Născut la 7 febr. 1915 în satul botoşenean Tocileni, ca al zecelea din cei unsprezece copii ai Marghioalei şi Dumitru, Toader urmează şcoala primară în satul natal (1921-1926), intră ca frate la schitul Sihăstria şi apoi la Mănăstirea Vorona din jud. Botoşani (1928), urmează Seminarul monahal al fraţilor elevi de la Mănăstirea Neamţ (1930) şi cel de la Mănăstirea Cernica (1932-1940). Între 1940-1944, urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti, absolvite cu calificativul „Magna cum laude”, precum şi cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie de la Iaşi (1946-1948). La 6 aug. 1935, a depus voturile monahale la Mănăstirea Bistriţa, primind numele de Teoctist, hirotonit ierodiacon (1937) şi deacon la Catedrala Patriarhiei din Bucureşti (1 aug. 1943), transferat, la 1 martie 1945, la Catedrala Mitropoliei din Iaşi.
La 25 martie 1945 este hirotonit ieromonah, îndeplinind funcţii administrative (mare eclesiah, exarh şi vicar administrativ al Arhiepiscopiei Iaşilor. La 28 febr. 1950, Sf. Sinod îl alege episcop vicar al Patriarhiei, la propunerea patriarhului Justinian Marina, hirotonit apoi arhiereu (5 mart. 1950). Între 1950-1954, a fost rectorul Institutului Teologic din Bucureşti, fiind, în acelaşi timp, secretar al Sf. Sinod şi vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. La 28 iulie 1962 este ales episcop al Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, în 1963 este episcop al românilor din Eparhia Ortodoxă Română din SUA şi Canada. La 28 ian. 1973 este ales arhiepiscop al Craiovei şi Mitropolit al Olteniei, activând până la 25 sept. 1977, când este ales arhiepiscop al Iaşilor şi mitropolit al Moldovei şi Sucevei. La 9 sept. 1986 este ales în cea mai înaltă treaptă: arhiepiscop al Bucureştilor, mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi patriarh al B.O.R. După Revoluţia din decembrie 1989, patriarhul Teoctist a cerut în scris, la 10 ian. 1990, Sf. Sinod, „retragerea din slujirea sa, în semn de pocăinţă”, rechemat, în aprilie 1990, la cererea patriarhilor Bisericilor Ortodoxe surori, a Patriarhiei ecumenice a Constantinopolului, a unor ierarhi români, care n-au admis influenţa politicului, a rolului laicatului în alegerea ierahilor şi în treburile interne ale B.O.R.
Trece la Domnul, în condiţii încă neelucidate, la 30 iulie 2007, orele 17, în urma unei banale operaţii de prostată la Spitalul Fundeni.
*
A vorbi despre rolul istoric al Bisericii noastre strămoşeşti în societate înseamnă, la prima vedere, un truism. „Unde-i turma, acolo-i şi păstorul” afirma mitropolitul Sofronie Miclescu, atunci când s-a angajat în înfăptuirea Unirii Principatelor Române, în 1859 şi această sintagmă s-a adeverit în practică, în momentele cruciale ale istoriei poporului român. Dar, atunci când interese subiective, dezinteresate în aflarea adevărului despre Biserica Ortodoxă Română, sunt aduse în prim plan spre a acuza Biserica şi ierarhii săi de „colaboraţionism” sau alte mârşăvii, este nevoie de publicarea de documente, spre a demonta orice scenariu. Căci, pentru adevăr pericolul cel mai mare nu-l reprezintă minciuna, ci plauzibilul. „Este posibil ca X să fi făcut cutare lucru”. Este o formă diabolică de manipulare a opiniei publice, de a dirija colţii veninoşi spre anumite instituţii sau personalităţi.
În acest sens merită evidenţiată activitatea Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului ( condus de R adu Ciuceanu), aflat în subordinea Academiei Române, de a tipări volumul de 181 documente sub titlul Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, 1945-1958, vol. I (Bucureşti 2001), datorat istoricilor Cristina Păuşan şi Radu Ciuceanu, ultimul luptând efectiv pentru rezistenţa armată din munţi, „beneficiind” de ani grei de puşcărie. Aşadar, în cazul său nu se pune problema unui compromis făcut regimului totalitar şi ateist de până la 1989.
Volumul atestă rezistenţa prin credinţă a Bisericii Ortodoxe Române, faţă de imixtiunile politice ale regimului bolşevic de la Bucureşti, dirijat prin consilierii sovietici şi mai ales tendinţei Bisericii Ortodoxe Ruse de a deveni a treia Romă şi de a subordona Bisericile surori din ţările satelit.
„Biserica a fost una din componentele esenţiale ale rezistenţei neamului nostru”, scrie Radu Ciuceanu în „Cuvântul înainte”, iar rapoartele şi notele informative ale Siguranţei şi Securităţii (deci din arhiva adversarului) indica un alt adevăr indubitabil: „Biserica Ortodoxă Română ca factor constant şi multiplu de rezistenţă naţională” (Mihai Ungheanu).
În această activă rezistenţă prin credinţă s-au remarcat înalţii ierarhi ai B.O.R., păstoriţi de P.F. Justinian Marina, despre care un informator scrie profesionist că „intenţionează să facă din preoţime o masă de oameni ascultători numai de el, pentru ca de la adăpostul acestei mase preoţeşti să poată trata cu Partidul de la egal la egal, lucru absolut periculos pentru desfăşurarea vieţii religioase din Republică”.
Vom urmări, conform documentelor din arhiva securităţii, activitatea Întâistătătorului Bisericii noastre Ortodoxe, pentru că brutala şi necanonică încercare de înlăturarea a Prea Fericirii Sale din fruntea Bisericii de grupuri de interese străine Ortodoxiei şi neamului, în decembrie 1989, este, de fapt, o clonare a oportunismului civic şi al imixtiunii politice din primii ani postbelici. Şi atunci, ca şi acum, vizate au fost instituţiile fundamentale ale statului, prin care pot impune o ideologie, precum şi personalităţile marcante. În cazul acestora, dacă ele nu se subordonau de bunăvoie, se apela şi se apelează la arma calomniei pe principiul „calomniază, calomniază că tot rămâne ceva”, sau la introducerea plauzibilului atunci când minciuna este prea mare şi nedigerabilă.
O primă menţiune este cuprinsă în Nota din 22 ianuarie 1947 a Direcţiei Siguranţei Statului privind activitatea Episcopului-vicar Justinian Marina de la Mitropolia Moldovei în anul 1946. Proaspătul arhimandrit Teoctist Arăpaşu, „un distins element democrat” (p. 61), este înlăturat de la conducerea obştei călugărilor din Mitropolie, pentru simplu motiv că „ar fi devotat Episcopului Justinian”. Organele de siguranţă constată anumite conflicte existente, în perioada de tranziţie spre un regim ateist, între preoţii şi călugării de vocaţie pe de o parte şi autorităţile laice, pe de altă parte. Un prilej de îngrijorare îl prezenta activitatea monseniorului Vladimir Ghica (1873-1954), preot romano-catolic, descendent al unei familii domnitoare, filosof şi teolog, mai ales faptul că un preot catolic este nu numai acceptat, dar şi sprijinit de slujitorii ortodocşi, între care şi de ierarhul Teoctist.
Cât despre „distinsul element democrat” Teoctist Arăpaşu, arhimandrit la 31 de ani, amarnic aveau să se înşele organele de supraveghere, ca şi în cazul „patriarhului roşu” Justinian Marina.
La scurtă vreme, la 8 decembrie 1948, organele securităţii constată că Patriarhul Justinian „a pornit la dictatura personală”, operând numiri administrative „fără a ţine seama de trecutul noilor săi protejaţi şi inducând probabil în eroare Ministerul Cultelor cu privire la necesitatea măsurilor luate” (p. 98). Între aceşti protejaţi apare arhimandritul Teoctist, pe care Patriarhul „îl ia cu sine în toate acţiunile delicate” cum ar fi la Mănăstirea Dragoslavele, spre a sta de vorbă cu ierarhii greco-catolici, precum şi la Ministerul Cultelor, arhimandritul fiind „cunoscut acolo ca un fost simpatizant legionar şi de drept un om ale cărui numiri şi transferări de preoţi nu au alt scop decât căpătuirea legionarilor şi atragerea lor în posturi de răspundere” (p. 99). Cât priveşte sintagma de „simpatizant legionar” ea este aplicată tuturor opozanţilor regimului bolşevic, indiferent dacă persoana respectivă a avut sau nu vreo legătură cu mişcarea legionară sau cu regimul autonescian.
Aşadar, în mai puţin de doi ani, în dosarele securităţii, arhimandritul Teoctist este trecut din rândul elementelor democratice în rândul simpatizanţilor legionari.
Patriarhul Justinian nu ţine seama de oficialităţi şi numeşte vicar al Mitropoliei Moldovei, începând cu 1 ianuarie 1949, pe arhimandritul Teoctist, care (zice o notă informativă a Direcţiei Generale a Securităţii Poporului – D.G.S.P. – din 6 ianuarie 19469 „a fost cuzist şi apoi legionar” (p. 105). Această numire este, în opinia acestora, o nouă probă de „justinianism”, adică de sentimente democratice în vorbe şi discursuri şi de întărire continuă a poziţiilor naţional-ţărăniste şi reacţionare în rândurile clerului”(p. 119).
Arhimandritul Teoctist este urmărit îndeaproape, aşa cum o face cpt. de securitate Şt. Bucur şi slt. V. Murgoci, care, la „la ordinul dvs. 13/6745 din 14 martie 1949”, raportează despre legăturile dintre Jan Dresler şi arhimandritul Teoctist, propunând „a se verifica activitatea arh. Teoctist Arăpaşu”(p. 124-125).
La rândul său, vicarul Mitropoliei Moldovei, Teoctist, intervine pe lângă Patriarhul Justinian pentru numirea ca vicar arhiereu la Arhiepiscopia Bucureşti a dr. Atanasie Gladcovschi din Basarabia, „neţinând seama de noua ordine” (p. 134). Ca vicar al Arhiepiscopiei de Iaşi, Teoctist este ajutat de preotul C.Noica („fost simpatizant legionar pe timpul cărora ţinea discursuri, cu care ocazie combătea şi U.R.S.S.”), preotul C. Vuescu (fost membru P.N.L. Brătianu) şi preotul D. Hadârcă ( „care în trecut a făcut parte din Mişcarea Legionară, iar în prezent... critică acţiunile guvernului actual”) (p. 138 şi 157).
Iată ce se discuta şi la cursurile misionare din 1950, patronate de Patriarhul Justinian Marina şi de vicarul patriarhal Teoctist Arăpaşu: preotul Mircea Chialda afirmă (şi informatorul nota) că „nu m-am băgat slugă ruşilor ca să zic mereu papagaliceşte: U.R.S.S. cea mai înaintată din lume, ştiinţa sovietică cea mai...; marele, genialul, slăvitul Stalin etc. Am ocolit toate aceste superlative slugarnice, pentru că mai întâi sunt român şi apoi profesor” (p. 192); preotul Ion Gheorghe preconizează „organizarea statală de mâine, după alungarea ruşilor şi doborârea comuniştilor noştri”, când „vom restabili dreptul de proprietate, vom trece în ilegalitate P.C.R.”(p. 194).
Este motivul pentru care, într-un raport al D.G.S.S. din 1950 privind relaţiile tensionate dintre B.O.R. şi statutul comunist, Patriarhul Justinian este acuzat că „a schimbat completamente macazul, reluându-şi vechile legături cu naţional-ţărăniştii şi liberalii”, că îndrumă Biserica „după bunul său plac, fără ca măcar aceasta să vie în vreun fel în sprijinul măcar al democraţiei populare”(p. 228), că „ spune tuturor că el a fost ales de comunişti pentru a desfiinţa Biserica, dar că el va face totul pentru a o salva, lucru pe care l-a afirmat faţă de preotul Gala Galaction” (p. 229). Spre „a-l sili pe Justinian să rămână pe linie democratică, trebuie introduşi în Sinod trei ierarhi strict verificaţi politiceşte”(p. 229). Conducerea Securităţii Statului recomandă conducerii politice a ţării ca ocuparea scaunelor vacante de ierarhi să fie făcute de astfel de ierarhi verificaţi politiceşte, sau să se amâne alegerile, „în nici un caz să nu fie lăsaţi Teoctist Arăpaşu şi Antim Nica a gira aceste eparhii, întrucât au făcut numai greşeli pe linie politică, cât timp au avut răspunderea conducerii acestor eparhii” (p. 231).
Un episod cu iz melodramatic se petrece în 1950 la Mitropolia Moldovei. Maiorul Ceia, şeful Securităţii din Iaşi, „s-a prezentat părintelui vicar Teoctist Arăpaşu şi i-a cerut găzduire pentru o condamnată la moarte, Silvia Nedelcovici, nepoată a domnului prim ministru dr. Petru Groza, de care ştie şi domnul vicepreşedinte Vasile Luca”(p. 239). Găzduirea trebuia făcută la una din mănăstiri, dar „vicarul a refuzat sub pretext că asemenea găzduiri nu sunt permise în mănăstiri. Maiorul Ceia a stăruit câteva seri la rând să-l convingă pe vicar la această găzduire pe care o socotea ca un ajutor dat Guvernului, care doreşte să acopere pe dl. Prim ministru şi să o ţină ascunsă pe Silvia Nedelcovici până apare un decret de amnistie”. Stratagema şefului securităţii ieşene eşuează lamentabil, „vicarul s-a convins că maiorul îi întinsese o cursă, mai cu seamă că-l sfătuise să nu comunice nimic Patriarhului sau altor persoane, fie chiar de la partid”(p. 239). În cele din urmă, se dovedeşte că această Silvie Nedelcovici este o inpostoare, o unealtă a securităţii, pe care o doreau implantată ca informatoare, în rândul clerului monahal, motiv pentru maior de aş fi „manifestat toată supărarea pe vicarul Mitropoliei Moldovei, Teoctist Arăpaşu, că nu l-a ajutat în această chestiune”(p. 240).
Într-un referat strict secret al Ministerului Afacerilor Interne, semnat de temutul gen. Al. Drăghici, din 4 oct. 1958, privind activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul mănăstirilor se fac afirmaţii dure la adresa unor personalităţi eclesiatice sau teologale: Valeriu Anania Bartolomeu, Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Arseni Papacioc, Al. Mironescu, Antonie Plămădeală, D. Stăniloae, Firmilian Marin, Radu Gyr etc. sau a mănăstirilor Tudor Vladimirescu şi Sihăstria. De această „activitate duşmănoasă” se face vinovat Patriarhul Justinian, influenţat de „elementele de care s-a înconjurat”, care „a acţionat în mod sistematic pe linia înlăturării elementelor cunoscute ca progresiste şi promovării elementelor celor mai reacţionare din rândul clerului, în special al legionarilor” (p. 330), astfel încât, la Cabinetul Patriarhal „numărul elementelor reacţionare să fie covârşitor”. Sinistrul ministru raportează superiorilor săi politici că „la Cabinetul patriarhal au fost aduşi numai legionari: episcopii vicari Antim Nica şi Teoctist Arăpaşu, bibliotecarul Palatului Patriarhal Anania Vartolomeu (arestat), ajutorul acestuia Scrima Andrei..., Nicuşor Niţişor”(p. 330). Împotriva acestora, Al. Drăghici propune măsuri drastice: „elementele legionare şi elementele care au avut funcţiuni în aparatul de stat burghezo-moşieresc, care sunt călugări în mănăstiri, la episcopii, mitropolii şi Patriarhie, să fie scoşi din monahism, să li se interzică portul hainelor călugăreşti şi să nu li se mai permită reîntoarcerea în mănăstiri”(p. 331).
Din fericire pentru destinul acestei ţări, măsurile preconizate nu s-au aplicat în totalitate, n-au avut efectul scontat. Ierarhii şi Biserica Ortodoxă Română „s-au aflat, în toate palierele ei de existenţă, în opoziţie cu puterea politică de stat, devenind loc de refugiu, dar şi de împotrivire al categoriilor oprimate şi reprimate şi nu se pot pune pe seama lor deciziile politice anticreştine şi antibisericeşti, aparţinând dictaturii politice de ocupaţie, care vedea în B.O.R. un adversar de prim ordin”, cum afirmă cu temei, Mihai Ungheanu în introducerea la acest necesar şi binevenit volum documentar. Acuzaţiile de legionarism, reacţionarism, atitudine duşmănoasă, trădare de ţară etc. făceau parte dintr-o retorică politico-juridică folosită de regimul politic impus României spre a-i judeca, marginaliza sau întemniţa. În realitate, în aceste acuzaţii au fost incluşi toţi cei care, clerici sau mireni, erau în opoziţie deschisă cu regimul bolşevic, de rezistenţă prin credinţă sau / şi cultură.
Din păcate, aceleaşi apelative folosite până în 1989 de organele represive şi juridice au fost reactualizate după 1990, ceea ce dovedeşte o clonare a răului, o mistificare intenţionată. De aceste catalogări n-a fost scutit nici P.F. Teoctist. Nu meritele, nu activitatea duhovnicească şi socială, misionară şi ecumenică, recunoscută pe plan mondial, au fost în atenţia acestor deliranţi, ci defăimarea, înlocuirea adevărului cu minciuna sau, mai subtil, cu plauzibilul. A fost nevoie de recunoaşterea altor Biserici ortodoxe surori, a Sanctităţii sale, Papa Ioan Paul al II-lea, faţă de activitatea de excepţie de peste şapte decenii a P.F. Părinte Teoctist, pe treptele slujirii creştine, în folosul Bisericii strămoşeşti şi a neamului său. „Obrazul scuipat de pleava unei revoluţii incerte a fost sărutat de Papa de la Roma” (Mihai Ungheanu).
Asumându-şi destinul întregii Românii creştine, P.F. Teoctist, intrat în clubul select al nonagenarilor, rămâne coloana noastră infinită aşezată în centrul speranţelor de mâine.
Tudor Nedelcea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu