Am auzit despre el în anii studenţiei mele, când colegul meu, Eugen Papadima (azi, cel mai bun psihanalist din ţară) l-a căutat la Animafilm pentru ca scriitorul să-şi exprime opinia cu privire la începuturile literare ale nepotului său, Liviu.
Apoi, când Marin Sorescu a fost numit redactor şef al revistei „Ramuri”, la 15 iulie 1978 (până în 1990), am avut prilejul să-l cunosc personal, să colaborez la prestigioasa (atunci) revistă, să particip la cenaclul „Ramuri”, care se ţine, de regulă, la Muzeul de Artă, având obiceiul să invite, la redacţie sau la cenaclu, personalităţi marcante, C. Noica şi Eugen Simion, de pildă.
Pe timpul său, revista avea „probleme”. Marin Sorescu a dezvăluit plagiatul lui Eugen Barbu. Cum autorul Groapei era şi membru al C.C. al P.C.R., trebuia avizul secţiei de presă a Partidului, care a întârziat. Între timp, spaltul articolului lui Sorescu a ajuns, cu ajutorul unui ciripitor rămurist, la E. Barbu, care i-a dat replica lui Marin Sorescu înainte ca articolul sorescian să apară.
În luna în care erau plenare sau congrese PCR, Marin Sorescu n-a inclus în conţinutul revistei, care era trimis spre cenzurare la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi mai sus, o pagină despre partid şi conducătorul ei. Revista a fost oprită de la tipărire, până când redactorul şef, însoţit de adjunctul său, Romulus Diaconescu, au venit la mine, la Biblioteca judeţeană, solicitându-mi un asemenea articol propagandistic. Am scris două asemenea articole, dar semnate... Fabiola Popescu.
Când s-a declanşat „meditaţia transcendentală”, în care Marin Sorescu a fost inclus fără voie, urmând a fi exclus din partid şi transferat ca muncitor necalificat, atunci am purces la elaborarea bibliografiei Marin Sorescu. Un mesager al literaturii române contemporane, trasă la xerox, în 99 exemplare, în care erau incluse traducerile sale peste hotare, cu menţionarea aprecierei lui Alain Bosqeut pentru Marin Sorescu „care sunteţi unul din cei mai mari poeţi contemporani”.