Interviu I. Jianu - „Marin Sorescu s-a dus doar să moară puţin, în speranţa că răzbim noi la lumină”

I.J. Aţi apărut în media şi în lumea scriitoricească ca cel mai apropiat colaborator al lui Marin Sorescu după Revoluţie. Cum explicaţi această apropiere?

T.N. Bine că aţi precizat perioada. De omul Marin Sorescu am auzit cuvinte elogioase de la colegul meu de facultate, viitorul mare psihanalist, Eugen Papadima (a făcut a doua facultate), care s-a prezentat cu unele încercări literare, în 1966, la ilustrul scriitor când era redactor şef la „Animafilm”. L-am cunoscut personal în calitatea sa de redactor şef al „Ramurilor” (din 1 iulie 1978). I-am devenit apropiat după 1982, când i-am publicat o bibliografie, Un mesager al literaturii române contemporane – Marin Sorescu (în 1983), 99 exemplare xerox, din care reieşea aprecierea sa internaţională. Această broşură a lăsat-o „ocazional” factorilor politici decidenţi, după acuzaţia de participare la „meditaţia transcendentală”. De salvat, însă, de această gravă calomnie, l-au salvat Eugen Simion, Adrian Păunescu, Vasile Băran.

Un miracol românesc: Gheorghe Zamfir

Universitatea din Craiova a fost, în preziua sărbătorii Unirii Principatelor Unite, 2014, gazda unei manifestări de excepţie, graţie universitarului craiovean, sociologului şi editorului Dumitru Otovescu: lansarea monografiei Un miracol românesc. Gheorghe Zamfir, elaborată de Sorin Damean, Florian Olteanu şi Şerban Ionuţ, sub coordonarea şi cu prefaţa lui Dumitru Otovescu, în a cărei editură craioveană, Beladi, a şi apărut. 

Dumitru Otovescu a înţeles să nu se închidă între zidurile unei universităţi, ci să fie un om al cetăţii, cu preocupări culturale şi ştiinţifice multiple, atât pe plan local şi naţional, ci chiar şi internaţional. În editura sa, Beladi, a tipărit numai cărţi ştiinţifice (excluzându-le total pe cele comerciale), în colecţii care s-au impus: „Clasici ai sociologiei mondiale”, „Sociologia românească”, „Sociologia contemporană”, „Cercetări sociologice de teren”, „Clasici ai literaturii engleze”. Aş aminti doar Declinul Occidentului de Spengler, Curs de filosofie pozitivă de A. Comte, Sociologia generală de D. Otovescu, Legile sociale de G. Tarde, Filosofia culturii româneşti, antologie, Concepţia sociologică de A.D. Xenopol, Tratat de sociologie generală de V. Pareto, Originea speciilor de Ch. Darwin, Medieval British Literature de Emil Sîrbulescu, Tratat de sociologie generală de D. Otovescu etc., etc.

Gen. Constantin Pantazi în memoria unchiului său, filosoful C. Rădulescu-Motru

Figura generalului de corp de armată, Constantin Pantazi, continuă să fie prea puţin cunoscută publicului cititor. S-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi şi, prin forţe proprii, prin meritocraţie, a ajuns general, slujind Patria şi pe mareşalul Ion Antonescu, precum şi ministru al Apărării Naţionale (23 ianuarie 1942- 23 august 1944). A fost arestat la 23 august 1944 din ordinul regelui Mihai şi judecat în „lotul Antonescu” (luând decizia întoarcerii armelor împotriva Germaniei, la 23 august 1944, regele nu s-a consultat decât cu Emil Bondăraş, reprezentantul comuniştilor – circa 800 – şi al Moscovei, sfidându-i pe reprezentanţii celor două partide istorice, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc). A fost condamnat, la 1 iunie 1946, de Tribunalul Poporului (?!) din Bucureşti, la moarte pentru crime de război ( a luptat pentru Basarabia, Bucovina şi împotriva bolşevismului sovietic, care ne-a „eliberat” ţara), dar primul ministru, Petru Groza, la sugestia ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu i-a comutat pedeapsa fatală în muncă silnică pe viaţă, chiar în momentul în care condamnatul era dus, alături de mareşal, spre locul de execuţie. A murit în condiţii umilitoare, în închisoarea de la Rm. Sărat, în 1958. În 1999, Editura Publiferom i-a publicat memoriile, Cu mareşalul până la moarte.

Mihai Miltiade Nenoiu

Mihai Miltiade Nenoiu (31.VIII 1937), deşi născut în Bucureşti, este mehedinţean de origine, în satul părinţilor îşi petrece copilăria şi adolescenţa în Valea Ursului (cătunul Olac) şi cu care se mândreşte, aşa cum reiese din poezia Mariei, de ziua ei: „Mai ieri, au fost şi rugile Mariei / la Valea Petri şi la Sălătruc / s-au pregătit bucate, vin şi pâine / în vatra sângelui din care urc”. De fapt, el însuşi se declară: „Am moştenit de la ambii părinţi gustul pentru frumos”, părinţii fiindu-i Virgil, din satul Boceni, tipograf, şi mama, Fineta (n. Rădulescu) din Olac, cu studii de menaj în fosta insulă Ada-Kaleh. Este o personalitate marcantă, mai rară în peisajul spiritualităţii româneşti, îmbinând, în egală măsură, muzica şi poezia, pentru că „toţi strămoşii mei au fost muzicieni şi poeţi”. Tot în Tâmna s-a născut şi compozitorul Vasile Spătărelu.

Festivalul-concurs „Maria Tănase” - La Craiova, 28 sept.-3 oct. 2015

De cele mai multe ori, oltenii ştiu să-şi aprecieze personalităţile creatoare şi să le valorifice plenar. Pasărea măiastră, Maria Tănase, face parte din această categorie. Fiica lui Ioan Coandă Tănase din satul gorjenesc doljean (în funcţie de împărţirile administrative) Mierea Birnicii şi a Anei Munteanu din satul făgărăşean Cârţa, Maria Tănase a simţit nevoia să apere folclorul autentic de pericolul poluării. Cu trupul plăpând, datorită bolii, ea cere, în 1962, transferul de la Teatrul satiric-muzical „C. Tănase” la „Taraful Gorjului”, orchestră ce aparţinea Ansamblului artistic „N. Bălcescu” din Craiova. „Doresc să duc o muncă de îndrumare în ceea ce priveşte ţinuta scenică şi vocală, ca astfel artiştii să poată îmbina talentul lor cu autenticitatea şi pitorescul regiunii”. Cu pasiune şi dăruire cercetează folclorul local, unde descoperă un filon autentic şi viguros, culegând 50 de piese, îşi formează propriul taraf cu solişti şi instrumentişti, la Tg. Jiu sperând „să-mi pot împlini o veche datorie faţă de mine şi faţă de cei ce vor să înveţe de la mine, aşa cum mi-o cere şi Tudor Arghezi”.

Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”

Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” de la Craiova a ajuns la cea de-a treia ediţie, graţie universitarului craiovean Ion Deaconescu. Între 2-4 septembrie 2015, la Chişinău, un alt remarcabil om de cultură, acad. Mihai Cimpoi, a organizat Congresul Mondial al Eminescologilor, ediţia a IV-a. Am putea spune că luna septembrie a fost luna lui Eminescu; remarcabil este faptul că Eminescu nu este sărbătorit doar în cele două zile, de naştere (care este şi ziua Culturii Naţionale) şi de trecere în nemurire.

Epigrama, un „strănut literar”?

Sub acest titlu, Elis Râpeanu şi-a tipărit teza de doctorat sub coordonarea ştiinţifică a carismaticului universitar Ştefan Cazimir, el însuşi un reputat epigramist, fiind primul doctorat în filologie cu tema epigrama. Epigrama, un „strănut literar”? (Ploieşti, Edit. Tipo-Man, 2013) se distinge, cum subliniază Şt. Cazimir, „prin amploarea documentării, prin claritatea expunerii, prin caracterul echilibrat al judecăţilor critice. Abundenţa datelor istorico-literare privind revistele, volumele, autorii, interferenţele epigramei cu viaţa literară şi social-politică întrece marginile expunerii propriu-zise”. Întrebarea autoarei din titlul cărţii este, desigur, retorică, Elis Răpeanu, după un periplu istorico-literar, demonstrează, în ciuda unor contestatori (inclusiv G. Călinescu!?), că epigrama este o creaţie literară demnă de luat în seamă. Căci, „satira şi ironia, pe care se bazează epigrama, sunt necesare în toate timpurile, dar, mai cu seamă în timpul pe care-l trăim, timp al tranziţiei şi corupţiei fără de sfârşit, al crizei, devenită şi ea aproape permanentă. Epigrama are o doză benefică de umor, care descreţeşte frunţile împovărate de griji cotidiene (financiare, dar mai ales morale). Rolul epigramei creşte în context istoric şi socio-politic. Este pilula sănătăţii mentale, gustată din plin, care nu dăunează în niciun fel” (Tudor Nedelcea, Epigrama, nr. 59, martie, 2012, p. 6).