Multă cerneală a curs pentru lămurirea fatidicei zile de 28 iunie 1883, când Eminescu a fost considerat bolnav psihic şi, ca atare, a fost internat la Sanatoriul lui Al. Suţu. S-a vrut şi s-a reuşit „moartea sa civilă”, scoaterea sa din viaţa publică, unde devenise deja un pericol, chiar şi pentru conservatori, care, prin P.Carp, cerea „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Analizele pertinente şi obiective ale lui N.Georgescu, Theodor Codreanu, Cernăianu pe această temă sunt concludente. Că Eminescu era un pericol public o dovedeşte „nota informativă” a ministrului plenipotenţiar al Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Ernest von Mayr, către şefii săi.
Acesta raporta Casei Imperiale din Viena, la 7 iunie 1882, despre activitatea politică, militantă a Societăţii „Carpaţii”, în care poetul avea un rol determinant. Scrisoarea se află xerografiată la Arhivele Naţionale ale României, după originalul aflat la Viena şi este făcută cunoscută, mai întâi, în 1977, de Gh. Ungureanu după originalul de la Viena şi tradusă de el, cu notele aferente, în volumul Eminescu în documente de familie, unde editorul publică încă o notă informativă, în limba franceză, din 3 iunie 1883 privind activitatea politică naţionalistă a Poetului. Aceeaşi notă este preluată fragmentar în antologia „De la statul geto-dac la statul român unitar” de Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu (Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p.323).
Documentele privind o altă latură a personalităţii eminesciene, opusă mentalităţii impuse despre un Eminescu doar poet visător, sunt comentate, cu competenţa-i recunoscută, de celebrul edito Dimitrie vatamaniuc în capitolul Eminescu şi societatea «Carpaţii» din volumul Eminescu şi Transilvania .
Iată ce raporta baronul superiorilor săi: „Societatea «Carpaţilor» a ţinut la 4 iunie o şedinţă publică, căreia i-a precedat o consfătuire secretă. Despre aceasta am primit din sursă sigură următoarele informaţii: subiectul consfăturii a fost situaţia politică. S-a convenit acolo să se continue lupta impotriva Monarhiei austro-ungare, dar nu în sensul de a se admite existenţa unei «Românii iredente». Membrilor li s-a recomandat cea mai mare precauţie, redactorul principal al ziarului «Timpul» a făcut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvăneni de naţionalitate română, care, pentru instruirea lor frecventează instituţiile de învăţământ de aici, sarcina ca pe timpul vacanţei lor să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei «Dacii mari»” .
Asemenea, s-a scris mult despre cartea de vizită a Chaterinei Szőke-Magyarosy, prima soţie a lui Ioan Slavici, trimisă mentorului „Junimei”, pe care acesta o consemnează în jurnalul său din 28 iunie 1883, adică în chiar ziua internării forţate şi ilegale a lui Eminescu: „Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa, o carte [de vizită] de la d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: «Domnul Eminescu a înebunit. Vă rog faceţi ceva să mă scap de el , că e foarte rău»”. Dacă n-ar fi fost consemnarea laconică a lui Titu Maiorescu nu s-ar fi pomenit de intervenţia doamnei Slavici. Dar trebuie crezută ab initio această doamnă cam năbădăioasă, al cărui bileţel a constituit prima filă a dosarului de „nebun” al lui Eminescu?
Beneficiem de ediţia academică completă a operei eminesciene, datorată savanţilor Perpessicius şi Dimitrie Vatamaniuc. Ultimul, ca un vrednic bucovinean, a finalizat tipărirea tuturor însemnărilor eminesciene, căci, zice Domnia sa cu îndreptăţire, „fiecare aruncătură de condei pe hârtie se impune să fie analizată cu atenţie. Fraze sau frânturi de frază se integrează [...] în sistemul său de gândire şi au implicaţii în întrega sa operă” . Şi în întrega sa viaţă, am completa noi.
Acad. Dimitrie Vatamoniuc publică, pe lângă alte numeroase manuscrise fragmentare, Însemnări cu caracter intim, scrise „în primăvara şi vara anului 1883”. Aceste însemnări, cuprinse în mss 2299 şi 2277 se pot constitui într-un jurnal intim eminescian, în care, conform afirmaţiei judicioase şi întemeiată a aceluiaşi savant D.Vatamaniuc. „consemna drama sa intelectuală, ca urmare a marginalizării în societatea vremii. Conversaţia cu sine însuşi între pereţii camerei de lucru se desfăşoară, prin sustragerea de la convenţiile sociale, în deplină libertate. Aşternute pe hârtie în mare tensiune intelectuală, firul gândului se întrerupe adesea şi ne întâmpină violenţa de limbaj, cu expresii de cel mai crud realism [...]. Era singura modalitate ce-i mai rămăsese, să se răzbune, fie şi între pereţii camerei de lucru, împotriva societăţii din vremea sa” .
Dar, să transcriem din aceste însemnări doar pe cele care privesc relaţiile încordate ale Poetului cu gazda sa, Chaterina Szőke-Slavici:
[1] „Nu ţi-i ruşine madam S.? Am arătat*servitoarei c-ai spart oglinda din cauza ei, din gelozie în contra ei. Bine-ţi stă una ca aceasta d-tale, femeie serioasă?
[2] „D-ta ştii foarte bine că eu nu ţi-am [făcut]absolut niciodată curte cu vro intenţie oarecare; am fost totdeauna gentil cu d-ta, ţi-am făcut * ***etc., dar nimic încolo. Martoră sora d-tale, care e aici de săptămâni şi care n-a putut observa absolut nimic în privirea aceasta, martor nepotul lui Slavici care stă zile întregi aci Talos.
[3] „ – Mi-ai făcut curte!
- Minţi, doamnă.
- M-ai f....
- Minţi, doamnă.
I! nevasta * se leagă de mine şi vrea să mă culc cu dânsa –Dovadă scena de gelozie după ce-am ***o servitoare*.
Împiedic * a lipsi * serile de-acasă. Dacă m-ai iubi d-ta, eu n-aş ieşi. – Mă mut.
Spun cauza mutatului.
Pecete la uşă. Oglinda ca probă.
Dar ce era să fac? Mai * veneai la mine?Trebuia să-ţi escitez gelozia, pentru ca să te mai am. Nu este adevărat c-am avut a face cu fata ceea , am pus-o eu să mintă şi i-am dat 20 de franci pentru asta, numai şi numai ca să-ţi esciteze gelozia.
Acum fă ce ştii.
Alungă-mă, iartă *-mă.
Ha ha ha!
[4] „Ţi-am mai spus odată din *** *** că:
n-am să-ţi vorbesc de acel sentiment odios care l-am avut pentru d-ta
n-am să mai vin decât când mi-i chema şi chiar dacă m-ai lăsa să te-mbrăţişez je serais très honorè par cet aete de confiance de votre part.
[5] „ – M-a indus cineva în eroare a cărui nume nu-l numesc pentru că e persoană respectabilă.
- Acea persoană respectabilă să fie a dracului.
Spun: Deci* nu e mizerabil ăla care ţi-a spus un asemenea lucru.”
Iată că tensionarea acestor relaţii n-are nici o tentă naţionalistă, nici una care să trădeze un început de nebunie care s-o sperie pe biata femeie stabilită la Bucureşti (capitala României fiind al doilea oraş european, după Budapesta, ca număr de locuitori de etnie maghiară). Este una doar de natură sentimentală, de excitare a geloziei, profundă şi răzbunătoare din partea d-nei Szőke, care a dus la trimiterea acelui bilet, dacă e să-i dăm crezare lui Titu Maiorescu despre existenţa acestui bilet, trimis la o oră aşa de matinală „ora 6 dimineaţa”. Mai trebuie să mai precizăm că soţul doamnei geloase, Ioan Slavici, în acele zile încordate era plecat la Viena pentru un tratament medical, iar ulterior a divorţat de năbădăioasa soţie.
Cât priveşte încriminarea lui Titu Maiorescu privitoare la internarea abuzivă a lui Eminescu şi nepăsarea faţă de acesta, credem, mai degrabă, că ea ţine de comportamentul şi spiritul „german” al marelui critic, de lipsa de sentimentalism faţă de cei apropiaţi, inclusiv faţă de Eminescu. Dovedim această afirmaţie prin faptul că Titu Maiorescu n-a fost nici la moartea tatălui său, Ioan Maiorescu, întâmplată la 24 august/5 septembrie 1864, sosind de la Iaşi la Bucureşti după două zile. Acuzat de cei apropiaţi pentru acest gest greu de înţeles, Titu Maiorescu se dezvinovăţeşte socrilor: „Tata şi-a trăit traiul. Suflet n-a avut niciodată, iar să se facă iubit de familie n-a căutat niciodată. Singurul lucru pentru el a fost întotdeauna activitatea istovitoare pentru el şi pentru alţii”.
S-o fi realizat Titu Maiorescu, ulterior, gravă carenţă sentimentală, atât în cazul lui Eminescu, cât şi în cel al tătâne-său, şi să se reabiliteze prin compensaţie, prin editarea, în premieră editorială, a Poeziilor lui Eminescu (în 1883) şi a Intinerarului în Istria (în 1874) a lui Ioan Maiorescu? Îndemnăm la reflectare.
Portal-Măiastra, nr. 4, 2008, p. 40.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu