevăr, continuă frământare a întregului ogor al literaturii şi culturii române. Gestul editării, el însuşi se face cu o periodicitate ţinând oarecum de ciclul rotirii pământului în jurul soarelui; nu există an fără «primăvara» Eminescu, fără scoaterea operei lui spre sămânţă nouă”.

Citatul aparţine unuia dintre eminescologii contemporani, Nicolae Georgescu, care şi-a susţinut doctoratul în 1997, la Universitatea din Bucureşti, cu teza despre Eminescu şi editorii săi, publicată ulterior (vol. 1-2, Bucureşti, Editura Floare albastră, 2000). În opinia sa, Titu Maiorescu este întemeietorul eminescologiei, prin editarea primului volum Poesii de Mihail Eminescu (Bucureşti, Editura Librăriei Soce et comp., 1883/1884), volum care are, în loc de prefaţă, „o notiţă introductivă de Titu Maiorescu”. Garabet Ibrăileanu stabileşte că volumul de poesii (300 de pagini) a ieşit de sub tipar în 1883, având în vedere comunicatul ziarului cu care polemiza, «Românul», din 22 decembrie 1883.

Ilie Purcaru - O operă şi un nume

Pe Ilie Purcaru (1933-2008) l-am cunoscut, mai întâi, prin alţii, prin Grigore Traian Pop şi Mihai Pelin, colaboratorii săi de la „Ramuri”, revistă înfiinţată de el la 15 august 1964, ce s-a impus iute în peisajul revuistic românesc, alături de almanahurile publicaţiei. Deşi era în viaţă, dar plecat la Bucureşti, se vorbea despre nea Ilie ca despre o legendă. A fost numit redactor şef al ziarului regional „Înainte”, concomitet cu şefia revistei „Ramuri”, în 1967. Întrucât era un ziar de partid, era normal (pentru acele vremuri) ca şi redactorul şef să fie membru de partid şi, implicit, membru în biroul politic regional. Dar Ilie Purcaru nu era membru şi ... nici de găsit. Cum greu au reuşit să-l recupereze dintr-un local, adus în şedinţa de partid care urma să-l primească în rândurile sale şi pus să-şi facă autobiografia. Sincer, dar şi conform principiului „ in vino veritas”, el a spus printre altele, că şi-a petrecut copilăria la Gura Motrului, unde venea deseori mareşalul I. Antonescu, care l-a ţinut chiar pe genunchi. La o asemenea afirmaţie, deosebit de gravă, secretarul cu propaganda al regionalei de partid nu l-a mai lăsat să vorbească şi, spre a-i acoperi sincera gafă, a spus auditorului că aşa mai glumesc scriitorii. A fost primit în partid (aşa era sarcina) şi a făcut din cotidianul craiovean un reper spiritual în care literatura era prezentă. Aici, prin Ilie Purcaru, a debutat şi Adrian Păunescu cu reportajul „O mână de oameni” (nr. 6988 / 18 aug. 1967).