Eminescu despre Rusia şi războiul nostru de neatârnare - Partea II

Lui Eminescu i se pare firesc ca „viitorul Orientului este o confederaţie de popoare în care egalitatea naţionalităţilor şi limbelor pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi un lucru principal, iar formaţiunile de state, lucru secundar” . În acest caz „reforma Orientului” poate fi patronată de Rusia şi Austro-Ungaria, întrucât „aceasta reprezentează imediat politica occidentală” şi din aceste considerente este inoportun, inactual şi chiar periculos chiar a se pune în discuţie „restabilirea regatului lui Decebal”, considerând-o, tactic de „domeniul teoriilor ieftine”, opinează cu tact diplomatic şi simţ istoric Eminescu.

Comentând articolul de fond din „Jurnalul de Saint Petersburg”, care exprima încrederea în perspectiva păcii, Turcia fiind nevoită să cedeze presiunii puterilor occidentale, Eminescu consideră că „armările Rusiei nu ameninţă pacea, ci sunt o jertfă grea, pe care imperiul şi-a impus-o spre a asigura binefacerile liniştei şi spre a apăra pe creştini” . În cazul în care războiul devine inevitabil, continuă comentariul, atunci „naţia [rusă, n.n.] îl va susţine c-o energie cu atât mai mare cu cât el va veni după ce se vor fi mântuit toate încercările pacinice” . Eminescu observă o similitudine între tonul presei ruseşti şi al populaţiei, care „a devenit cutezător faţă cu capul statului chiar”, atestând o bună cunoaştere a istoriei autocraţiei şi mentalităţii ruseşti.

Această scurtă incursiune în istoria şi mentalitatea statului este pusă în legătură cu situaţia ţării sale: „Guvernul rusesc nu se simte deloc sigur faţă cu românii, a căror afaceri esterne se clatină aproape ca vibraţiunea, aşa încât, dacă România n-ar renunţa singură [sublinierea lui Eminescu, n.n.] la neutralitate, pericolul cel mai mare al războiului ar rămânea înfrângerea acestei neutralităţi” . 

Insistând asupra necesităţii declarării neutralităţii României, Eminescu consideră îndreptăţită temerea ziarului din St. Petersburg dacă „neclaritatea ţinutei României”, „evazivitatea diplomaţiei române e născută din nesiguranţa întâmplărilor sau dacă în ea este un metod cert, care ţine în eşec tendinţele puternicului vecin” . 

Cu amărăciune constată că, în ţară, criza financiară şi luptele partinice afectează interesul general al naţiunii, în condiţiile în care „armata de sud a Rusiei se concentrează în Basarabia”, unde a sosit şi principele Nicolae, „conducătorul armiei de sud”, constatând, logic, că „în orice caz însă nu face un stat preparative atât de mari ca Rusia – numai pentru a asigura pacea” . 

Conferinţa de la Constantinopol din 29/11 decembrie 1876 – 9/21 ianuarie 1877 s-a dovedit a fi un fiasco, de care profită însă Rusia: „Acuzată de Europa întreagă că voieşte cuceriri şi că interesul pentru creştini e în realitate de un estrem platonism şi o mască numai pentru a ascunde intenţiile ei adevărate, Rusia au voit să dovedească Europei că rasa mahometană promite tot şi nu dă nimic, că le va lua ochii puterilor cu reforme pe hârtie, iar când i s-ar cere garanţii pentru punerea lor în lucrare, ea va refuza pân-în sfârşit. Rusia au început dovada, cauza slavilor de sud a devenit o cauză europeană, îndărătnicia turcilor notorie, încât ruşii, declarând război, îşi vor putea spăla mâinile ca Pilat din Pont, căci au dovedit că turcul e de vină, că el trebuie esterminat” . 

Eminescu consemnează şi o altă opinie, conform căreia această conferinţă n-a avut alt scop decât de a câştiga timp şi „de-a amâna furia momentană a poporului rusesc, de-a-l face să simtă în vreme de pace încă anevoinţele războiului”, dar acestea nu sunt decât vorbe, iar „vorbele nu împiedică mersul istoric a unor puteri, preparate sute de ani pentru direcţia cutare sau cutare” . În acest sens, observă că „slavii vor rămânea în numărul în care sunt, ba vor creşte, turcii vor descreşte şi va rămânea anomalia vie a predominărei a două milioane de otomani asupra celorlalţi creştini” , iar „slavofobia Europei întregi e o dovadă că în mijlocul şi în sudul ei slavii formează mase compacte şi conştie de sine şi contra acestora se aliază tot ce nu e slav” . 

Intuitiv şi bun cunoscător al politicii externe europene, Eminescu nu credea în „spontaneitatea comediei de la Bosfor”, cum a caracterizat, în termeni ironici, Conferinţa de la Constantinopol, întrucât ignoră interesele diplomaţiei româneşti, România riscând să fie izolată, spre îngrijorarea poetului-gazetar. 

Preluând o ştire de la „Agence Russe”, conform căreia Poarta a primit din partea mai multor state „asigurarea că neutralitatea României nu e stipulată prin nici un tratat” şi ca atare, „ea [Poarta, n.n.] a declarat că, în momentul în care ruşii vor trece Prutul, ea va ocupa mai multe puncte strategice din stânga Dunării” , Eminescu atenţionează guvernanţii de gravitatea intenţiilor otomane cuprinse în această ştire. În opinia sa, această ştire are darul de a trezi la realitate pe acei oameni politici români care credeau în „neutralitatea reală a României, garantată în mod colectiv de puterile mari ale Europei” . 

Vorbind despre lucrările Conferinţei de la Constantinopol, pe care o numeşte ironic „reprezentaţia de marionete de la Constantinopol”, el avertizează că dacă puterile europene ar asigura garanţia colectivă a neutralităţii României „ş-atunci desigur că Rusia nu se ispitea de-a începe o luptă contra lumii întregi” . 

Pe măsură ce războiul se apropia, Eminescu se arată mâhnit că, în timp ce guvernanţii români continuă disputele politice interne, inutile şi inoportune, în plan extern, ţări precum Rusia „ar voi să se despăgubească c-o bucată din pământul românesc pentru sacrificiile băneşti ce le-a făcut cu mobilizarea armatei sale” , fapt istoric adeverit din păcate. Urmărind „cum evenimentele se îngrămădesc bătând în poarta viitorului şi icoanele activităţii pacinice se-ntunecă văzând cu ochii înaintea mişcărilor războiului” , sesizând, deci, eminenţa izbucnirii războiului în Balcani, Eminescu reproşează, pe bună dreptate, oficialilor români că n-au încheiat tratate ferme cu Imperiul ţarist pentru trecerea armatei ruseşti pe teritoriul nostru, spre a preveni orice tentativă a marelui vecin de la răsărit de a profita de lipsa de fermitate a conducerii unui stat mic. Din păcate, această îngrijorare eminesciană s-a adeverit, după război a ieşit la iveală celebra afacere de corupţie în beneficiul afaceriştilor Mihălescu şi Warszawski, care au profitat financiar de trecerea armatei ruseşti în România în detrimentul tânărului stat român. Această afacere a făcut obiectul unui proces îndelung, urmărit îndeaproape de gazetarul de la „Curierul de Iaşi”. 

Merită subliniat faptul că Eminescu era pe deplin conştient că soarta războiului este opera unor jocuri de culise, că în spatele uşilor capitonate se pune la cale configuraţia postbelică a Europei: „Motivele secrete şi înţelegerile intime între puteri se sustrag vederii publicului mare şi abia istoricul viitor va putea să discoasă din arhive icoana adevărată a lucrurilor, în care comedia oficială nu-i va părea decât ceea ce este într-adevăr: o piesă cu roluri învăţate pe de rost, în care actorii înşişi nu cred în ele, deşi în momentul jocului ei se identifică cu rolurile şi produc în public uimitoarea iluzie că ei sunt convinşi de ceea ce zic” . 

Urmărind cu meticulozitate desfăşurarea războiului din Balcani, în rubrici permanente precum „Războiul oriental”, „România şi cestiunea Orientului”, „De pe câmpul de răzbel”, în cele două ziare, pe care de fapt, le-a condus, „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, Eminescu nu scapă din vedere nici dotarea jalnică a oştirii române în comparaţie cu cea rusească: „Ruşii cari pleacă la câmpul de luptă sunt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă şi bine încălţaţi; la ai noştri îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată”. 

Deşi nu este un istoric în sensul profesionist al cuvântului, Eminescu s-a implicat plenar în dezvăluirea culiselor cancelariilor europene vis-à-vis de acest război nu numai balcanic, ci chiar european, de desfăşurarea şi urmările, nefaste şi nedrepte, pentru poporul român, între care pierderea Basarabiei şi Bucovinei, popor care şi-a câştigat neatârnarea pe câmpul de luptă. Iar, Rusia fiind una din marile puteri europene, implicată direct în război şi de „mişcările” căreia depindea destinul României, nu putea scăpa judicioaselor analize politice şi diplomatice ale marelui scriitor român. Şi poate nu e îmtâmplător faptul că poetul n-a „cântat” în versuri războiul din 1877-1878, considerându-l dramatic şi nicidecum o „marfă de vânzare”, nefiind îngăduit nici unui scriitor „să se folosească de nenorocirile ţării pentru a atrage pe public la ... panoramă” . Războiul nostru de Neatârnare, cu toate implicaţiile sale externe, între care Rusia deţinea un rol preponderent prin poziţia sa geo-strategică, făcea parte din planul general al istoricului Eminescu de a regândi unitar şi integrator istoria României. 

Arhivele Olteniei, nr. 21, 2007, p. 137-147

Tudor Nedelcea