Actualitatea lui Eminescu - Partea I

“Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu,

îl sărbătorim chiar de două ori pe an, 

dar continuăm să rămânem descoperiţi faţă de el”. 

C. Noica 

Din studierea plenară şi integrală a publicisticii eminesciene, reiese dimensiunea sa reală. Din hăţişul de probleme, fie ele sociale, economice sau politice, cu care se confrunta societatea românească din vremea sa (şi nu numai de atunci), în spiritul patriotismului manifestat în marginile adevărului şi nu al celui lozincard (“Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât va trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea”), Eminescu este “implicat” în istoria neamului său.

Naţionalitatea, susţine el, nu trebuie numai afirmată, ci trebuie să fie simţită cu inima, căci “ceea ce se simte şi se respectă adânc se pronunţă arareori”. Nefiind “român de paradă”, dovedeşte mai multă încredere în naţiune decât în stat, aşa cum remarcă, pe bună dreptate, D. Murăraşu: “Nu veleităţile unei vieţi de stat îi atrag privirile, ci posibilitatea pentru români de a-şi păstra libertatea conştiinţei şi limba lor”. Şi criticul îl citează pe însuşi Eminescu: “Românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar aceasta o vrea deplin”. De aici îndemnul eminescian, prilejuit de evocarea morţii lui Grigore Ghica, către poporul său de a învăţa din nenorocirile istoriei sale, dând exemplul răpirii Bucovinei. “Popor român! mari învăţături îţi dă ţie această întâmplare, Dacă fiii tăi ar fi uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit” .

Tristă constatare! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi... Cercetând, cu mintea caldă şi cu inima rece, istoria românilor, Eminescu sesizează un mare pericol: lipsa de unitate a românilor de pretutindeni, conjugată cu scăderea rolului catalizator al statului, având în vedere intenţiile cvasipermanente ale imperiilor vecine de a ne asimila în totalitate. 

Ceea ce Eminescu remarca la Gh. Şincai (în dezacord cu opiniile critice ale lui Titu Maiorescu privitoare la rolul Şcolii Ardelene, dovadă peremptorie a spiritului său independent) i se potriveşte pe deplin: “în totalul său (în opera lui Şincai, n.n.) domină o singură idee, aceea a românismului (sublinierea noastră, n.n.) care face din opera sa o sferă a ştiinţei în loc de a rămânea numai o culegere nesistematizată de fapte istorice”. 

Românismul devine în gândirea istoricului Eminescu o coordonată, materializată în fapte (trecerea ilegală a graniţei cu desaga cu cărţi pentru românii din Bucovina) şi în toată scriitura sa. El “vede” ideea întregului, şi în acest sens preocuparea pentru românii din afara graniţelor ţării sale (artificiale şi atunci) este pe deplin motivată. Şi nu numai că “vede”, ci şi “strigă” (un strigăt dureros) ca ţara sa să nu fie tratată umilitor ca o “Americă dunăreană”, sesizând pericolul “robiei occidentale”, a “negrei speculaţiuni despre Apus”. 

Acuză cu vehemenţă, dar cu argumente indubitabile, de ordin istoric, juridic, cultural sau statistic, imperiile sau statele vecine, în care (mai) trăiesc români, de exploatarea naţionalităţilor, de ingerinţe în organizarea învăţământului în limba română, de încălcarea principiului autodeterminării bisericii, de încălcarea dreptului ca românii să aibă reprezentanţi în administraţia provinciei în care locuiesc. 

Pe deplin conştient că Europa n-ar fi interesată de un popor fără personalitate, Eminescu devine, cu bună ştiinţă, “teoreticianul prin excelenţă al naţionalismului român”, cum remarca, în 1942, Mircea Eliade, crezând cu îndreptăţire în destinul şi misiunea istorică a neamului său. “Scrierile politice ale lui Eminescu au contribuit, astfel enorm la fundamentarea patriotismului român modern. Este un rar privilegiu a fi, în acelaşi timp, cel mai mare poet al poporului său şi creatorul doctrinei sale naţionaliste” . Desigur, este vorba de un naţionalism în sensul real şi nu denaturat al cuvântului, căci, aşa cum ne încredinţează prietenul său, Ion Slavici, şi cum stau mărturie zecile de mii de pagini, Eminescu nu era şovin, el neavând nimic cu bulgarii, ungurii, grecii, ruşii, evreii care trăiesc în ţările române, sau cu acele popoare cu care convieţuiesc românii, “ci de nişte oameni ca Dandanache, care s-au lepădat de neamul lor, de părinţi şi de fraţi, şi strigă-n gura mare că sunt chiar mai români decât românii de obârşie, iar aceasta pentru ca, prostind lumea, să-şi asigure poziţiuni în statul român, să-ngrămădească bogăţii şi să poată trăi pe nemuncite în răsfăţare” . 

Ca şi în studiul altor probleme, Eminescu pleca la drum înarmat cu cunoştinţe temeinice, interesându-l mai ales cărţile care vorbesc despre români. 

Plecând de la marele adevăr că nu există stat în Europa orientală care să nu cuprindă “bucăţi din naţionalitatea noastră” , Eminescu include în preocupările sale soarta românilor din afara graniţelor ţărilor române. 

Care-s ţinuturile din afara graniţelor ţării în care locuiesc românii? Răspunsul îl dă chiar Eminescu: “începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi, dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi de Kiev”. După ce face un excurs istoric, cu menţionarea personalităţilor, a călătorilor străini şi a istoricilor, care vorbesc despre existenţa românilor în acest spaţiu est şi sud-est european, Eminescu se arată şi arată Europei destinul lor nefericit: “acest fragment de popor, atât de nebăgat în seamă astăzi, când nici în ziaristică, nici la Congres [de la Berlin din 1878, n.n.] nu s-a pomenit de el, are îndărătul lui un trecut strălucit, câştigat prin proprie vitejie faţă cu nişte duşmani cu mult superiori în cultura şi arta războiului” . Ei sunt cuprinşi de “un adânc întuneric, pe când mintea lor naturală, curajul lor înnăscut şi iubirea lor de muncă îi face vrednici pentru un viitor mai mare” . Guvernanţii de atunci nu întreprind nimic pentru apărarea acestor români “sobri, având instinct de căsnicie şi industrie”, ci se frământă în tulburări interne. Cu atât mai regretabil cu cât, “ca toţi locuitorii de munte, vlahul nu-şi poate uita patria nici în ţările cele mai îndepărtate chiar” . 

O atenţie sporită acordă românilor din Imperiul austro-ungar. Aflând din presă că în interiorul acestuia se formează dualismul, care va înăspri soarta românilor din imperiu, Eminescu “şi-a însuşit ideea dreptului ce-l are fiecare popor de a-şi determina voinţa prin legi şi de a avea un organ politic propriu, pentru a-şi dicta normele sale proprii de conducere” . Stăpânit de puternice sentimente patriotice, dotat cu un temperament de luptător, Eminescu era conştient că această idee trebuie răspândită prin presă, susţinând autonomia Transilvaniei, drepturile românilor majoritari în această provincie. Scrisul lui a fost un real stimul în întărirea conştiinţei naţionale în lupta cu dualismul, iar soluţiile date de el au croit brazdă adâncă în conştiinţa neamului. “A suferit, cugetat şi a scris pentru binele naţiunii întregi pe care a iubit-o nesfârşit, fără să se fi împărtăşit însă de recunoştinţa ei în scurta lui viaţă chinuită” . 

Problema românilor din provinciile stăpânite de imperiile străine îi erau cunoscute în toată complexitatea sa. A străbătut aceste teritorii, s-a împărtăşit din suferinţa românilor, la Viena sau Berlin s-a apropiat mai cu seamă cu tinerii înflăcăraţi, viitori luptători pentru drepturile naţiunii oprimate. Pentru el n-au existat graniţe între provinciile româneşti, crezând că Unirea cea mare este doar o problemă de timp. Cunoaştera istoriei patriei sale era nu numai o problemă de cultură, ci o datorie civică; în noţiunea de patrie el includea pământul strămoşesc, morţii pentru libertate şi neatârnare, religia, limba, istoria şi tradiţiile sale. “O legătură cu trecutul însemna pentru Eminescu o precisă orientare în haosul evenimentelor pe care istoria le precipita în preajma şi asupra noastră, tradiţionalist înseamnă păstrarea ritmului specific al rasei tale, ritmul vieţii pe care l-a creat istoria în lungul ei proces de elaborare” . 

O chestiune deosebit de delicată şi acută a constituit-o problema Basarabiei şi Bucovinei. Pentru Eminescu această problemă avea şi un atuu afectiv: era din partea locului, la Cernăuţi îşi făcuse o parte a studiilor . 

Răpirea Basarabiei şi Bucovinei este integrată de gazetar în contextul european, considerându-se dator a ne lămuri şi a lămuri Europa asupra împrejurărilor acestui rapt, de a dovedi drepturile românilor asupra acestor teritorii. Pentru aceste motive, se aruncă în luptă, şi tot înarmat cu argumente irefutabile, apărând cu cerbicie drepturile conaţionalilor săi, loveşte fără cruţare în teoriile impertinente, care încercau să motiveze acest ruşinos rapt istoric. Problema celor două provincii l-a preocupat încă din studiul Influenţa austriacă..., dar ea este pusă cu deosebită acuitate după terminarea “războiului oriental” din 1877-1878, şi mai ales în timpul şi după Congresul internaţional de la Berlin (iunie 1878), congres care făcea o mare nedreptate ţării noastre, chiar în condiţiile jerfei pe câmpul de luptă din Balcani. Atenţionând guvernarea liberală că orice modificare a constituţiei ţării, care să ratifice hotărârile acestui congres, n-o poate face decât o “Constituantă” şi nicidecum adunarea legiuitoare obişnuită, Eminescu apelează, din nou, la probleme de drept internaţional. Negând ideea, vehiculată şi adoptată la Berlin, de “schimb (échange) al teritoriilor uzurpate”, consideră rectificarea graniţelor numai în situaţii bine determinate, prin bună învoială şi cu bună credinţă, recunoscând drepturile celuilalt . Punând în discuţie o problemă de principiu (“Vedem deci că un teritoriu inalienabil - cum suna art. 2 din Constituţia de atunci - nu se poate aliena - sublinierile aparţinându-i. Ceea ce se poate aliena sunt posesiuni uzurpate”), Eminescu e tranşant: “Uzurpat-am noi Basarabia?” Evident că nu, răspunde el, şi continuă: “De aici însă rezultă că teritoriul statului, declarat inalienabil de către Constituantă, trei mari părţi ale lui nu se pot declara alienabile decât iar printr-o Constituantă” . 

Tudor Nedelcea