Schimbarea Imnului şi a Zilei Naţionale a României

Interzis în epoca comunist-ateistă, cântecul Deşteaptă-te, române! devine, din 1990, oficial imnul naţional al României. Dacă paternitatea versurilor este incontestabilă – poetul şi ziaristul paşoptist Andrei Mureşanu (1816-1863) – compozitorul este încă controversat. Prof. Vasile Oltean a demonstrat că dascălul de cântări, profesorul şi cântăreţul George Ucenescu, ucenicul lui Anton Pann, este adevăratul creator al muzicii, după însăşi mărturia sa: „Sosind furtunosul an 1848, poetul [Andrei Mureşeanu] căuta o melodie după care să compună un sonet, care să cânte între amicii ce erau să se adune la grădina parohului pentru o petrecere.
Am cântat mai multe cântece de probă, iar sosind la ultimul cânt Din sânul maicii mele, iată că vine poetul [Andrei Mureşeanu], împreună cu patru domni români [N. Bălcescu, I. Brătianu, Gh. Magheru, V. Alecsandri]; [...] îmi dete d. Andrei Mureşan poesia făcută [...] îi probăm puţine rânduri şi văzând că în tot melosul este o minune potrivit, l-am cântat cu vocea mea tânără şi puternică până la fine [...] Din ziua aceea, cântecul Deşteaptă-te, române! s-au făcut cel mai plăcut şi familiar, iar eu eram poftit în toate părţile ca să-l cânt şi să învăţ tinerimea să-l cânte bine şi regulat”. Deci, compozitorul imnului este G. Ucenescu şi nu Anton Pann (între timp, Ucenescu devine cursantul lui A. Pann la şcoala acestuia de psaltichie şi tipar psaltic de la Seminarul Mitropoliei, profesorul popularizând cântecul ucenicului său). Cel care face confuzie între cei doi compozitori este episcopul, apoi mitropolitul Iosif Naniescu, confuzie care s-a perpetuat până azi.

Deşi n-are notorietatea lui Anton Pann, G. Ucenescu este un merituos compozitor de muzică bisericească şi culegător de folclor românesc, autorul volumelor Carte de cânturi cu note de Psaltichie, Cântece de stea şi colinde de la copii adunate şi ceva mai îndreptate, iar altele adăugate şi înapoi la copii date (1856), Cântări la Naşterea Domnului Nostru Iisus Christos şi alte stihuri pentru trebuinţa pruncilor (1857), Cânturi morale la sărbătorile împărăteşti (1859), Victor şi Camila (poveste populară, 1860), Sonorul sau răsunătoarele plânso-cânturi (1862), Magazin de cânturi vechi şi noi (1863), Versurile naşterii (1869), Introducerea elevilor în cunoaşterea orânduielilor bisericeşti (1870), Canonul Sfintei Cuminecături (1874), Tratat teoretico-practic de muzică ecleziastică (în manuscris, postum).

Imnul Deşteaptă-te, române!, izvorât din vremurile zbuciumate ale istoriei naţionale, a fost, ca şi Treceţi batalioane române Carpaţii! şi Pui de lei, pe placul milioanelor de luptători pentru libertatea şi dezrobirea românilor de sub imperii străine şi de convieţuire laolaltă („Români din patru unghiuri, acum ori niciodată / Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!”); a fost ecoul dorinţei deşteptării conştiinţei unităţii de neam şi limbă, a identităţii naţionale, idealuri realizate în cele din urmă, cu eforturi conjugate şi vărsare de sânge, pe câmpiile libertăţii. Notorietatea lui s-a menţinut şi chiar a crescut în perioada postbelică (1945-1989) şi prin faptul că a fost interzis, astfel încât readucerea lui în actualitate în acele zile fierbinţi ale Revoluţiei din decembrie 1989 a fost legitimă şi firească.

Dar, judecând la rece, considerăm – şi ne asumăm consecinţele acestei afirmaţii – că, azi, acest imn este oarecum vetust.

În primul rând, versurile sunt greoaie, specifice epocii preeminesciene, (marele Poet ridicând stacheta acurateţii limbii române literare), astfel încât versurile imnului cu greu se pot memora. Acesta este şi motivul pentru care imnul nostru naţional nu se cântă la manifestări publice, stadioane etc., aşa cum se întâmplă cu imnul naţional al altor ţări.

În al doilea rând, valoarea estetică este abandonată în favoarea mesajului imnului.

 În al treilea rând, conţinutul nu mai corespunde realităţii României actuale, ţară membră în structurile euroatlantice. Astfel, nu mai putem vorbi, azi de „barbarii de tirani”; „cruzii tăi duşmani”; de voinicii care „sar ca lupii în stâne”; „pizmă răutate”; „de fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă” cei care se retrag din luptă; pe duşmani să-i „trecem prin sabie şi foc”; „iataganul barbarei semilune” (suntem independenţi de Imperiul otoman din 9 mai 1877!); purtăm jugul despotismului „ca vitele”; „strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată” ( când, de cine?!). Deviza „Viaţa-n libertate ori moarte”; pentru care sunt chemaţi „preoţi, cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină” este superbă, dar nu mai este actuală.

Nu vrem să fim înţeleşi greşit:imnul Deşteaptă-te, române” a făcut carieră, a mobilizat atât masele, cât şi elitele, a străbătut epocile şi a contribuit deci şi la făurirea unităţii şi independenţei naţionale, dar el numai este de actualitate. Ne-am recăpătat libertatea deplină, independenţa este parţial refăcută în hotarele române, de barbari n-avem de ce să ne mai temem, căci sub această noţiune ei, nu mai există, iar România este apărată de însuşi statutul său de membră cu drepturi depline în NATO şi UE.

Actuală nu mai este nici deviza „Viaţa-n libertate ori moarte”, ci unitatea în cuget şi simţiri, cum spune şi A. Mureşanu. Lipsa unităţii tuturor românilor a fost şi este resimţită dureros. Herodot semnala că strămoşii noştri, tracii, sunt cei mai numeroşi şi viteji, dacă... ar fi uniţi. Eminescu, creatorul doctrinei naţionale, cere poporului român să tragă învăţămintele istoriei: „Dacă fiii tăi ar fi uniţi, totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. Tristă şi actuală constatare! Şi astăzi atât în comunităţile româneşti din jurul ţării noastre, cât şi în diaspora, lipsa de unitate şi solidaritate a românilor este evidentă, astfel încât se poate spune despre cosângenii când se ceartă şi se dezbină că sunt din acest punct de vedere, cu siguranţă, români. Şi în afara graniţelor ţării, când doi români discută sau dispută o problemă sunt emanate cel puţin trei păreri.

Despre necesitatea unui imn naţional în pas cu vremea scria şi I.L. Caragile: „Am ascultat Pe-al nostru steag e scris unire. Asta-i! Asta-mi place! Bravo, băieţi! Asta-i adevărată, şi nu Deşteaptă-te, române! Aia-i tânguitoare, mă, şi noi am plâns destul până acuma. Mă, de-acum să nu mai cântaţi pe ţăran cu plete lungi şi cu fluierul de cioban la buze. Azi fluieră trenul. Să-i faceţi pe ţărani un popor european. Să nu-i mai cântaţi opinca aia murdară. S-o curăţaţi, să spălaţi piciorul ţăranului şi să-i daţi încălţări noi. Scurt! Să nu ne mai tânguim! Eu privesc de departe. Şi voi care staţi în biserică nu vedeţi cât e de înaltă!”.

Pentru aceste motive, propunem înlocuirea cântecului Deşteaptă-te, române! cu Hora Unirii de Vasile Alecsandri, ca imn naţional. Alte argumente; poezia, publicată în „Steaua Dunării” în 1857, pusă pe note de Alexandru Flechtenmacher (1823-1898), a intrat deja în conştiinţa publică din perioada pre şi post unionistă; poate fi uşor memorată, se recită şi se cântă cu însufleţire în locuri publice (stadioane, manifestări colective etc.). Unirea românilor din ţară şi de pretutindeni este mai strigentă ca oricând, după modelul altor popoare (maghiarii, armenii, evreii, de pildă).

Să mai menţionăm că autorul ei, Vasile Alecsandri, a fost un militant al Unirii Principatelor, ca membru în Comitetul Central al Unirii, că a renunţat să candideze la domnie în favoarea lui Costache Negri, apoi a lui A.I. Cuza, iar ca ministru al Afacerilor Străine din Moldova, începând din mai 1859, a îndeplinit misiuni diplomatice pentru recunoaşterea europeană a Unirii pe lângă împăratul Franţei, Napoleon al III-lea (marele prieten al românilor), guvernele Angliei şi Italiei.

A doua propunere vizează înlocuirea zilei naţionale. 1 Decembrie rămâne o zi deosebit de importantă în istoria României: Marea Adunare Naţionale de la Alba Iulia (circa 100.000 de români) decretează unirea Transilvaniei cu Ţara, după ce, anterior, la 27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău, şi la 15 noiembrie, Consiliul Naţional Român din Cernăuţi hotărăsc unirea Basarabiei, respectiv a Bucovinei cu Ţara, realizând astfel reala Românie. Un eveniment la fel de important ca cel din mai 1600, când Mihai Viteazul realizează prima uniune din istoria ţării, proclamându-se „domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei”.

Din unirea, liber consfinţită a românilor, din 1918, în actualele graniţe ale ţării figurează doar Transilvania, celelalte două, Basarabia şi Bucovina, fiind obiectul unui rapt ordinar al lui Stalin.

Dincolo de manifestările de masă din zilele Revoluţiei din Decembrie 1989, sărbătorirea Zilei naţionale s-a făcut ulterior cu mare caznă, vremea rea, posomorâtă, dar mai ales vremurile au determinat ca dintr-o sărbătoare naţională, veselă şi optimistă, să asistăm la o atmosferă tristă, cu puţini participanţi şi aceia încovoiaţi de frig şi de nevoi, cu pomeni penibile pe care guvernanţii le fac alegătorilor: fasole cu ciolan, sarmale, vin fiert servit în pahare de unică folosinţă şi... înghesuială mare. Fiind în postul Crăciunului, prin aceste mâncăruri, românii sunt nevoiţi să comită un păcat creştinesc.

Propunem, aşadar, înlocuirea sărbătoririi Zilei naţionale de la 1 Decembrie la 9 Mai. Argumente: în această zi sunt sărbătorite trei mari evenimente: 1) proclamarea Independenţei de Stat a României; 2) capitularea necondiţionată a Germaniei hitleriste şi, implicit, terminarea celui de al Doilea Război Mondial, în care a fost implicată şi România; 3) Ziua Europei, România fiind membră activă a Uniunii Europene. Pentru nostalgicii monarhiei, ziua de 9 mai este în apropierea fostei zile regale. Pe lângă toate acestea, luna mai este plină de viaţă, natura este favorabilă pentru tot românul care iese din casă spre a asista la parada militară, la alte manifestări culturale şi ştiinţifice conjucturale, şi, în cele din urmă, la firescul picnic din parc sau din pădurile din apropiere. Sunt temeiuri ca românul să se bucure, în sensul deplin şi profund al cuvântului, de ziua sa naţională, iar verdele crud al primăverii să-i adauge speranţe de viitor.

Supunem, deci, aceste două propuneri dezbaterii publice de către mass-media, elita românească , politicieni şi, mai ales, omul de rând, pentru a provoca o discuţie în acest sens, cu calm, fără emoţii şi idei preconcepute. În fond, sunt doar două propuneri.

TUDOR NEDELCEA