Din capul locului trebuie să ne punem o întrebare tranşantă: este Eminescu un scriitor religios? Dar mai întâi, care sunt atributele unui asemenea scriitor?
Scriitor adevărat sau absolut este, în opinia multor specialişti, numai acela care are chemare şi-i este deschisă calea spre izvorul originar, spre «fiinţa» heideggeriană, el fiind un oficiant, un intermediar perpetuu între «natura ca un templu» şi «pădurea ei de simboluri» (Baudelaire). Eminescu este, din această perspectivă, un scriitor autentic: «A pus în tine nemargini de gândire (subl. noastră, T. N.) / Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine / O lume e în lume şi în vecie ţine» (Feciorul de împărat fără stea).
Fără îndoială, «nemărginirile de gândire» eminesciene reprezintă starea de religiozitate, de relaţie cu Divinitatea. Eminescu nu este un poet religios, care şi-a sistematizat inspiraţia în jurul Dumnezeirii, precum Dante, Milton, Paul Claudel, Nichifor Crainic sau Vasile Voiculescu. El face parte din tagma acelor creatori (Edgar Allan Poe, Baudelaire, Rilke, T. S. Elliot, Arghezi şi Blaga), în opera cărora religiozitatea este difuză, «cu suplimentara precizare că la Eminescu nu poate fi în discuţie doar religiozitatea inerentă marilor poeţi. Îl defineşte pretutindeni, în operă, o preocupare vizând istoria religiilor ce o anticipa în multe privinţe pe cea a lui Mircea Eliade, dimpreună cu reflecţia aprofundată asupra problematicii religioase şi convertirea a ceea ce descoperise în substanţa artistică durabilă» .
Dorinţa tânărului Eminescu de a cunoaşte totul este sacră, uneori dramatică, prin căutări şi îndoieli. Existenţa divină, cosmogeneza, antropogeneza, angelogeneza, «adânca întocmeală» a lumii (Andrei Mureşeanu) îl frământau, îl obsedau, îl torturau. «Uneori era atât de adâncit în lucru, că scria până foarte târziu noaptea şi atuncea nici nu mergea seara la cină», iar «când nu scria, cetia foarte mult tot felul de cărţi», îşi aminteşte prietenul său întru studenţie, T. V. Ştefanelli.
Se poate lesne observa din aceste scurte popasuri în lirica eminesciană, că în viziunea eminesciană asupra religiei creştine se distinge o cale a credinţei, a unei iubiri pure pentru Iisus Hrisots («Dumnezeu - Fiu») şi pentru Sfânta Fecioară. Este o dominantă a credinţei împământenite în spaţiul carpato-danubiano-pontic odată cu ivirea pe scena lumii a poporului român.
Marea sa putere de asimilare, de sintetizare şi de redare artistică a concepţiilor religioase poartă pecetea geniului.
Căutarea adevărului absolut îl duce la cunoaşterea religiei şi a divinităţii. «Ce e cugetarea sacră?» se întreabă poetul la 15 august 1870, când scrie Epigonii. Teologia, îşi răspunde el, «combinare măiestrită a lucrurilor neexistente, care este învăţătura despre Dumnezeu». Biblia este «Carte tristă şi-ncâlcită» cu cifru, care necesită o exegeză textuală («Cel mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra»). «Ce este Dumnezeu?» se întreabă şi răspunde: «Surdele nebunii (filosofii) a mii de mii de oameni pe care o frunte senină sau încinsă-n aur o modelează într-o uriaşă volbură de foc mirele universului, naturei» (Mss. 2254, f. 18). Dumnezeu este o idee abstractă, dar o idee a ideilor, «istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu» cum îi scrie Eminescu lui Dumitru Brătianu în preajma serbării de la Mănăstirea Putna (1871).
Cât priveşte doctrina hristologică şi soteriologică, Eminescu porneşte de la considerentele hegeliene privind natura divină a «blândului nazarinean», «învăţător al umanităţii, martir al adevărului», la care adaugă valoarea de simbol a martirajului deplin al lui Iisus, comparativ cu a altor martiri ai omenirii: Buddha, Socrate, Lao-tzî. Învăţăturile şi viaţa acestora, «deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirile altora». Jertfa Mântuitorului este supremă şi înălţătoare, neumbrită de nepăsare sau dispreţ, ci de iubire, cerând, la încheierea vieţii pământeşti, de la Tatăl său din ceruri, lui Dumnezeu, iertarea prigonitorilor. «Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acel sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă».
După această pledoarie emoţională, Eminescu trece la problemele de organizare statală, în care religia poate şi trebuie să îndeplinească un rol major, deosebind structural vechiul stat păgân de statul creştin, condus de o «monarhie creştină», a cărei menire «e de a modera asprimea legilor inerente statului prin apărarea celui slab de exploatarea celui puternic, şi în fine, prin compensaţie» . Eminescu cunoaşte din propria-i experienţă, amară, existenţa unor oameni puternici, care «cată să compenseze prin o activitate binefăcătoare puterea ce-o au asupra altora». Evoluţia procesului politic trebuie să fie condiţionată de o «mare inteligenţă sau un mare caracter, care să compenseze munca societăţii ce-i susţine» pe cei puternici. Clasele superioare sunt datoare să-şi sporească, cantitativ şi calitativ, orizontul cultural spre a uşura munca celor de jos, pentru a le lumina şi «a le conduce spre binele lor moral şi material». Acesta este idealul monarhiei creştine propovăduit de gânditorul politic Eminescu, Biserica având misiunea nobilă, de o deosebită importanţă socială, e a răspândi aceste idei în întreaga societate. «Dacă sâmburul vecinicului adevăr semănat în lume de nazarineanul răstignit a cătat să se-mbrace în formele frumoase ale Bisericii, dacă aceasta a dat o mare nobleţe artelor, luându-le în serviciul ei, asupra formelor religioase, asupra datinei frumoase nu trebuie uitat fondul, nu trebue uitat că orice bun de care ne bucurăm în lume e în mare fapta altora şi că posesiunea lui trebuie răscumpărată printr-un echivalent de muncă» .
De la problemele teoretice doctrinare, de dogmă, Eminescu «coboară» în realitatea imediată, ocupându-se de Biserică, ca instituţie fundamentală a oricărui organism statal, şi de slujitorii ei. Ecleziologia, aşadar, nu a rămas în afara preocupărilor sale. Dimpotrivă. Aici, pe acest teren, Eminescu s-a simţit imbatabil, fiindcă, pe lângă buna credinţă şi excepţionala sa putere de cuprindere a întregii problematici a cugetării sacre, a apelat la argumentele istorice, folclorice, statistice etc. ale neamului său, care-i stăteau la dispoziţie. Cu precădere se opreşte la rolul şi menirea Bisericii Ortodoxe Române. Din capul locului, Eminescu lansează o axiomă: «Şi religia umanităţii consistă tocmai în recunoaşterea existenţei unui principiu moral în istorie» . Acest principiu moral în istorie a fost reprezentat, cum nu se poate mai bine, de Mitropolia Moldovei şi Sucevei, care s-a ridicat contra «naţionalizării Bisericii creştine prin Luther şi Calvin», contra reformei şi dezbinării. «N-a fost ea aceea care a dat reazimul evenghelic populaţiilor aservite în Polonia, n-a fost ea care a apărat intactă creştinătatea faţă de agresivitatea mahomedană, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc, să redeie, în graiul de miere al coborâtorilor armiilor romane, Sfânta Scriptură şi preceptele blândului nazarinean?». Răspunsul se află în însuşi modul de punere al întrebării, Eminescu reuşind performanţa de a sintetiza, într-o singură frază, istoria dramatică a Bisericii poporului său.
Singure ţări româneşti sunt acele în care, de vremi străvechi, «fiecare au avut voie să se închine la orice Dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut» .
Pentru Eminescu, problema Bisericii Române Ortodoxe era una vitală, vis-a-vis de prozelitismul agresiv al bisericii romano-catolice, care, sub masca confesională, urmărea, de fapt, averile naţiunii româneşti din Bucovina. Pe bună dreptate, cu o logică imbatabilă, Eminescu sublinia că «naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietară de drept a unor averi întinse, că, confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi, şi că, apărând confesiunea proprietară de fapt a averilor, aperi averile drepte din moşi strămoşi ale naţiunii, pe care domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate - deşi secularizarea de ar fi fost posibilă, nu e decât în dreptul guvernului României» .
Despre însemnătatea şi meritele Bisericii Ortodoxe în păstrarea unităţii lingvistice şi etnice a poporului român, despre rolul cărţilor bisericeşti în introducerea limbii române, presa vremii - la care marele poet a slujit cu devotament (în special ziarul Timpul, al cărui prim redactor era) - păstrează aceste inestimabile valori ale spiritualităţii româneşti.
«Biserica? - se întreba nu fără temei Eminescu. Creaţiunea aceasta eminamente naţională a unui Iuga Vodă, carele la 1399 încă o face neatârnată de orice ierarhie bisericească sau lumească, Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului ea care domneşte puternic dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Un instrument politic» .
Eminescu nu se conducea decât după un singur principiu: cel al adevărului; propăşirea patriei. Îmbogăţirea vieţii materiale şi spirituale trebuie să-şi aibă propriile rădăcini, originea nobilă a poporului român fiind o chezăşie în acest sens: «Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi - din Dacia Traiană. Se cam ştersese diploma noastră de nobleţe, limba însă au transcris-o din buchiile voastre gheboşite de bătrâneţe în literele de aur ale limbilor surori» .
Iar Biserica se numără, în concepţia sa, între instituţiile care şi-au adus, din acest punct de vedere, un rol deosebit.
Plecând de la ideea că un om nu poate face nimic într-o ţară rău întocmită şi prost guvernată, pune deasupra intereselor de partid sau de clasă socială mistuitoarea dragoste de ţară. «Ce să vă spun? Iubesc acest popor bun, blând, omenesc, pe spatele căruia diplomaţii croiesc carte şi rezbele, zugrăvesc împărăţii despre cari lui nici prin gând nu-i trece, iubesc acest popor care nu serveşte decât de catolici tuturor acelora ce se-nalţă la putere, popor nenorocit care geme sub măreţia palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri. Pe fruntea lui streinii scriu conspiraţiuni şi alianţe ruso-prusiene, pe seama lui se croiesc revoluţiuni grandioase ale Orientului, a căror fală o duc vreo trei indivizi, a căror martiriu şi dezonori le duce poporul, sărmanul» .
Apariţia lui Eminescu pe scena politică a României are caracterul unei necesităţi istorice. Profund, cu o exprimare precisă, cu idei limpezi, cugetare clară în cel mai neînsemnat articol, Eminescu a gândit pentru toţi politicienii, deşi n-a avut niciodată o situaţie politică în ierarhia socială a vremii, rezemându-şi ideile pe experienţa generaţiilor anterioare, îndreptăţind, astfel, remarca lui Petre Ţuţea: «Eminescu are meritul de a fi salvat onoarea spirituală a poporului român».
Gândirea sa politică, judecarea obiectivă şi pertinentă a oamenilor şi evenimentelor istorice, economice şi social-politice constituie resursele unei orientări, validată de istorie, gândire care ne stăpâneşte încă.
Cu o certă conştiinţă a forţei sale intelectuale, opiniile eminesciene despre misiunea istorică a poporului în care s-a născut, despre modul său de organizare economică, socială şi politică, concepţia despre lume şi viaţă, altfel spus, titanismul eminescian rămâne dovada peremptorie a vitalităţii neamului românesc, iar vasta sa creaţie restituie măreţia unui timp eroic, românesc şi universal deopotrivă. «Eminescu este constelaţia care ne-a adoptat şi care ne-a arătat cine suntem şi ce suntem, transformându-ne şi pe noi» - spune cu deplin temei Edgar Papu - obligându-ne «să ne străduim în permanenţă să-l merităm pe Eminescu. În primul rând să ştim să suferim ca el. Să fim demni de Eminescu şi să căutăm mereu să fim la o înălţime la care el să nu se ruşineze de noi”.
„Luptă cu el, cu scrisul, pentru a face ţara să fie bine întocmită? - se întreba Constantin Noica. Fireşte că da, în măsura în care îşi putea cineva face iluzia, scriind, că un gând limpezit şi bine spus era şi unul care trece de la sine în alte cugete, cu sorţi de a trece mai departe, în realitate».
Timpul, deşi n-a avut răbdare cu el, i-a oferit întru totul dreptate.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu