Eminescu despre Rusia şi războiul nostru de neatârnare - Partea I

Deşi nu are o „operă istorică” ca si ceilalţi istorici de profesie, Eminescu – afirmă cel mai mare istoric al românilor, N. Iorga – stăpânea cu desăvârşire cunoştinţa trecutului românesc şi era perfect iniţiat în istoria universală: „nimeni din generaţia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înţeles al istoriei, la nimeni el nu s-a prefăcut ca la dânsul într-un element permanent şi determinant al întregii judecăţi” . Obsedat de cunoaşterea adevărului istoric, Eminescu, spre deosebire de înaintaşii săi, şi-a făurit un program de cunoaştere şi readucere în actualitate a istoriei naţionale, integrată istoriei europene.

Autentic reprezentant al aspiraţiilor româneşti, european prin viziune istorică, Eminescu a manifestat o preocupare deosebită pentru întreaga problematică a Războiului nostru de Neatârnare. Începând cu 26 mai 1876 – deci cu aproape un an înaintea proclamării oficiale a independenţei României – şi până la sfârşitul războiului, inclusiv dezbaterile furtunoase de la Congresul de la Berlin din 1878, Eminescu îşi ţine la curent cititorii cu evenimentele din Balcani, prin cele două ziare la care colabora: „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, fiind personalitatea din epocă cu cea mai bogată bibliografie pe această temă. În rubrici precum „Războiul oriental”, „România şi cestiunea Orientului”, „De pe câmpul de răzbel”, autorul „Luceafărului” scria zilnic câte 2-3 cronici sau informaţii politice şi istorice, preluate, prelucrate sau comentate din cercul oamenilor politici români, a parlamentarilor, din afirmaţiile agenţiilor străine despre evenimentul în cauză. Nu-i întâmplător faptul că în 1877 nu publică nici o poezie, considerând „războiul orental” mult prea important pentru mersul Europei şi destinul ţării sale decât creaţia sa literară. 

În ton cu Partidul Conservator în faza pregătirilor de război, Eminescu a pledat pentru neutralitatea României, întrucât „pentru un popor mic e primejdios de a imita procedura celor mari şi singura sa tărie e dreptul, dreptul legătuit, juruit, întărit cu şapte peceţi” şi că „modestia e haina ce i se cuvine unui popor mic ca al nostru şi pus între împăraţii mari” . 

Ulterior, odată cu declaraţia de independenţă a guvernului român din 9 mai 1877, Eminescu se desparte parţial de opiniile conservatorilor, susţinâd cu vehemenţă Războiul de Neatârnare, elogiind armata română, afirmând însă cu claritate că o independenţă politică, cucerită pe câmpul de luptă, se cere completată cu o independenţă economică, României revenindu-i a juca „un rol civilizator între popoarele din Orient” . 

Sperând în justeţea Europei faţă de cerinţele legitime ale guvernului român de garantare a neutralităţii, dată fiind şi poziţia geografică, Eminescu subliniază din nou rolul activ, ca agent al păcii, al Românei în Balcani: „Astfel, sperăm că, în interesul păcii şi al civilizaţiei, marile puteri nu vor pregeta să completeze opera de la 1856 acordând României, printr-un act special, o situaţie francă şi bine definită, puind-o în poziţiunea în care a pus pe Elveţia şi Belgia. Principiul neutralităţii intrând în dreptul ginţilor, trebuie să aibă aceeaşi consecinţă la porţile Orientului ca şi în Occident”. 

Considerând că România are „propria sa individualitate şi o misie civilizatoare de îndeplinit” , el reia ideea necesităţii şi oportunităţii europene de neutralitate a ţării sale, „avizată la neutralitate prin natura ei – rămâne numai ca Europa să-i deie acuma toate garanţiile neutralităţii sale, între cari ştergerea vasalităţii sale nominale faţă de Înalta Poartă este cea dintâi”. 

Dovedindu-se superior politicienilor prin discernământ, maturitate politică şi interes naţional real, el sesizează pericolul şi interesul marilor puteri pentru reîmpărţirea sferelor de influenţă în Balcani, nedorind doar o schimbare a unei dominaţii cu alta. Scopul şi direcţiile politice româneşti sunt înscrise în Tratatul de la Paris, care „ne impune sarcina de a apăra teritoriul nostru contra oricui ar veni să ne calce”, iar dacă puterile occidentale ar privi acest tratat „ca pe un drept gol”, atunci „România va trebui să formeze direcţia ce i-o va prescrie interesul bine înţeles al naţiei româneşti”. 

Între marile puteri care ţintesc la obţinerea de teritorii sau frontiere mobile, Eminescu aşează, pe bună dreptate, Rusia. Spre a oferi cititorilor, dar mai ales politicienilor, o imagine reală a Rusiei, Eminescu întreprinde o incursiune în istoria acestei mari puteri, face observaţii pertinente despre politica sa externă, de-a lungul secolelor, „studiată în legătura ei de cauze şi efecte” spre a constata „un fel de unitate de dezvoltare, precum n-o întâlnim la un alt popor”. 

Dacă statele mari ale Europei „lucrează în mod cazuistic, se schimbă în afară cu orice schimbare dinlăuntru”, în cazul Rusiei constată o „fixitate energică”, fiind unica putere europeană care, „bătând, s-au lăţit, bătută, n-au priceput nimic, sau aproape nimic, căci înlăuntrul ei toate s-au făcut pe încetul, fără nici un fel de săritură; nici o bătălie pierdută n-a făcut-o să piardă ţinta fixată înainte de-o mie de ani încă, ea nu vede cu alţi ochi decât cu aceiaşi pe care-i avea la întemeierea uriaşei sale puteri”. 

Aşadar, evoluţia Imperiului rus este conformă concepţiei sale despre actul guvernării, adică lentă, curgătoare, fără salturi, cu o anumită coeziume internă, spre deosebire de celelalte puteri europene, unde luptele dintre partidele politice înseamnă „sămânţa vie a discordiei”. 

Ţinta de veacuri a Rusiei, „visul neîmbătrânit al slavilor de nord” a fost „Roma nouă sau Ţarigradul”, războaiele napoleoniene „au fost trepte pe scara cea mare a înaintării ruseşti”, iar „dacă prin pacea de la 1856, Rusia a fost depărtată de la Dunăre, o vedem câştigând prin războiul strein de la 1870 aproape tot ceea ce pierduse”. 

Eminescu comentează ideile unor „analişti politici” ai epocii despre problema Orientului. El extrage din cartea lui N.I. Danilevski, Rusia şi Europa (Petersburg, 1871) opinii despre politica externă şi planul de perspectivă a „uriaşului nostru vecin”, desprinzând dintre toate soluţiile propuse în vederea soluţionării crizei Orientului pe cea care vizează constituirea unei „confederaţiuni slave sub egemonia rusească”. 

Ideile din cartea lui N.I. Danilevski „nu sunt visurile unui filosof, ci idealul istoric al uriaşei puteri de la nord”, ele sunt o „copie îndestul de credincioasă a opiniunii publice din Rusia”, ele „au o oarecare măreţie” şi privesc „istoria universului într-un mod specific slav”. 

Eminescu sesizează cu promptitudine şi obiectivitate faptul că Rusia, ca şi Imperiul austro-ungar, a încercat să profite de criza orientală în vederea împărţirii sferelor de influenţă în Balcani iar aceasta este specifică oricărui imperiu, vorbindu-se mai degrabă de „hotare mobile”, în accepţia sociologului Ilie Bădescu. Rusia vroia chiar şi menţinerea frontierelor sale stabilite înainte de 1856. 

Pentru a fi atent observator al evoluţiei politicii europene, Eminescu extrage ştiri despre războiul oriental din diverse surse europene sau otomane, face sinteza acestor ştiri despre luptele din Balcani, verificând provenienţa sau obiectivitatea acestora, contrazicând atunci când este cazul: „Nu sunt asemenea adevărate toate câte s-au scris în privinţa retragerii ruşilor de pe la strâmtorile Balcanilor”, aducând ca argument, în acest sens, logistica militară: „aceste strategice poziţiuni nu se iau aşa lesne din mâinile ruşilor, căci 5 000 de oameni pot ţine pe loc 100 000 de oameni”. 

Spre a verifica ştiinţific informaţiile şi comentariile eminesciene, să notăm câteva date istorice privind războiul balcanic şi implicarea Rusiei. 

La 4/16 ianuarie 1876, Lascăr Catargiu, preşedintele Consiliului de Miniştri şi ministru ad-interim, trimite diplomaţilor români din străinătate o notă pentru sondarea puterilor garante privind posibilitatea neutralităţii şi independenţei României. La 15/27 iunie 1876, Mihail Kogălniceanu, celebrul nostru ministru de Externe, expediază, la rândul său, un memoriu către agenţii diplomatici români din străinătate prin care solicită acestora acţiuni intense pentru recunoaşterea individuală a statului român. 

În septembrie 1876, aceste iniţiative externe încep să se concretizeze: la Livadia, primul ministru român, I.C. Brătianu, şi ministrul de Război, N. Ionescu, însoţiţi de ofiţeri români, discutau cu ţarul Rusiei, Alexandru al II-lea şi cu Gorceakov, cancelarul rus, modalitatea trecerii spre Balcani a armatelor ruseşti pe teritoriul românesc. I.C. Brătianu cere un acord scris în acest sens, ceea ce se şi realizează: în noiembrie/decembrie 1876 se încheie în secret, un asemenea tratat, deşi multe din punctele de negociere nu se finalizează. Armatele ruseşti trec Prutul la 11/23 aprilie 1877 fără să înştiinţeze oficialităţile româneşti, iar proclamaţia marelui duce Nicolae adresată direct „locuitorilor români” a avut darul de a leza autoritatea domnitorului şi a guvernului. Convenţia de trecere pe teritoriul românesc a armatelor ţariste se aprobă, la 16/28 aprilie 1877 de către Adunarea Deputaţilor şi la 17/29 aprilie 1877 de către Senat. 

În legătură cu întâlnirea de nivel înalt ruso-român de la Livadia, Eminescu are o poziţie critică pentru secretomania tratativelor (necesară totuşi în astfel de cazuri), pentru „ciudatul zgomot cum că ministrul nostru prezident ar fi mers la Livadia pentru a propune Rusiei alianţa şi comanda supremă a armatei române” . De această secretomanie se plânge şi Titu Maiorescu, deşi acesta, ca om politic, cunoştea asemenea uzanţe diplomatice. Merită subliniat faptul că Eminescu nu dă crezare acelor zvonuri despre subordonarea armatei române faţă de cea ţaristă, zvonuri care, din păcate, s-au adeverit. 

Întrebarea Consiliului de Miniştri adresată puterilor garante în legătură cu garanţiile oferite României în cazul în care Rusia ar cere permisiunea trecerii armatei sale prin ţară este extrem de importantă pentru destinul ţării noastre în urma inevitabilului război, România având de ales între „cele două mari curente istorice, curentul nord-est, tinzând a schimba faţa Europei şi curentul de vest, ce tinde a menţine statu-quo”. 

Anglia, Franţa, Germania şi Italia nu aveau interese majore să garanteze neutralitatea României, iar Imperiul austro-ungar era ostil României, marile puteri concetrându-se asupra pregătirii Conferinţei de la Constantinopol din decembrie 1876. 

Alegerea unuia dintre cele două „curente istorice” este o chestiune de importanţă crucială şi iată-l pe Eminescu în calitatea de comentator politic: „Hotărârea nostră pentru Răsărit sau Apus va atârna desigur de viitorul ce ni-l vor asigura, şi aceasta nu ca stat numai, căci statul român prin teritoriul său şes şi deschis din toate părţile nu pare menit de providenţă de a fi militar şi cuceritori, ci ca naţie”.

Tudor Nedelcea