Andersen şi românii

Pe 2 aprilie, micii cititori din întreaga lume au sărbătorit Ziua Internaţională a Cărţii pentru Copii, zi instituită din 1976, în chiar ziua de naştere a celebrului scriitor de literatură pentru copii, Hans Christian Andersen (1805-1875), anul acesta împlinindu-se şi 210 ani de la naşterea sa. Era necesară, firească, instituirea unei asemenea zi în condiţiile în care, azi, Galaxia Marconi pare să „învingă” Galaxia Gutenberg, când copiii sunt văzuţi mai mult în faţa calculatorului decât cu o carte în mână.

Dar cine este scriitorul care a determinat instituirea Zilei Internaţionale a Cărţii pentru Copii? Este unul dintre scriitorii lumii cei mai citiţi şi apreciaţi de tinerii cititori. Cine n-a citit şi apreciat Soldatul de plumb, Privighetoarea, Răţuşca cea urâtă, Hainele cele noi ale împăratului, Lebedele, Crăiasa Zăpezii, Prinţesa şi mazărea, Zâna mării? În plus, pentru noi, românii, Andersen are o rezonanţă aparte, făcându-ne cunoscuţi pe Mapamond printr-o carte de călătorii despre meleagurile noastre. Pe lângă scrierea unor basme fermecătoare, Andersen a călătorit şi a scris despre aceste călătorii, fiind supranumit, în epocă, „domnul Europa”. El a intreprins 29 de călătorii, fiind scriitorul cu cel mai mare număr de călătorii măsurabile în kilometri.

S-a născut la 2 aprilie 1805, în familia cizmarului Hans şi al Annei-Maria Andersen, în orăşelul Odense, unde urmează cursurile unei şcoli particulare. Tatăl, cu „o inimă de poet”, îl introduce în lumea mirifică a basmelor (în special a celor din O mie şi una de nopţi), dar, pe când micul Hans avea aproape 10 ani, îl părăseşte definitiv, murind în urma unei boli căpătate în timpul campaniilor lui Napoleon Bonaparte, în armata căruia cizmarul se înrolase voluntar, ca ofiţer.

Mama, „femeie simplă, care nu ştia nimic dintr-ale vieţii”, îl angajează ucenic la un postăvar, apoi croitor, dorind să-şi vadă odrasla ajunsă „croitor cu faimă întocmai ca vecinul de peste drum”. Dar, fiul, moştenind firea visătoare şi nepragmatică a tatălui, pleacă la 14 ani spre capitală, la Copenhaga, spre „a-şi cuceri celebritatea”. Ştia să cânte şi să danseze şi cu aceste calităţi voia să se facă actor sau dansator. Un prim eşec se datorează frumoasei dansatoare Schell, care, probându-i calităţile actoriceşti, în consideră nebun. Adolescentul nu dezarmează. Ajunge la directorul Conservatorului din Copenhaga, Giuseppe Siboni; acesta, impresionat de vocea sa, se oferă să-i dea gratuit lecţii de canto în vederea unui viitor angajament. Pierzându-şi vocea, datorită vârstei, abandonează muzica în favoarea teatrului, scriind şi o primă piesă, Briganzii din Wissengerg, caracterizată de el, mai târziu, ca vădind „lipsă de logică şi o atât de cumplită incultură”. Al doilea eşec, deci. Dar, cu perseverenţă şi cu o anume şansă (prin deputatul Jonas Collin), obţine o bursă la Colegiul din Slagese, în 1821, pe care-l urmează şase ani, după care se transferă la un liceu din Copenhaga, pe care-l absolvă în 1827. La 24 de ani, vocaţia scriitoricească se concretizează. După câteva încercări poetice, publică povestirea, plină de ciudăţenii şi de haz. O plimbare pe jos de la canalul Holmen până la capătul dinspre miazănoapte al insulei Amager, apoi vodevilul Amorul pe turnul Nikolai, urmat de primul volum de Poeme (1830). Scurta călătorie în Germania în 1831, unde-i cunoaşte pe Ludwik şi Adalbert Chamiso, se va concretiza într-o carte de impresii, Siluete dintr-o călătorie prin Harz şi Elveţia saxonă. De fapt, sub influenţa literaturii fantastico-umoristice, a romantismului german, îşi va începe cariera literară. Acest prim periplu european îi va dezvolta gustul pentru marile călătorii continentale.

Andersen a vrut, aprioric, să se realizeze ca romancier şi dramaturg. Şi nu se poate spune că n-a depus strădanii deosebite în acest sens. Mărturie stau operele tipărite: drama Agnesa şi tritonul (1833), romanele: Improvizatorul (1835), O.T. (1836), Numai un scripcaru (1837), Două baronese (1840), A fi sau a nu fi (1849), Petre cel norocos (1870), poemul istoric Ahasverus (1847), jurnalul autobiografic Povestea vieţii mele (prima parte în 1855, ultima parte în 1868). Dar dorinţa nu concordă întotdeauna cu realizările. În literatura universală şi în inimile milioanelor de cititori, Andersen a rămas ca unul din cei mai mari povestitori, alături de Ch. Perrault, fraţii Grimm, Puşkin, Selma Lagërlof, Collodi, L. Tolstoi, Saint-Exupery, impunând basmul ca gen literar major, împrumutând motive din poveştile scandinave cunoscute sau inventând altele, sedus de farmecul inegalabil al poveştilor. Altfel spus de scriitor: „Copil fiind, cea mai mare bucurie a mea era să ascult poveşti, dintre care unele mi-au rămas şi azi la fel de vii în amintire, altele au mai pălit, iar pe altele le-am uitat cu desăvârşire. Am povestit aici [în primul volum de basme intitulat Poveşti istorisite copiilor, publicat în 1835, n.n.] câteva dintre ele şi dacă vor fi bine primite voi da într-o zi un ciclu întreg de poveşti daneze”.

Şi, într-adevăr, poveştile scrise de el au avut audienţa cuvenită, statul recompensându-l, începând cu 1838, cu o pensie anuală fixă. În 1839, apare volumul de povestiri Cartea de chipuri fără chipuri, scrisă atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari, apreciată de el drept o „Iliadă într-o coajă de nucă”. Alte basme au un substrat afectiv. De pildă, basmele Sub salcie şi Privighetoarea sunt inspirate de dragostea sa pentru cântăreaţa Jenny Lind, „privighetoarea nordului”, basmul Logodnicii este inspirat şi dedicat iubitei sale Ribord Voigt, povestirea Sporovăială de copii este scrisă în memoria sculptorului conaţional Bertel Thorwaldsen, iar peregrinările sale în ţară şi peste hotare îi inspiră scrierea câtorva basme şi povestiri pline de fantezie: Omul de zăpadă, Crăiasa zăpezii, Fluturele.

Se stinge din viaţă la 4 august 1875 în casa negustorului Roligled, unul din bunii săi prieteni, la care locuia în ultima parte a vieţii, şi este depus în cripta familiei Collin.

Pentru români, un interes aparte îl prezintă volumul de călătorii, Bazarul unui poet, apărut în 1842. Însăşi decizia sa de a întreprinde o călătorie şi pe meleagurile noastre are povestea sa. Iniţial, proiectase a doua sa călătorie în străinătate, prin vizitarea Germaniei, Italiei, Portugaliei, Greciei, Imperiului Otoman, Austria. La Hamburg, îl cunoaşte pe Liszt, compozitorul, în Roma, pe sculptorul nordic Thorvaldsen, la Atena participă la Sfintele Sărbători de Paşte, din Grecia, după o escală la Smirna, ajunge la Constantinopol, unde îl cunoaşte pe cizmarul Lange, compatriotul său şi, într-un fel şi al nostru, întrucât Lange şi-a exercitat meşteşugul şi la Galaţi, unde se căsătoreşte cu o româncă. Un cizmar îi trezeşte scriitorului curiozitatea şi-l determină să-şi încheie călătoria, pe Dunăre, de la Marea Neagră până la Viena. Şi, astfel, în luna mai 1841, Andersen admiră şi descrie impresiile sale de călătorie, descriere „atât de vie şi colorată, pretutindeni [când] vine vorba de ţăranul român, băştinaş pe aceste locuri, şi pretutindeni se desprinde impresia limpede a unităţii neamului nostru între Marea Neagră şi Tisa, impresia care dă acestei mărturii neaşteptate o actualitate surprinzătoare” (Marcel Romanescu).

Studiind harta, şi după un prim voiaj de la Constanţa până la Giurgiu, Andersen constată anumite valenţe ale Dunării care ar putea trezi insiraţia poeţilor, căci acest fluviu este „cale nepieritoare spre Orient, care, din an în an, va fi mai cercetată şi va purta odată pe valurile ei puternice, poeţi care vor şti să cânte comorile de poezie cuprinse în orice tufă, în orice piatră de pe aceste meleaguri”.

Notele sale de călătorie pe Dunăre conţin date interesante nu numai de ordin turistic sau geografic, cât mai ales etnografic şi istoric, prin intercalarea unor obiceiuri şi ocupaţii care azi trezesc zâmbete. De pildă, la Nicopole observă patru negustori francezi care cumpărau arici din Bulgaria spre a-i revinde în Franţa. Personajele româneşti îi apar, uneori, demne de pana unui poet sau penelul unui pictor: „Multe curcubee s-ar fi ridicat aici, sub ochii paşalelor şi boierilor, dar aveau să piară, căci nici un pictor sau poet nu le-a văzut!?” Miresmele de fân şi flori îl duc cu gândul la Danemarca.

Urcând în amonte, ajunge la Cladova, ocolind, din păcate pentru noi, Turnu-Severinul, unde paza sârbească veghează ca pasagerii transporţi cu bărcile până la Orşova să nu intre în contact cu băştinaşii, datorită carantinei. Peisajul îl încântă: stânci împădurite, case vopsite în roşu, minarete albe, seraiul paşei îmbrăcat în haină albastră cu epoleţii din fir de aur, ţăranii români în costume populare şi pălării mari, ţărani care i se par a fi liberi. Fiecare pasager, intrat în carantină, este întâmpinat de paşă şi primeşte o odaie văruită, mobilată simplu, cu o masă şi un scaun, dar înconjurată de un peisaj mirific.

Bucătăria locului nu-i este pe plac: slănină şi varză acră, paharul de ţuică şi cafeaua fără zahăr îi creează dureri de stomac. Lui Andersen nu-i scapă niciun amănunt: doi tineri ţărani zdrenţuroşi, fugiţi din Austria şi adăpostindu-se la Orşova, cântau la fluier cântece de jale, alţi doi artişti bucureşteni culegeau aplauzele auditoriului pentru melodiile cântate la fluier sau nai, naiul părându-i-se „o armonică de sticlă”.

La Mehadia, poposeşte într-o duminică a lunii mai 1841; aici are posibilitatea de a-i admira pe localnici în straie de sărbătoare: fetele îmbrăcate în altiţă cusută cu roşu şi verde, cu un opreg încheiat în ciucuri lungi roşii, albaştri şi galbeni, la ureche purtând câte-o garoafă roşie. Bătrânele purtau oprege cu ciucuri şi cămăşi de in, iar tinerii aveau trandafiri la pălărie.

Reîntors la Orşova, asistată la hora românească, prilej de a lăsa pagini memorabile: lăutarii cântă la cimpoi şi lăută, participanţii la horă sunt desculţi, spre deliciul unor burghezi îmbrăcaţi în moda vieneză.

Deşi şederea sa la Orşova se datorează carantinei, Andersen este impresionat: „În această parte a graniţei militare austriece locuiesc ţărani români; am trecut prin câteva din satele lor pitoreşti. Pereţii de lut ai caselor sunt crăpaţi; hârtia înlocuieşte pătratul ferestrelor; poarta, prinsă de stâlpi cu scoarţă de copac împletită se deschide spre bătătura ce mişună de purcei, dar mai ales de copii, care fac tumbe sub castanii bătrâni şi mirositori. Ţăranii întâlniţi pe drum, în picioare în carele lor, goneau ca vechii romani pe hipodrom”.

La Cazane, entuziasmul scriitorului voiajor este deplin. Prin frumuseţea peisagistică, faima Porţilor de Fier depăşeşte Valea Rinului. Aici întâlneşte o laie de ţigani, adăpostiţi în peştera Veterani, o ţigăncuşă ghicind la lumina focului, în palmă şi urându-i danezului (în vederea unui bacşiş pe măsură): „Argintul să ţi se facă aur, iar bogăţiile să-ţi crească pe fiece an”.

De voiajul său de călătorie pe Dunăre, în care găseşte similitudini între români şi danezi (totul are „un caracter danez, blând şi zâmbitor”), Andersen reţine în mod deosebit şi ca un fapt inedit: zona Porţilor de Fier. Şi ca o dovadă peremptorie este menţionarea acestei zone în jurnalul său de amintiri Povestea vieţii mele, apărut în 1855. „Ambarcaţiuni mici străbăteau apele repezi ale Dunării, prin locul numit Porţile de Fier, descris, de altfel, în cartea mea „Bazarul unui poet”. La Orşova, am fost opriţi în carantină într-o clădire amenajată de ţăranii din Valahia. Apoi, spectacolul mişcător şi pestriţ reîncepu. Priveliştea scăldată-n soare era punctată de vestigiile dominaţiei romane, de admirabilul basorelief al lui Traian săpat în stânci. Cetele de ţărani în costume pitoreşti se amestecau cu cele ale soldaţilor austrieci şi cu triburile de ţigani nomazi adăpostiţi în bordeie”.

Gustul pentru marile călătorii europene, ocazie fericită de a lega prietenii cu marile personalităţi ale epocii (Heinrich Heine, Victor Hugo, Lamartine, Al. Dumas, von Chamiso, Ludwig Treck, cântăreaţa Jenny Lind, Richard Björnsen, Giachimo Rossini ş.a.) va fi materializat în numeroase jurnale de călătorie şi-i va influenţa şi cariera literară.

Bazarul unui poet, jurnalul călătoriei sale pe Dunăre, elaborat în şase părţi, fiecare parte fiind consacrată ţărilor vizitate, prezintă un interes aparte pentru români, prin descrierile unor regiuni şi a păstorilor noştri, pentru similitudinile cu peisajul patriei sale, Danemarca. La Orşova, el admiră „ţinutul scăldat în soare, punctat de vestigiile dominaţiei romane, magnificile basoreliefuri ale lui Traian săpate în stâncă”, se minunează de „costumele pitoreşti ale ţăranilor şi de şetrele de ţigani oploşiţi în bordeie scunde de pământ”.

Andersen este printre primii scriitori universali care introduc în literatura lumii ţinuturile româneşti, elemente de etnografie locală, obiceiuri etc. Faptul este cu atât mai remarcabil cu cât Bazarul unui poet s-a bucurat de un succes deosebit şi a constituit una din cărţile inimii sale. O spune, de altfel, însuşi scriitorul:

„În curând apăru Bazarul unui poet, cuprinzând impresii din călătoriile în Germania, Italia, Grecia. S-a citit mult şi a avut ceea ce se cheamă un adevărat succes. Mai multe personalităţi ale ţării mele se bucură sincer, între alţii Oerstedt şi Oerhlerschläger, care mă încurajară cu căldură şi-mi mulţumiră. Cartea a fost tradusă în germană, engleză şi suedeză. Editorul englez Richard Bentley scoase o foarte frumoasă ediţie împodobită cu portretul meu, din care îi trimisei un exemplar şi regelui Christian al VIII-lea. Germania avu aceeaşi iniţiativă şi regele se bucură de renumele meu în străinătate”. Chiar opinia criticilor şi-a schimbat atitudinea după apariţia cărţii: „După întoarcerea din această ultimă călătorie [ care cuprinde şi voiajul de pe Dunăre, n.n.] şi după tipărirea Bazarului..., critica îşi schimbă modul de a mă judeca, devenind mai binevoitoare”.

După critică, este rândul cititorilor români să manifeste un interes în plus faţă de opera scriitorului danez, creatorul de basme culte inspirate din folclor, a unor fantezii pe teme de basm.

Copil al fericirii, cum însuşi se socoate, Andersen a convertit, precum la noi, Arghezi, durerea şi tristeţea, necazurile şi nedrepatea în bucurie şi în creaţie: „În drumul nostru spre perfecţiune, amărăciunea şi durerea pălesc, singură frumuseţea rămâne”. Ne place să credem că drumul său pe meleagurile româneşti a adăugat, la povestea vieţii sale, un „grăunte al bucuriei”, reînfrumuseţând viaţa prin creaţie.

Tudor Nedelcea