După instalarea regimului bolşevic în România, s-a impus o cenzură drastică şi o epurare din biblioteci a tuturor cărţilor care nu erau în consens cu noul regim şi mai ales care conţineau critici sau reţineri faţă de Rusia, ulterior faţă de Uniunea Sovietică. Cum era de aşteptat într-un regim totalitar impus cu tancurile sovietice de părinţii acelora care azi condamnă comunismul, Eminescu, alături de N.Iorga, a fost personalitatea cu cele mai multe cărţi sau ediţii cenzurate ori epurate, adică scoase din circuitul lecturii sau, mai grav, în unele cazuri, chiar arse în public sau trimise la depozitele de hârtie spre a fi topite. La început de deceniu stalinist era „voie de la stăpânire” de a se tipări şi ca atare, populariza, doar două poezii eminesciene: „Vieaţa” şi "Împărat şi proletar” (fără final).
Despre Doina, nici vorbă, nu numai în plină ocupaţie sovietică (până în 1958, odată cu retragerea trupelor sovietice din România, dar mai ales până la Declaraţia C.C. a P.C.R. din 1964), ci şi după relativa îndepărtare a satelitului numit România faţă de Moscova.
Cel care a avut curajul, aproape nebunesc, de a solicita reincluderea Doinei în circuitul public (prin tipărire sau recitare) a fost scriitorul Adrian Păunescu. După evenimentele din august 1968, când trupele Tratatului de la Varşovia (cu excepţia trupelor României), conduse de Moscova au intrat cu brutalitate în Cehoslovacia spre a înlătura regimul mai liberal al lui Dubcek, Adrian Păunescu a mers, pe 25 august 1968, la şeful statului român, Nicolae Ceauşescu (care a condamnat dur această intervenţie), spre a i se aproba restituirea în public a Doinei eminesciene. După mărturisirea lui Adrian Pănescu, Nicolae Ceauşescu nu i-a dat aprobare în acest sens, spre a nu irita şi mai mult pe sovietici.
Totuşi, Nicolae Ceauşescu n-a uitat această solicitare şi într-o zi de început de noiembrie 1984, Adrian Păunescu a fost chemat de la Cluj (unde se afla cu Cenaclul „Flacăra”) la Bucureşti de către Nicu Ceauşescu, primul secretar al C.C. al U.T.C., sub egida căruia fiinţa Cenaclul „Flacăra”, iniţiat şi condus de autorul „Repetabilei povare”. Cu acel prilej, Nicu Ceauşescu i-a comunicat poetului că s-a aprobat ceea ce a solicitat în august 1968, fără să rostească concret obiectul solicitării de acum 16 ani şi, astfel, începând cu 13 noiembrie 1984, la Reghin, în cadrul Cenaclului „Flacăra”, Adrian Păunescu a recitat, pentru prima dată după 1945, celebra Doina a lui Eminescu. Glasul său sobru, baritonal, însoţit de versurile pertinente şi dureroase ale lui Eminescu, a impresionat, până la lacrimi, publicul românesc, format mai ales din tineri. 13 noiembrie 1984 este o dată care trebuie reţinută de istoria literară şi chiar cea naţională. De atunci, scriitorul (al cărui prim volum de poezii, Istoria unei secunde, a fost cenzurat şi chiar blocat la difuzare) Adrian Păunescu a recitat în cenaclul (care avea şi câte două-trei spectacole pe zi!) această poezie, până la 15 iunie 1985, când i-a fost interzis cenaclul, iar poetul fiind mutat „disciplinar” la revista „Contemporanul”. Ironia sorţii: interdicţia de a recita Doina a fost dată în chiar ziua morţii lui Eminescu. Poetul a recitat, după 1990, Doina, atât în Ţară, cât şi în Basarabia, ultimul spectacol celebru al Cenaclului „Totuşi iubirea” desfăşurându-se la Teatrul Verde din Chişinău, la 31 August 1995, cu prilejul sărbătorirei „Zilei Limbii Române”.
Şi mai este un mic amănunt semnificativ: i s-a aprobat recitarea Doinei, dar cu condiţia ca în cronica spectacolelor Cenaclului, care apărea în revista „Flacăra”, să nu fie menţionată această recitare, spre a nu deranja şi mai mult pe sovietici, aşa cum i-am mai supărat prin publicarea romanului Delirul de Marin Preda sau a Preliminariilor politico-diplomatice ale actului de la 23 August 1944 a istoricului Aurică Simion.
În apropierea Centenarului moţii Poetului Naţional, Adrian Păunescu, prin diplomatul Ştefan Andrei, a solicitat conducerii Partidului şi Statului de atunci reeditarea volumului Poezii de Mihai Eminescu, ediţia Titu Maiorescu din 1983, care cuprindea şi Doina. Volumul a apărut într-o ediţie bibliofilă.
Din aceeaşi mărturisire a lui Adrian Păunescu, a cărui memorie este deja legendară, în 1989, brăilenii au putut viziona un reportaj, şi chiar mai înainte, în 1988, i s-a transmis, celebra revistă „Glasul”, editată la Riga, prin intermediul Mariei Macovei- Briedis, o basarabeancă căsătorită în ţara baltică. Revista cu un colectiv de redacţie celebru: Leonida Lari, Grigore Vieru, M. Cimpoi, Ion Druţă, Nicolae Dabija, preotul Vasile Buburuz etc., avea pe prima pagină tipărită Doina cu portretul autorului ei. Eu am citit această revistă în cabinetul mitropolitului cărturar, Nestor Vornicescu, originar din Vorniceni-Basarabia, pătruns şi el de tragedia şi dramatismul Doinei.
Iată, în plin regim autoritar, au fost şi personalităţi care au reuşit, prin perseverenţă şi curaj, să impună publicului una din marile creaţii eminesciene interzise.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu