Este îndeobşte cunoscută preocuparea şi acribia ştiinţifică a lui Eminescu în ceea ce priveşte istoria Bisericii Ortodoxe Române, drepturile şi importanţa ei în societatea românească. Definită ca „Maică spirituală a neamului românesc”, Biserica noastră naţională a născut nu numai unitatea etnică şi lingvistică a poporului, ci ea este definită şi ca o instituţie lucrătoare, „care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Este o idee deosebit de îndrăzneaţă pentru acea vreme, dar totodată aşijderea de actuală, pentru că Biserica este nu numai naţională, dar şi a românilor de dincolo de graniţe.
De aici necesitatea construirii unei Catedrale ortodoxe, Eminescu solicitând Corpurilor legiuitoare să autorizeze finanţarea acestei construcţii din fondurile loteriei naţionale. Prilejul îl oferă un banal anunţ privind „redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul Sf. Iosif”, publicat în Mobnitorul Oficial al României (din 27 iunie/ 7 iulie 1881). Eminescu nu se împotriveşte construcţiei acestei catedrale catolice, ceea ce denotă „toleranţa românilor pentru toate riturile”, ci solicită o Catedrală „în favorul bisericii statului” şi a majorităţii credincioşilor ortodocşi români. Articolul lui Eminescu (publicat în „Timpul”, V, nr. 143, 4 iulie 1881 p. 1), este reprodus în „Poporul” (nr. 30 din 5 iulie 1881, p. 1-2) şi reluat fragmentar în „România liberă” (V, nr. 1219, 5 iulie 1881, p. 3) şi în „L’independence roumaine” (V, nr. 1148, 5/ 17 iulie 1881, p. 1).
Spre edificare, redăm textul eminescian, sugerând cârcotaşilor zilei aplicarea îndemnului lui George Munteanu: „Înapoi la Eminescu !”.
La 27 iunie a apărut în „Monitor” un anunţ pentru redeschiderea loteriei în favorul terminării catedralei catolice cu hramul Sf. Iosif. Departe de a voi să punem vro piedică înaintea acestei clădiri, nu avem decât a felicita episcopia din Bucureşti pentru zelul religios ce-l dezvoltă în privirea aceasta şi toleranţa românilor pentru toate riturile, cu atât mai mult pentru cele creştine, fiind bine cunoscută n-am găsi nimic de zis în contra modului de a aduna fondul de construcţie al bisericii, dacă prescripţiuni hotărâte ale unei legi fundamentale nu s-ar opune în mod precis şi cert acestui mod. Ar fi nedrept pe de altă parte dacă am face o cât de mică acuzare administraţiei bisericii. Redeschiderea acestei loterii se face cu autorizarea guvernului, adecă guvernul însuşi n-a ezitat a călca legile a căror pază [î]i este încredinţată. Aceasta din punct de vedere legal.
Din punct de vedere practic rămâne a se cerceta chestiunea dacă bisericele noastre proprii sau îndestul de bine pentru ca ceea ce credincioşii ortodocşi pot contribui de bună voie să fie întrebuinţat pentru construirea unor biserici de alt rit decât al statului şi al naţiunii. Nici aici răspunsul nu va fi favorabil. Noi înşine, în marea capitală a româniei, a cărei capitală ar ajunge curând la un sfert de milion, nu avem o singură catedrală, o singură zidire religioasă acătării.
Lucru se explică prin împrejurarea că Bucureştii sunt un oraş relativ nou şi că n-au fost întotdeauna capitală. Credem însă că, dacă, cu autorizarea Corpurilor legiuitoare s-ar putea face excepţie de la absoluta prohibiţiune a loteriilor în ţara noastră, această excepţie ar putea să se facă cel mult în favorul bisericei statului.
Este o dovadă iredutabilă asupra atenţiei pe care Poetul şi Gazetarul o acordă necesităţii unei Catedrale ortodoxe la Bucureşti, dar şi ecoul acestui demers în presa vremii.
Cronica română, 13 mai 2004, p. 5.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu