Se ştie că adevăraţii critici literari sunt apreciaţi ca atare în funcţie de subiectele abordate. Una este să abordezi scriitori minori gen Ion Păun-Pincio, Th. Necoluţă etc. sau locali, cu funcţii administrative, dar cu valoare îndoielnică şi perisabilă, alta să te încumeţi spre vârfurile spiritualităţii româneşti.
Din acest punct de vedere, criticul şi istoricul literar Marian Barbu se distinge categoric. Debutând editorial, în 1981, cu Romanul de mistere în literatura română (iniţial, teza de doctorat susţinută la prof. Dimitrie Păcurariu), o lucrare de pionerat, el trece prin tăişul criticii sale capodopere ale literaturii române, în cele două volume din Aspecte ale romanului românesc contemporan (1993, 1995). Într-o epocă perpectum tranziţională, când valorile sunt răsturnate, după chipul şi asemănarea criticului, dar mai ales după comanda politică a momentului („corect politic”), Marian Barbu îşi dovedeşte vocaţia de profesor şi în acest domeniu: „A sosit vremea reevaluării romanului după 1944, fără a avea în vedere «furcile caudine» ale conjucturalului. Principiul estetic se impune istoriei literare care trebuie să vadă textul narativ ca pe o construcţie complexă, la care cooperează şi cititorul iniţiat”. Conform acestui principiu, sunt reevaluaţi, pe criterii tematice, scriitori precum: M. Sadoveanu, Şt. Bănulescu, E. Barbu, Paul Anghel, Z. Stancu, M. Preda, I. Lăncrănjean, D.R. Popescu, G. Călinescu, A. Buzura, G. Bălăiţă, Al. Ivasiuc, C. Ţoiu, P. Sălcudeanu, Fănuş Neagu, O. Paler, Sorin Titel, Petru Dumitriu, C. Virgil Gheorghiu, V. Voiculescu, Marin Sorescu, I.D. Sîrbu, N. Breban, Mircea Eliade, Vintilă Horia, I. Druţă etc.
După o lucrare (în colaborare cu Simona Barbu) consacrată Simbolisticii poeziei lui Ion Barbu (1997), o temă deosebit de pretenţioasă, Marian Barbu trece la alte Reexaminări critice (1997), pe baza aceluiaşi criteriu sfânt: valoarea extetică, considerând „axiomatic că orice generaţie (biologică, literară) îşi adjudecă receptarea valorilor din altă perspectivă, dictată de criterii proprii”, care „au menirea s-o impună ca voce şi să-i statueze astfel principiile de gândire şi de afirmare”. Sunt reexaminaţi astfel: Felix Aderca, T. Arghezi, Gh. Brăescu, Em. Bucuţa, I.L. Caragiale, Mateiu Caragiale, G. Călinescu, G. Coşbuc, Delavrancea, Tradem, Eminescu, Galaction, Iorga, A. Pann, Papadat-Bengescu, Rebreanu, Sorescu, I. Barbu, Panait Istrati, Macedonski, Brătescu-Voineşti etc.
Marian Barbu face iarăşi o pauză de critică literară în favoarea istoriei literare, aducându-ne în memorie note şi impresii de lectură despre lucrările Primului Congres al Scriitorilor din R.P.R. (18-23 iunie 1956) în Ipostaze şi metastaze ale discursului oficial, o reactualizare absolut necesară spre a vedea suişurile, dar mai ales coborâşurile literaturii noastre, caracterul unor lideri ai obştei, mai mult politruci decât scriitori.
Apoi, Marian Barbu îşi dezvăluie vocaţia şi preocupările, Trăind printre cărţi, titlul generic, sugestiv, în şase volume ( până în prezent), apărute în 2001, 2002, 2004, 2005, 2008, 2012. Este o vastă panoramă a literaturii române şi universale realizată prin studii, articole, cronici, eseuri, recenzii, convorbiri, interviuri, evaluări critice. Oprindu-ne dar la ultimul volum – al şaselea – apărut în condiţii grafice de excepţie (la care Marian Barbu ţine în mod deosebit, contând şi îmbrăcămintea cărţii, nu numai conţinutul), constatăm că autorul îşi structurează cartea în funcţie de genuri literare: poezia clasică (Eminescu, Cârlova, Cezar Ivănescu), contemporană (Th. Damian, Virgil Dumitrescu, Valeriu Matei, Dana Rosu, Felix Sima, V. Tărâţeanu, G. Vulturescu), proză (N. Bălaşa, N. Breban, G. Liiceanu, N. Pârvulescu, Mihalache Tudorică, O. Paler, Ilie Purcaru, Mircea Eliade, etc.), teatru (I.L. Caragiale), critică şi istorie literară (M. Cimpoi, Eugen Simion, C. Barbu, Cornel Ungureanu etc.), cultură şi civilizaţie (Valeriu Anania, Paul Rezeanu, Diana Cotescu, I. Şt. Lazăr, Şerban Cioculescu, Eufrosin Poteca, I.D. Sîrbu etc.), literatură universală, miscelanee.
Ca preşedinte (activ) al Cenaclului „Al. Macedonski” al Societăţii Scriitorilor Olteni, între 1995-2004, a găsit necesar să lase şi aici o dâră luminoasă, alcătuind Dicţionarul biografic al membrilor Societăţii Scriitorilor Olteni (2003), un CV preţios pentru toţi scriitorii cenaclişti, iar pentru elevi ( dar mai cu seamă pentru profesori, a alcătuit Medalionul literar – structură permanentă de cultură şi educaţie (în colaborare, două volume, 2006, 1100p.!). Scriitorii străini sunt incluşi (după modelul Trăind printre cărţi ) în Universalia... (2010). O lucrare mai puţin uzitată de scriitorii contemporani, Amurgul zeilor... olografi (2011), dă măsura personalităţii scriitorului şi profesorului Marian Barbu. Corespondenţa primită de el de la mari oameni de cultură şi ai scrisului (Valeriu Anania, I.D. Bălan, Geo Bogza, Gh. Bulgăr, I. Coroian, Şt. Cazimir, Th. Codreanu, C. Cubleşean, Al. Dima, Viorel Dinescu, Victor Eftimiu, N. Georgescu, Iorgu Iordan, G. Ivaşcu, I.D. Lăudat, A. Marino, D. Micu, G. Munteanu, D. Păcurariu, Ilie Purcaru, I. Rotaru, I.D. Sîrbu, Cătălin Ţîrlea, D. Velea, N. Zalis, I. Zamfirescu etc.) se constituie într-un important şi necesar capitol de istorie literară contemporană.
Am lăsat la finalul acestor note despre criticul şi istoricul literar Marian Barbu comentarea a două lucrări emblematice: La Lilieci...6 cărţi în căutarea lui Marin Sorescu (2009) şi Mircea Eliade – subiect logic şi gramatical (cometarii critice) (2013), pentru că ambii scriitori sunt originali, naţionali, deci şi universali, iar tratarea lor de către autor este originală, deci marianbarbiană.
Pentru creatorul Liliecilor, Marian Barbu a avut o preţuire neipocrită, reciprocă chiar, dovadă desele convorbiri, de cele mai multe ori în locuinţa scriitorului craiovean. 6 cărţi în căutarea lui Marin Sorescu este o cercetare dialectologică aplicată pe cele şase volume din Lilieci; altfel spus cu umor de autor: „Dicţionar repede deschizător şi întreprinzător de sensuri ale Limbii Române, folosite de locuitorii din Bulzeşti (Dolj) cu ajutorul lui Marin Sorescu sau invers, în cele 6 Cărţi de....La Lilieci”. Sunt descifrate şi explicate regionalismele folosite, între care „oltenismele sadea” ocupă un loc principal, polisemantismul, calamburul în semnificaţii postmoderne, similitudinii cu scrierile lui Neculce, D. Cantemir, Creangă, Eliade, Gib Mihăescu, Panait Istrati, Stancu, Preda, Bănulescu, Bulzeştiul fiind prezentat de Sorescu ca o scenă de teatru. O muncă de ocnaş, de cercetător autentic, care include vocaţia şi disciplina ştiinţifică.
Aici şi acum e cazul să depun o mărturie despre cum nota sau scria Marin Sorescu. Eram deseori împreună când îşi construia casa (cu banii de la Premiul Herder) pentru a deveni o casă memorială în folosul scriitorilor şi artiştilor plastici. Între muncitorii angajaţi, toţi din Bulzeşti, era unul mai hâtru, cu o memorie a faptelor şi oamenilor. Trăgând oarecum chiulul, îi spunea genialului scriitor diverse întâmplări hazlii (reale sau inventate), nume (deosebite) de bulzeşteni, notate de Marin Sorescu pe un carneţel sau pe diverse hărtii pe care le înghesuia în buzunare.
Mircea Eliade. Subiect logic şi gramatical (comentarii critice), cea mai recentă carte (2013), are destinul ei. Fiind nevoit (biografic) să meargă în Canada şi SUA, unde s-au stabilit copiii săi (Simona şi Bogdan), Marian Barbu n-a stat locului, ci le-a studiat în profunzimea sa. Continentul nord-american l-a inspirat în scrierea unor poezii, adunate în volume (Oglinzile din Chicago, 2006; Poeme americane, 2008, de pildă). Cărturarului Barbu i-a căzut în mână cartea lui Gabriel Stănescu, Mircea Eliade în conştiinţa contemporanilor săi din exil, o antologie în care sunt incluşi 64 de nume (Sorin Alexandrescu, nepot de soră, Şt. Baciu, Paul Barbăneagră, Gh. Calciu Dumitreasa, Nicu Carnica, Matei Cazacu, Matei Călinescu, Emil Cioran, Al. Ciorănescu, I.P. Culianu, Camelian Demetrescu, Neagu Djuvara, Radu Enescu, Vlad Georgescu, Paul Goma, Vintilă Horia, Virgil Ierunca, E. Ionescu, Ionel Jianu, Monica Lovinescu, Norman Manea, I. Negoiţescu, Virgil Nemoianu, Basarab Nicolescu, Cicerone Poghirc, Anghel Rugină, Horia Stamatu, Sanda Stolojan, Marian Şora, I. Vianu etc.)
Marian Barbu elaborează comentarii critice şi pertinente asupra antologatorului, Gabriel Stănescu, şi a celor antologaţi, dar mai cu seamă, despre autorul Istoriei credinţelor şi ideilor religioase, ca „ subiect logic şi gramatical”. Iată un astfel de comentariu: „după periplul indian, atât de savuros în înţelegerea orizonturilor vieţii, care, în Europa, apăsa mereu pe profan, şi-a adăugat, pentru restul existenţei sale, conceptul de sacru. De aici înainte, lumea a început să fie văzută numai pentru şi în sine, înlăturându-se limitele strâmte ale acestui univers”. Cât priveşte limba maternă vorbită în exil, „nefiind susţinută sau alimentată de la Centru (citeşte nucleul de formare şi iradiere a potenţelor lingvistice şi stilistice ), s-a subţiat, văzând cu ochii. Sunetele ei rezistă cu greu presiunii limbii vorbite în zonă”.
În Canada fiind, Marian Barbu a susţinut conferinţa Mircea Eliade. Pulsaţiile spiritului creator, la comemorarea a 26 de ani de la moartea lui Eliade, organizată de Asociaţia Canadiană a Scriitorilor Români (preşedinte: Alex Cetăţeanu) la Universitatea din Montreal (28 apr. 2012).
Fiind un poet dăruit cu talent (a publicat nouă volume), un prozator înzestrat (cu şase cărţi până în prezent), un editor meticulos şi altruist, îngrijind, prefaţând sau postfaţând operele clasice (I.M. Bujoreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Gala Galaction, Agârbiceanu, Barbu Delavrancea, Sergiu Dan-Romulus Dianu, Tradem) sau ale colegilor contemporani, alcătuind antologii (Învingătorul lui Napoleon, proză scurtă, Contribuţii eminesciene, Scriitori contemporani, Lumina cuvintelor, Arborii timpului, La început a fost cuvântul), elaborând şi scrieri didactice, putem afirma, cu deplin temei, că Marian Barbu este tipul scriitorului total, dar, care, locuind în provincie, împărtăşeşte soarta lui V. Lovinescu, Petru Caraman, I.D. Sîrbu. Mediocritatea bucureşteană, zgomotoasă, este mediatizată în detrimentul unor valori autentice din provincie. Dar „ocheanul timpului” va stabili cum trebuie ierarhia axiologică.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu