joi, 5 martie 2015

Un veac de la moartea lui Emil Gârleanu

Emil GârleanuA trecut un veac de la moartea Emil Gârleanu şi publicului cititor românesc i-a rămas aproape necunoscută întreaga sa personalitate. N-a făcut parte, evident, între clasicii literaturii noastre, dar n-avem dreptul să ne uităm înaintaşii, să nu le redescoperim valenţele, să-i aducem, cu alte cuvinte, în actualitate.

Emil Gârleanu a fost o personalitate marcantă a vremii sale, nu numai prin opera sa, ci, mai ales, prin funcţiile administrative deţinute: preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români şi director al Teatrului Naţional din Bănie (cu Liviu Rebreanu, secretar literar), avtivitatea Naţionalului craiovean fiind, în perioada sa, după unii specialişti, cea mai rodnică din istoria instituţiei.

S-a născut la Iaşi, la 5 ianuarie 1878, ca fiu al Pulcheriei şi al colonelului Emanoil Gârleanu; datorită carierei militare a tatălui său, urmează, în oraşul natal, Şcoala fiilor de militari (fiind coleg cu Jean Bart), apoi Şcoala militară de Infanterie (coleg cu Gh. Brăescu), fiind repartizat ca ofiţer la Iaşi. Nu continuă, însă, cariera militară; în 1900 se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii ieşene, debutează cu versuri cu pseudonimul Emilgar, dar se consacră în proză. Editorial, debutează cu Bătrânii. Schiţe din viaţa boierilor moldoveni (1905). Demisia din armată are drept cauză un aspect pecuniar, obligatoriu în cazul ofiţerilor: nu i se permite căsătoria cu Marilena Voinescu, întrucât acesta nu avea dota necesară, motiv pentru care se stabileşte, în 1906, în Bucureşti, cu sprijinul lui N. Iorga, care-l şi angajează ca secretar general la „Neamul românesc”. De acum datează principalele sale volume, intrate în istoria literaturii române: Cea dintâi durere (1907), O dată (1907), Într-o noapte de mai (1908). 1877.Schiţe din război (1878), Nucul lui Odobac (1910), Din lumea celor care nu cuvântă (1910), Amintiri şi schiţe (1910). În decurs de numai trei ani îşi publică creaţia majoră, volumele postume (Visul lui Pilat, 1915, O lacrimă pe-o geană, 1915 şi Privelişti din ţară, 1915) nefiind la nivelul artistic al antumelor. A tradus din A. Daudet şi Guy de Maupassant.

Militând pentru crearea obştei scriitoriceşti, Emil Gârleanu este ales, în 1911, preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Se stinge prematur, la Câmpulung, la 2 iulie 1914, la numai 36 de ani.

Destinul lui Emil Gârleanu este legat de Craiova. În octombrie 1911 este numit director al Teatrului Naţional, aducându-l, ca secretar literar, pe Liviu Rebreanu. În 1913, este şi redactor la revista „Ramuri”, apoi, din februarie 1914, edita propria sa publicaţie „Proza”, revistă bilunară, din care au apărut doar trei numere.

Activitatea sa în fruntea Naţionalului craiovean a fost remarcabilă şi remarcată de istoricii culturii dinIstoria Teatrului Naţional din Craiova (2000) şi Lumini din culise. Faţa nevăzută a scenei (2003). Bănie, Al. Firescu şi Constantin Gheorghiu, în două lucrări de referinţă:

Venirea lui Gârleanu la Craiova este salutată de criticul de la „Ramuri”, D. Tomescu, ca „un început de eră nouă”, „o cerinţă a vremii care pretinde ca scriitorii să fie smulşi din izolarea în care erau ţinuţi şi să fie transportaţi în elemente de acţiune, aşezându-i în fruntea acelor instituţii care au menirea să facă din artă un mijloc de ridicare a sufletului nostru naţional”.

O primă iniţiativă a directorului şi preşedintelui Societăţii Scriitorilor Români a fost Săptămâna Caragiale, în 1912 cu prilejul aniversării a şase decenii de viaţă ai autorului Scrisori pierdute. După o corespondenţă activă, cu plata anticipată a drepturilor de autor, Caragiale răspunde cinic: „Imposibil veni. Regret mult. Piaza rea. Acces acut sciatic” (Tudor Nedelcea, Printre cărţi şi oameni, Iaşi, 2014, p. 33). Caragiale a fost totuşi sărbătorit, în lipsa sa.

În afara unui repertoriu de excepţie, cu piese româneşti semnate de Hasdeu, Victor Eftimiu, Carmen Sylva, Alecsandri, Caragiale, E. Lovinescu, Corneliu Moldovan, I. Minulescu, D. Anghel şi St. O. Iosif, Duiliu Zamfirescu, D.I. Bassarabescu, M. Sorbul, V.A. Urechia, O. Goga, Z. Bârsan etc., de invitarea unor savanţi (Vasile Pârvan sau a acad. francez Jean Richepelin) pentru susţinerea unor conferinţe publice, de numele său se leagă primul film românesc, Cetatea Neamţului (alături de alte filme româneşti, Războiul pentru Independenţă, şi Trenul fantomă) după piesa lui V. Alecsandri, după un scenariu cinematografic iniţiat de Liviu Rebreanu şi finalizat de Corneliu Moldovan.

Ideea realizării acestui film datează din 1911 şi a avut premierea publică la 13 ianuarie 1914, cu câteva luni înaintea morţii sale (Vezi şi Olteea Vasilescu, Despre începuturile cinematografului în oraşul Craiova, în „Studii şi cercetări de istoria artei”, nr. 1, 1972, p. 75-80), în distribuţie figurând Mia Teodorescu, Pandele I. Nicolau, I. Stănescu-Popa, Mişu Fotino, Remus Comăneanu. Filmul a fost realizat în Craiova, profitându-se de existenţa unei „cetăţi” în parcul Bibescu (azi, Parcul N.P. Romanescu), construcţie existentă şi azi, precum şi în localităţile din jurul Craiovei, Bucovăţ şi Leamna, pe malul Jiului. Emil Gârleanu cere autorităţilor să pună la dispoziţia Teatrului Naţional din Craiova, care asigura artiştii, figuraţia, costumele şi decorul, „numărul de unelte, de vite şi cele trebuitoare”.

Şi cum se întâmplă la români, cu toate realizările sale remarcabile, Emil Gârleanu a fost acuzat că nu realizase un „excedent material”. Răspunsul îl dă admirabil Liviu Rebreanu: „În schimb a avut un excedent moral şi cultural de care trebuie să fie mândru d. Gârleanu. Căci pentru un teatru subvenţionat, nu excedentul bănesc este idealul, ci excedentul sufletesc”.

Emil Gârleanu se retrage de la conducerea teatrului, în iunie 1914, bolnav şi dezamăgit, cu doar o lună înainte de moarte. În 1929, urmaşul său în conducerea teatrului, Al. Lăzeanu, îl comemorează, cu sprijinul scriitorilor C. Şaban-Făgeţel, N. Milcu, Radu Gyr, a actorului Remus Comăneanu. Apoi s-a aşternut tăcerea, deşi „veşnic-neuitatul Emil Gârleanu rămâne, în istoria Teatrului Naţional din Craiova, directorul providenţial şi omul-flacără”, cum l-au numit cei doi autori, Al. Firescu şi C. Gheorghiu.

Tudor Nedelcea

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu