Jubileul celebrei statui - Eminescu - de Gheorghe D. Anghel

Puţini sunt sculptori care şi-au făcut o adevărată obsesie pentru o personalitate marcantă, cum este cazul lui Gheorghe D. Anghel. Deşi a transfigurat în bronz şi busturile altor mari români (George Enescu, N. Bălcescu, Th. Pallady, Andreescu, Luchian, Vasile Pârvan), Eminescu a fost visul voeţii sale. Sau cum scrie Paul Rezeanu într-un pertinent studiu, Sculptorul Gheorghe D. Anghel şi Eminescu („Revista muzeelor”, nr. 4, 1995, p. 53-55), din care vom prelua multe date şi informaţii, „niciun alt confrate nu a fost preocupat, în aşa măsură, de-a lungul întregii sale vieţi de chipul lui Eminescu. S-a spus, şi credem, pe bună dreptate, că începutul şi sfârşitul creaţiei sale artistice l-a constituit nemurirea în bronz a marelui poet”.

Gheorghe D. Anghel s-a născut în 1904, la Turnu Severin, oraşul în care s-a stabilit Matei Eminescu (1856-1929), fratele mai mic al Poetului, după încheierea Războiului de Neatârnare din 1877-1878. Poate că bătrânii oraşului îşi mai aminteau de Matei, dar cultul pentru Mihai Eminescu a fost păstrat cu sfinţenie în acest colţ de ţară astfel încât unii cred că plopii fără soţ au fost în satul Plopi, aparţinător de comuna mehedinţeană Tâmna.

Gheorghe D. Anghel studiază, între 1923-1924, la Academia de Arte Frumoase din Bucureşti, iar următorii trei ani (1924-1927) îl găsim în Franţa, unde frecventează celebrele ateliere ale lui Rodin şi C. Brâncuşi. Deşi îşi aprecia compatriotul, sculptorul severinean şi-a croit propriul său drum în artă, fiind un admirator al clasicismului grec şi al folclorului românesc.

În ţară îşi deschide târziu o expoziţie personală, abia în 1943, expunând busturile personalităţilor româneşti menţionate mai sus.

Moare în 1966, la scurtă vreme după realizarea celebrei sale capodopere de la Ateneul Român şi după conferirea titlului de „artist al poporului”.

Ideea de a zămisli un bust sau o statuie lui Eminescu l-a obsedat timp de patru decenii. Nu se ştie data precisă a primei încercări, căci sculptorul îşi distrugea creaţiile nedefinitivate. În opinia lui Paul Rezeanu, în 1938 l-a portretizat pe Eminescu în chip de creator, în Din viaţa unui geniu şi Moartea Poetului, în bronz, ambele aflate azi în Colecţia „Al. Balintescu” (fostul director al Arhivelor Statului din Craiova, cu care avea o „prietenie” ciudată). Conform dorinţei lui Al. Balintescu, întreaga colecţie a fost donată satului său natal, Costeşti, jud. Vâlcea, azi secţia de artă a Muzeului de Artă din Râmnicu Vâlcea. Moartea Poetului din această colecţie este copia bronzului aparţinând compozitorului Gh. Dumitrescu, pus pe mormântul lui Tudor Dumitrescu de la Cimitirul Bellu, decedat la cutremurul din 4 martie 1977.

Următorul bust, tot bronz, înalt de 55 cm., realizat în 1949, a fost dezvelit în 1950, cu prilejul Centenarului Naşterii Poetului, în Parcul Liceului „Traian” din Turnu Severin, în soclu fiind încrustate versurile din Împărat şi proletar („Zdrobiţi orânduiala cea crudă şi nedreaptă...”).

În 1957, Gheorghe D. Anghel a realizat o statuie de trei metri („stranie şi scheletizată aceasta era imaginea unui univers de idei tălmăcite de artist”, Paul Rezeanu), distrusă de sculptor în 1958. A urmat bustul aşezat în faţa Teatrului din Botoşani, turnat în bronz („construit şi modelat în planuri mari, cu accente de neîntrecută forţă expresivă, astfel încât duce mai departe, prin transfigurarea estetică şi sens umanist, imaginea de la nouăsprezece ani a poetului”; bustul „are, totuşi, o prea marcată senzualitate adolescentă”, Petru Comarnescu).

În acelaşi an, 1958, Gheorghe D. Anghel realizează un bust în bronz, aşezat în Parcul „N. Romanescu” din Craiova („execuţia îngrijită, încercarea de pătrundere psihologică ne dovedeşte, încă o dată, nu numai meşteşug şi talent, ci şi admiraţia sculptorului faţă de poet”, Paul Rezeanu).

În 1965, aflat la Paris, Gheorghe D. Anghel a fost solicitat de reprezentanţii emigraţiei române să realizeze o statuie Eminescu. Sănătatea tot mai şubredă l-a determinat să se întoarcă în Ţară: „Am venit să mor în România”, i-a mărturisit sculptorul prietenului său, arh. Anghel Marcu (Anghel Marcu, Biografia unei statui, în „Contemporanul”, 18 apr. 1969, p. 5, apud Paul Rezeanu, art.cit.).

Revenind în ţară, voia să se stabilească la Craiova, solicitând autorităţilor locale o casă cu două camere (pentru atelier şi dormitor), o curte şi un pom. Venise special în Craiova, a dormit pe iarba din curtea Muzeului de Artă, dar autorităţile nu i-au rezolvat cererea. Probabil şi datorită prieteniei cu Al. Balintescu, destituit ca director al Arhivelor Statului pentru unele înclinaţii homosexuale. Dezamăgit, părăseşte Cetatea Banilor (aici voia realizarea statuii lui Eminescu) şi găseşte înţelegere la Mănăstirea Pasărea de lângă Bucureşti.

Aici, realizează capodopera vieţii sale: „Nu a mai avut nevoie de studii la scară mică. Şi-a început lucrarea direct în mărimea de 3m. Îi cunoştea cele mai mici detalii” (Anghel Marcu).

„Această Capitală, ştim, a visat în zadar, decenii de-a rândul, o statuie a lui Eminescu, nobil gândită, suveran frumoasă”, nota Dan Haulică în chiar anul realizării ei (Eminescu – Focul meu. Imaginea poetului în arte. Coordonatori: Cristina Crăciun şi Victor Crăciun, Chişinău /Bucureşti, Edit. Litera / David, 2000, p. 338). Şi ea a fost realizată de severineanul Gheorghe D. Anghel, intrat şi el în nemurire, odată cu creaţia sa.

Ar fi vrut să facă statuia mai mare, dar mărimea atelierului nu i-a permis. A realizat-o în două părţi, ansamblată în curtă, în toamna anului 1965.

Ca şi Perpessicius, dar în alt plan, munca istovitoare l-a epuizat, fiind nevoit să se interneze la spital, dar a fugit din spital spre a supreveghea turnarea ei în bronz. Aşa făcuse şi C. Brâncuşi, urmărind turnarea Coloanei Infinitului.

În iunie 1966, Statuia lui Eminescu a fost expusă publicului la Sala Dalles, şi, apoi, aşezată în faţa Ateneului Român. „Prezentat fără veşmintele trecătoare a tot ceea ce este trecător în viaţă, doar cu o mantie pe umeri şi o eşarfă peste mijloc, statuia poetului nemuririi noastre capătă, astfel, semnificaţie de simbol. Eminescu lui Anghel e un tânăr, cu plete, cu chipul nobil, care exprimă voinţă, energie, dar şi lirism, suferinţă, dramatism” scrie Paul Rezeanu (art. cit.).

Statuia lui Eminescu, opera lui Gheorghe D. Anghel, a trezit admiraţia intelectualilor. Petru Comarnescu o consideră o „splendidă lucrare [...], înfăţişându-l pe Eminescu ca un Luceafăr spiritualizat, cu aripile căzute” (Eminescu. Focul meu, p. 339-340).

Pentru Ioan Alexandru, „Gheorghe D. Anghel este plăsmuitorul omului moral, fiinţei istorice a spaţiului acestuia românesc cu precădere, şi, în acest fel, mult mai intim implicat în destinul nostru ca neam în istorie, aici, în jurul Carpaţilor [...] Zborul lui Eminescu este înălţare, nu îndepărtare, este rămânere în istorie, este întrupare întru transfigurare”. (Ibidem, p. 335, 336).

Geo Bogza ne îndemna, îndemn valabil şi azi, să ne îndreptăm gândurile şi admiraţia spre „îngereasca statuie din faţa Ateneului, simbolul cel mai pur a tot ceea ce a putut da mai pur neamul de oameni în fiinţa căruia foşnesc, încă mai foşnesc, apele şi pădurile Carpaţilor”.

Ceea ce fac de ani buni, Academia Română şi Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, alte organizaţii nonguvernamentale, aducând deopotrivă omagiu lui Eminescu şi lui Gheorghe D. Anghel, Culturii române în ultima instanţă.

Tudor Nedelcea