Pronia cerească mi-a trimis în calea vieţii, în diferite etape, câteva personalităţi care aveau să-mi determine cariera şi experienţa teologică. Aveam din familie o decentă şi minimă educaţie ortodoxă, o icoană în casă la care mama se închina seara şi la diverse sărbători sau evenimete importante, sărbătoream în felul nostru inocent, împreună cu toţi copiii satului, marile sărbători creştine, mai cu seamă Crăciunul, Anul Nou, Sf. Vasile, Boboteaza, Floriile, Învierea, mergeam cu colindatul în Ajunul Crăciunului, cu Steaua (pentru Viclei eram prea mic) în noaptea Crăciunului şi în următoarele nopţi, cu Sorcova, Pluguşorul şi Buhaiul de Sfântul Vasile, mergeam în grup la Bobotează în satul meu, Valea Ursului, sau alternativ în satul Lacu din aceeaşi parohie, cântam prohodul în biserică în Săptămâna Mare, şi „luam paşte” după terminarea slujbei Învierii.
De Sfântul Gheorghe, hramul bisericii noastre, mă bucuram cel mai mult, pentru că se făcea horă în sat, după ce lăutarii mergeau din casă în casă spre a fi omeniţi de noi şi de rudele noastre invitate, la praznic; participam la toate horele din satele vecine care-şi sărbătoreau hramul lor, la rugă sau la nedeie, cum se zicea prin părţile noastre la astfel de sărbători, sub influenţă sârbească.
De Sfântul Gheorghe, hramul bisericii noastre, mă bucuram cel mai mult, pentru că se făcea horă în sat, după ce lăutarii mergeau din casă în casă spre a fi omeniţi de noi şi de rudele noastre invitate, la praznic; participam la toate horele din satele vecine care-şi sărbătoreau hramul lor, la rugă sau la nedeie, cum se zicea prin părţile noastre la astfel de sărbători, sub influenţă sârbească.
Fiind „produs” sută la sută al epocii socialiste (născut în 1945), nu am avut parte de o educaţie religioasă în şcoală, iar părinţii se fereau să-mi spună mai multe despre Dumnezeu şi fiul său, Iisus, Sfânta Fecioară sau alţi mari sfinţi din calendarul nostru. Cărţile religioase din casă, mai ales Biblia, erau ascunse de teama regimului ateist-totalitar, dar evlavia se simţea în casa şi familia noastră, pentru că preotul nostru, Giurumescu ne era rudă, iar naşii părinţilor mei erau preotul Pompiliu Popescu şi preoteasa sa (dusă ulterior, în Bărăgan, pentru simplul motiv că era trecută la chiaburi – avea un cazan de ţuică), ctitorii bisericii noastre de mir.
La Liceul „Traian” din Turnu Severin, în acea perioadă (1959-1963), învăţământul era prea laic, deşi încă mai predau din foştii celebri profesori (Bazacov, Ghebauer, Burduhos, Achim Costea, Vâţă, Stoenescu etc.); însuşi profesorul meu de limba română, Chilim, încerca să ne facă materia laică mai accesibilă, fiind preot (am aflat asta foarte târziu, profesorul Chilim revenind în preoţie după 1990).
Acestea erau datele mele biografice, fişa mea religioasă până la intrarea la facultatea de Filologie – secţia biblioteconomie din Bucureşti, în 1964. Aici şi atunci destinul mi-a fost favorabil.
În camera de cămin de pe Şoseaua Panduri, apoi din Drumul Taberei mi-a fost dat să-l am coleg pe Gheorghe Calciu, Ghiţă cum îi spuneam, înscris la secţia limbi străine – limba franceză, alături de Eugen Papadima (nepotul lui Ovidiu Papadima, viitor mare psiholog) şi pe Romulus Haba, un bizar student, la limba engleză, originar din Tg. Mureş. Deşi Ghiţă Calciu era mai mare decât mine cu 19 ani, n-am realizat această diferenţă şi atunci habar n-aveam că el făcuse puşcărie politică. În familia mea, deşi tatăl meu a fost
Dar, sunt multe de spus despre convieţuirea în căminul studenţesc. Eu eram cel naiv, blajinul, Eugen Papadimarealizase despre trecutul lui Ghiţă Calciu şi, mai ales, despre rolul lui Romulus Haba de a-l urmări îndeaproape pe Ghiţă. Chiar mi-a arătat, într-o zi, un microfon pe post de nasture la cămaşă şi un fel de rolă cu un fir subţire ca nylonul folosit de pescari. După această dezvăluire, atmosfera în camera noastră de cămin a devenit infernală, Haba atacându-l şi jignindu-l în permanenţă pe Eugen Papadima pentru deconspirare. La toate astea, Ghiţă Calciu se purta ca şi cum nimic nu se întâmplase, cu un calm desăvârşit: ştia probabil şi era conştient că avea un urmăritor pe urmele sale. O singură dată s-a „răzbunat”: la o prelegere de socialism-ştiinţific, unde participau toate grupele, cineva a scris pe tablă cuvântul „boss”, aşa cum i se spunea lui Haba, adică şeful. Ghiţă a completat pe tablă: „bos-bovis” (bou) şi toţi studenţii din amfiteatru au izbucnit în râsete şi aplauze.
Diferenţa dintre noi şi el era evidentă, nu numai datorită vârstei şi culturii sale. Avea o înţelepciune aparte, o răbdare pilduitoare, permanent vesel, optimism, gata oricând să ajute creştineşte pe cineva, în orice împrejurare şi cu orice risc. Nu aveam de unde şti – atunci -, că toate aceste calităţi native, cultivate în familia plugarului Dumitru şi Ileana Calciu din Mahmudia-Tulcea (Ghiţă, născut la 23 noiembrie 1925, fiind ultimul din cei 11 copii), şi călite în închisorile comuniste, 1948-1964; 1979-1984, inclusiv în „experimentul Piteşti” (1949-1951).
După plecarea din cămin la casa sa ne-am văzut doar la cursuri, fără ca sentimentele noastre să slăbească. După terminarea studiilor, am continuat relaţiile, prin telefon, sau prin concedii comune la mare, împreună cu soţia şi fiul său, Andrei. Într-un sfârşit de an 1977, sărbătorind Crăciunul şi Anul Nou la naşii mei,
Aflându-i adresa în SUA, i-am scris înainte de 1989, dar n-a ajuns nicio scrisoare la el, aşa cum mi-a spus chiar el. După 1989 însă, am corespondat fără probleme, i-am trimis cărţile mele apărute de care s-a bucurat cu sinceritate. Dar iată scrisorile sale către mine:
Washington DC
18 ianuarie 1991
Dragă Tudorele,
Îţi mulţumesc pentru cartea de colinde. Iartă-mă că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar am fost foarte ocupat cu problemele pe care sărbătoarea Crăciunului le aduce, mai ales aici, unde tradiţia este mai vie, mai dorită decât în ţară, tocmai datorită ruperii de vatră şi de rădăcini. Este o compensaţie firească şi noi o constatăm, o cultivăm şi o încurajăm.
Am citit colindele cu bucuria copilăriei. Naivitatea lor simplă, versificaţia caldă, adâncimea lor de sensibilitate, ca şi adevărurile de credinţă uluitor de autentice pe care le poartă, m-au făcut să retrăiesc, nu numai copilăria, ci şi vremile de mai târziu când seminariştii formau corurile lor de Crăciun pe care le ascultam cu nesaţ.
Îţi mulţumesc pentru tot ce faci, pentru strădania ta, pentru elanurile tale pe care le-aş dori niciodată epuizate, pentru sufletul tău curat şi chiar pentru nefericirile tale.
Dumnezeu te va răsplăti; oamenii îşi vor aduce aminte de tine, peste zece, sau o sută de ani, copiii dintr-un sat, sau dintr-un oraş, vor învăţa să cânte colinde după această carte şi vor buchisi pe ea şi un nume al ostenitorului: „Tudor Nedelcea”
Îţi doresc împliniri mai multe, ca să mă bucur şi eu, pentru că şi eu am pus un umăr spiritual la înaintarea ta intelectuală şi duhovnicească. Sper că ai primit scrisoarea mea.
Îmbrăţişeri fetelor tale şi toate urările de succes la învăţătură şi, mai departe, în viaţă.
Dumnezeu să ne ajute tuturor, ţării, neamului şi Bisericii strămoşeşti.
La mulţi ani!
Pr. Gh. Calciu
Dragă Tudorele,
Sunt în tren spre N. York pentru o conferinţă a preoţilor ortodocşi şi trenul se leagănă teribil, aşa că vezi cum arată scrisul.
Am cu mine cartea ta Geneza ideilor... şi mă bucur citind-o. De aceea îţi şi scriu în tren, căci odată ajuns la N. York voi fi prins şi nu voi mai putea s-o fac. Iar, revenit acasă, treburile, de o săptămână abandonate, vor striga şi mă vor prinde în vârtejul lor, răpindu-mă pentru ele.Să ştii că mi-e dor de tine, şi de tot ce este acolo, de oameni şi de locuri, de amintiri şi întâmplări şi sper că Dumnezeu mă va ajuta să revin, dacă nu definitiv, cum doresc, măcar pentru o perioadă.
Cred că România, dincolo de aspectele degradante, este spaţiul efervescenţei (trenul a plecat din gara unde se oprise) intelectuale şi morale şi ceva nou şi bun va ieşi. Şi mă bucur că tu eşti acolo, în mijlocul fierberei şi faci ceva. În fiecare din prietenii mei sunt şi eu puţin şi nu mă simt exclus din sufletul ţării. Te rog să-mi mai scrii despre tine şi despre ce se întâmplă acolo şi să nu te superi dacă-ţi răspund rar. Sunt şi eu prizonierul circumstanţelor şi al altora.
Cu dragoste,
Pr. Calciu
Alexandria, Va
7 oct. 1991
Dragă Tudorel,
Am primit ultimele tale cărţi (Eminescu şi Mihai Viteazul) într-un hal fără hal. Pe plic scria în româneşte (probabil de la vama Bucureşti):
„Această scrisoare a fost primită în această stare”
Concluzia este că scrisorile nu se pierd din răutate, ci din neglijenţă. Aşa se explică de ce nu ai primit răspunsurile mele la fiecare din scrisorile şi cărţile pe care mi le-ai trimis.
Sper ca această scrisoare să-ţi parvină. Am uitat să menţionez SIC COGITO care este o mare realizare editorială. Te felicit pentru Prefaţă, pentru muncă şi pentru note. Sunt foarte bucuros să văd că eşti activ.
Şi mie mi-e dor de tine şi, în general, de ţară şi de oameni de acolo, dar vremurile sunt foarte tulburi, acolo ca şi aici şi îmi este imposibil să vin în vizită. Oricum, visez să mă întorc definitiv în România şi sper ca Dumnezeu să mă ajute s-o fac mai curând decât ne lasă condiţiile actuale să întrevedem.
Ce proiecte editoriale mai aveţi la Scrisul Românesc? Îmi dau seama cât de greu este să editezi ceva, cu această scumpete a hârtiei. Cărţile, în orice caz, mi se par foarte ieftine, în ciuda condiţiilor tipografice destul de slabe. Dar, oricum, este o activitat intelectuală şi de cultură care îţi face cinste şi sunt convins că mulţi încearcă în ţară această luptă pentru lumină şi adevăr.
Mă bucur foarte mult pentru toate şi te preţuiesc din adâncul inimii. Nădăjduiesc să ne vedem.
În rest, cu problemele personale şi de familie cum mai stai? Îmi pare rău pentru trista ta experienţă, dar Dumnezeu ţi-a dat o compensaţie şi asta te-a ajutat foarte mult.
Cu dragoste frăţească,
Pr. Gh. Calciu
Dragul meu,
Te rog să mă ierţi. Nu ştiu dacă ţi-am scris sau nu. După ce am venit din ţară în USA am fost foarte bolnav, 8 săptămâni, între viaţă şi moarte. În timpul covalescenţei, am scris o serie de scrisori, dar, cum eram ameţit, nu mai ştiu dacă ţi-am scris şi ţie. Atunci am făcut un semn pe fiecare scrisoare la care răspunsesem. Impresia mea este că ţi-am răspuns, dar, pentru că nu am nici un semn pe scrisoarea şi cartea ta, îţi scriu din nou.
Mă simt foarte bucuros pentru succesele şi chiar pentru insuccesele tale. Chiar dacă viaţa te-a lovit, sunt sigur că ea te-a şi îmbogăţit sufleteşte. Ea ţi-a dat şi înţelepciunea, care nu este numai a vârstei, ci şi a suferinţei. Mă bucur că mă iubeşti, pentru că şi eu te iubesc mult şi, în anii de suferinţă, erai printre prietenii de care îmi aminteam des. Acolo, timpul era duşmanul meu de moarte, el se dilata şi se restrângea după nişte legi necunoscute, dar totdeauna antiumane şi trebuia să-mi fac un program care să mă scoată de sub teroarea lui. Nu aveam cărţi, nici creion, nici hârtie, aveam numai mintea, care devenea tot mai mult o coală albă şi memoria, care, adeseori, era atroce. Mă apăram împotriva acestor vrăjmaşi necruţători dinlăuntru şi din afară prin amintiri plăcute. Tu erai una din ele.De aceea, şi cartea şi scrisoarea ta sunt pentru mine un fel de viitor întors în trecut, un amestec ciudat şi tulburător. Sunt convins că fetele tale sunt tot aşa de bune ca şi tatăl lor.
Agreez cu Udrişte Năsturel, pe care îl citez: „Bine a zis odată a lui Platon înţelepciune/ Că a numelui punere nu se face după voie, /Ci după firea lucrului se poartă numirea”.
Dacă mă gândesc la, numele tău, „Tudor” fără să mă refer deloc la Vladimirescu, îmi amintesc de „dor” şi de „tu”. Aşa că vezi că mi-a fost dor de tine, aşa cum mi-a fost dor de tot ce rămăsese în urmă şi care, atunci, lua valori neaşteptate.
Te felicit pentru carte şi pentru tot ce faci. Nu este puţin lucru. Te rog să-mi scri. Nici acum nu este sigur că scrisoarea ta îmi va parveni, pentru că multe dispar, dar, oricum, nu este ca pe vremea lui Ceauşescu.
Cu dragoste,
Pr. Ghiţă
14 mai, 1998
Dragă Tudorel,
Am primit cărţile tale, ultimele pe care le-ai trimis şi m-am bucurat foarte mult, pentru că pierdusem legătura cu tine. Scrisorile mergeau numai de la tine spre mine şi nu invers. Credeam că te-ai mutat şi aştepatam timpul să vin în România – timp care a fost în Martie. Nu ai venit şi m-am gândit că eşti foarte ocupat, sau eşti plecat din ţară. Nu-mi dau seama de ce mi s-au întors două scrisori pe care ţi le trimisesem şi atunci nu ţi-am mai scris, aşteptând timpul întâlnirii din Martie.
Îţi mulţumesc pentru cărţile trimise, şi înainte, şi acum. M-a bucurat enorm volumul din Eminescu şi munca pe care ai depus-o ca să culegi textele şi să le aşezi pe tematici. Este o muncă de adevărat intelectual şi o mare uşurare pentru cercetător. Pe aceeaşi linie se înscrie şi Vocaţia Spiritualităţii, iar Civilizaţia Cărţii mi se pare o contribuţie foarte importantă. Îţi închipui că nu le-am citit pe toate. Am citit textele eminesciene, o parte din Vocaţia Cărţii şi le-am răsfoit pe celelalte, insistând asupra capitolelor care mi s-au părut mai interesante sau mai aproape de mine.
Eşti foarte muncitor, foarte perseverent şi ţi-ai format o linie intelectuală şi un domeniu în care eşti extrem de eficient. Sunt întristat şi uimit că ai fost „schimbat” de Caramitru fără nici un motiv.Despre el am auzit numai lucruri bune. Nu-l cunosc decât aşa cum îl cunoaşte orice cetăţean de pe stradă, dar prietenii mei din ţară mi-au vorbit bine despre el, mai ales, macedonenii. Poate a fost influenţat de cineva în rău, ca să-i găsesc o scuză.
Pentru mine, am o temere: oare nu devii tot mai mult un şoarece de bivliotecă?Nu cumva ai subţiat legătura cu viaţa reală? Îmi scrii că, pentru tine, scrisul este un refugiu din faţa politicianismului actual. Dacă este numai atât, nu mă îngrijorez, dar dacă este mai mult, dacă este o reacţie la unele insuccese din viaţa socială şi intimă, atunci încep să mă întreb. Te ştiu însă un om curajos, care ai avut tăria să iei în piept lucrurile care nu prea erau comode atunci şi cred că ai rămas la fel de viu ca pe vremea când discutam între noi.
În ceea ce priveşte comunicarea pe care vrei s-o faci, voi fi foarte bucuros . Te rog s-o trimiţi la vreme şi anunţă-mă ca să intervin pentru tine, nu în sensul unei protecţii, tu n-ai nevoie de aşa ceva, dar vor fi foarte multe lucrări şi nu aş vrea ca, din cauza suprasolicitărilor, să fii lăsat la o parte.
Nici acum nu ştiu de ce mi s-au întors scrisorile adresate ţie. Este foarte posibil să fi făcut eu vreo greşală la adresă, pentru că, de fiecare dată am luat adresa din caietul meu de adrese şi poate era acolo o greşală. Acum am scris adresa ta în computer – în mailing list, cum se spune aici – şi nu vor mai fi probleme. Sunt sigur că în septembrie ne vom întâlni. Sunt curios să văd cum arăţi. Atunci erai tânăr entuziast şi curat. În general, prin forţa împrejurărilor, imaginea mea despre voi toţi, inclusiv foştii mei elevi de seminar, a rămas nealterată de timp. Acum, când i-am întâlnit pe mulţi dintre ei, oameni de 40 ani unii, am rămas uimit de cât am îmbătrânit eu. Sunt alb de tot. Poate că tu m-ai văzut la televizor, dar eu pe tine nu.
Să ştii că sunt puţin emoţionat, pentru că, într-un fel, eşti şi tu un copil al meu chiar dacă devenit al meu mult mai târziu.
Cu multă dragoste,
Pr. Gh. Calciu
[Primit, 25. 02. 2001]
Dragă Tudorel,
Dumnezeu să-ţi ajute, să scapi de griji şi să urci mereu în duh şi în creaţie.
Cu drag,
Pr. Gh. Calciu
L-am regăsit la Congres pe acelaşi Gheorghe Calciu din anii studenţiei: calm, echilibrat, tolerant şi echidistant. Atacat dur de un român din Franţa pentru reconcilierea cu Patriarhia Română, Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu numai că nu s-a supărat şi n-a luat atitudine, dar a îndurat, ca un adevărat creştin, această critică, a pus în dezbatere publică aceste opinii, inclusiv lipsa de intrasigenţă a bisericilor ortodoxe în raport cu Vaticanul; avea aceeaşi seninătate pe care i-am cunoscut-o în anii studenţiei. „Sunt şi eu un biet păcătos, poate că au dreptate”, mi-a replicat el.
În calitatea mea de membru în Consiliul Naţional Bisericesc şi în Adunarea Naţională Bisericească am discutat, în nenumărate rânduri, între patru ochi, cu patriarhul de veşnică pomenire, Teoctist Arăpaşu, despre părintele Calciu. Îl considera un preot-martir, de mare curaj într-un regim totalitar ateist. Fac precizarea, având în vedere confuzia voită s-au nu, că pe vremea prelegerilor antimaterialiste şi anticomuniste ale lui Gh. Calciu, Teoctist era mitropolit la Iaşi, devenind patriarh în 1986, când părintele Calciu era deja gonit din ţara sa . I-am explicat toate acestea părintelui Calciu, care a rămas surprins de faptul că părintele patriarh Teoctist şi-a luat asupra sa toate fărădelegile comise de regimul comunist în timpul predecesorilor săi. Şi, mai ales, când i-am spus că, înainte de 1989, Ceauşescu l-a trimis pe Ion Dincă să-l convingă pe patriarh să accepte demolarea Catedralei şi Administraţiei Patriarhale, urmând să fie reconstruite pe amplasamentul fostei Mănăstiri Văcăreşti, pe cheltuiala statului. La refuzul patriarhului, argumentând că acel loc este încărcat de istorie, Dincă a ameninţat că va intra şi aici cu buldozerele. „Poate peste trupul meu, şi cum veţi rămâne în istorie?”, i-a replicat patriarhul Teoctist. Nu ştim care a fost reacţia şefului statului, dar Catedrala Patriarhală n-a mai fost demolată. Acest aspect l-a impresionat pe părintele Calciu şi, poate, de aici şi relaţiile foarte bune între cele două mari personalităţi.
Patriarhul Teoctist l-a primit la Patriarhie, de câte ori venea în ţară, între cei doi s-a legat un fel de prietenie sinceră: dovadă că, simţind apropierea morţii, suferind de cancer la pancreas, Patriarhul Teoctist l-a vizitat la Spitalul Militar din Bucureşti (aici I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania l-a spovedit şi împărtăşit, în prezenţa duhovnicului Arsenie Papacioc), iar după trecerea părintelui Calciu la cele veşnice (pe 21 noiembrie 2006, în clinica din Washington, unde fusese strămutat la solicitarea familiei, cu două zile înainte de împlinirea vârstei de 81 de ani), a fost readus în ţară de Sf. Andrei şi depus la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti, pe 2 decembrie 2006, Patriarhul Teoctist, împreună cu I.P.S. Iosif, P.S. Varsanufie, P.S. Irineu (din SUA) a oficiat slujba religioasă, în cadrul căreia a ţinut o cuvântare despre martiriul celui trecut în veşnicie. Patriarhul Teoctist a evocat activitatea celui trecut în veşnicie în lupta împotriva unui regim ateist şi materialist, precum şi „mucenicia temniţelor comuniste”. Părintele Justin Pârvu a rostit în final un omagiu profetic: „Părintele Gheorghe Calciu este un nou apostol al românilor, un nou sfânt care ne va călăuzi şi ne va ajuta, cum a făcut-o şi când era printre noi”. Părintele Calciu a cerut să fie îngropat la Mănăstirea Petru Vodă din Moldova, unde stareţ era fostul coleg de celulă, Justin Pârvu, pe piept să i se pună icoana Maicii Domnului, „sculptată în os şi fixată într-un cadru de lemn” pe care i-a dăruit-o Patriarhul Teoctist. Acelaşi vrednic patriarh a făcut presiuni ca ierarhul de la Iaşi să aprobe înmormântarea la Petru Vodă, dând „dezlegare fără binecuvântare”.
Să ne amintim că nici părintele Justin Pârvu nu a avut un sfârşit pe măsura sfinţeniei şi suferinţei sale.
La slujba de înmormântare de la Mănăstirea Negru Vodă (locul susţinerii celebrelor sale „Şapte cuvinte pentru tineri”) i s-a deschis sicriul după câteva zile de la deces, trupul fiind în aceeaşi stare: „Ar fi trebuit ca Părintele să fie mort, dar sfinţia sa era foarte în viaţă. Ce imagine plină de învăţăminte! Un om în Hristos mai puternic decât moartea! O torţă vie a lui Dumnezeu celui Viu! Un foc arzând de dragoste şi har!” .
Găsirea trupului Părintelui Calciu neputrezit, după şapte ani, în decembrie 2013, nu este o mirare, ci un miracol; conform doctrinei ortodoxe de canonizare a sfinţilor, trecerea sa în rândul sfinţilor este firească, fiind îndeplinite condiţiile de fond (ortodoxie neîndoielnică, puterea de a înfrunta orice primejdii sau chinuri pentru mărturisirea dreptei credinţe până la moarte, de a-şi închina viaţa celei mai desăvârşite trăiri morale şi religioase, răspândirea miresmei de sfinţenie după moartea lui şi confirmarea acesteia prin cultul spontan pe care i-l acordă poporul credincios ). De altfel, el a presimţit această stare, într-o scrisoare-testament dictată la 28 oct. 2006 de pe patul Spitalului Militar din Bucureşti, către stareţul Justin Pârvu şi obştea Mănăstirii Petru Vodă: „Am vorbit mai sus despre acel duh de pietate populară care poate greşi, care poate crea false minuni. De aceea Vă rog, Prea Cuvioase Părinte Stareţ, să găsiţi o cale prin care să împiedicaţi asemenea lucruri:fie că veţi lăsa la mănăstire un document, fie că veţi pune acest document în sicriul meu. Diavolul s-ar putea folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu şi atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi.
Dacă peste ani, din anumite nevoi de construcţie sau din alte cauze, trupul meu va fi dezgropat şi, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoţii să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înşelarea celui rău” .
Gh. Calciu-Dumitreasa merită să fie trecut în rândul sfinţilor şi pentru suferinţa din temniţele comuniste şi ajutorul dat colegilor de celulă (şi-a tăiat vena spre a dona sânge unui deţinut aflat pe patul de moarte), asemenea monseniorului Vladimir Ghica, canonizat de Biserica Catolică. Ca şi Ilie Cleopa sau Teoctist.
Poporul român dreptcredincios merită să aibă astfel de sfinţi!
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu