Magda Ursache [Maxime și cugetări]

Desființarea angrosistului național – centrele de librării – a determinat cunoașterea limitată a producției editoriale din cuprinsul țării. Așa se face, de pildă, că opera Magdei Ursache (n. 20 decembrie 1943, București) să-mi fie binecunoscută abia în anii din urmă. Îi citisem articolele sale în diverse periodice literare și m-a uimit cultura și dezinvoltura de-a spune lucrurilor pe nume, un echilibru pur intelectual și un spirit polemic. Câteva repere biografice: a absolvit liceul la Buzău (1961), Facultatea de Filologie a Universității „A.I. Cuza” din Iași (1962-1967), a fost secretar de redacție și redactor pentru poezie la „Cronica”, unde și debutează în 1968, și editorial în 1973 cu vol. A patra dimensiune (cronici literare dedicate lui A.E. Baconsky, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Adrian Păunescu etc.) Pentru atitudinea sa civică și literară, obiectivă și pertinentă, în 1975 a fost scoasă din redacție și i s-a luat dreptul de semnătură până în 1989. În acest răstimp (regimul nu admitea șomajul), a predat limba română studenților străini veniți la Iași și a fost angajată la Centrul de Lingvistică, Istorie Literară și Folclor al Academiei RSR din Iași. S-a remarcat în critica literară și proză, fiind și o eminentă editoare, elaborând ediții sau antologii din creația Magdei Isanos, Mircea Eliade, Nichifor Crainic, Eminescu etc., unele în colaborare cu soțul său, etnologul, esteticianul și editorul Petru Ursache (1931-2013). Dintre cărțile sale, menționăm: Universitatea care ucide (1995), Astă vară n-a fost vară (1996), Strigă acum (2000), Conversație pe Titanic (2001), Rău de România (2003), Bursa de iluzii (2005), Bolile spiritului critic (2006), Pe munchie de hârtie (2007), Să citiți bine! (2010), Viețile cărturarilor contemporani (2012), Comunismul cu rele și rele (2013), Carte și literatură (2019), Ridică-te, Gyr, ridică-te, Crainic! (2020), Ars expectandi - Mic manual de tehnica așteptării, vol. 1-2 (2021-2022), Pe contrasens (2022), Viață pentru minte, inimă după Viață (2023).

A editat două albume memorialistice dedicate lui Petru Ursache: Omul bun al culturii românești (2016) și Cărturarul cu privire albastră (2023), a scris o carte în dialog cu Adrian Alui Gheorghe, Supraviețuiri în Post-Moralia (2018) și a fost/este prezentă în reviste de prestigiu: „Cronica”, „Ateneu”, „Limba și literatură” „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Acolade”, „Pro Saeculum”, „Banchetul”, „Portal-Măiastra”, „Dacia literară”, „Lumină Lină” etc. A fost onorată, firește, cu numeroase premii ale revistelor „Convorbiri literare”, „Argeș”, „Cafeneaua literară” etc., ale filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România etc.

Stilul Magdei Ursache este, cum consemnează Iordan Datcu în Dicționarul General al Literaturii Române (ediția a II-a, revizuită și adusă la zi, literele T/Z, Academia Română, 2021, p. 506-507) „mereu tăios la limita pamfletului”, dar „informațiile sunt însă mereu dense”, „autoarea nu scrie, ci intervine”. Cu alte cuvinte „trăsătura specifică a publicisticii [Magdei Ursache] este detenta polemică”.

Spre edificare, spicuim din volumul său Vremuri de polemică (2025), câteva astfel de mostre, pertinente și dureros de actuale.

Tudor Nedelcea

*

[...] M-am simțit agresată de noii arbitri ideologici cu cartonașul roșu ori galben în mână și cu fluierul-n gură, gata să defăimeze tot ce s-a scris înainte de ei, nevrând să aibă niciun înainte. O discuție presupune argumente pro și contra, nemaipunând la socoteală acel proconta al hâtrului Creangă. Dar corecții politici nu numai că ocultează informațiile care nu le convin, dar și «ficționalizează», mizând pe confuzia planurilor. [...]

[...] Detest excesele verbale, limbajul violent. Asta denotă că nu ești stăpân pe scriitură. Polemica de calitate nu înseamnă să-ți bârfești adversarul că-i restanțier la întreținere; să-i pocești numele, deformându-l caricatural; să-i răstorni oala de noapte în cap, când nu scrie destul de favorabil despre tine. Urât mod de a da o replică, atunci când nici n-o poți da elegant! [...]

[...] Unul dintre paradoxurile postsocialiste e acela că rechizitoriul comunismului l-au făcut tocmai agitropii moscoviți și odraslele lor, foștii panegiriști ai lui Dej-Pauker, dar și al Cârmaciului. Anticomunistul strident Brucan a coborât de pe meterezele „Scânteii”, să urce pe meterezele GDS, ca profet moral. [...]

[...] Convingerea mea? Dogmatismul e tratabil: și ieri, și azi, dogmaticii, și de ieri, și de azi, sunt itratabili. Ileana Vrancea se voia lovinesciană, după ce s-a străduit să demonstreze, în „Lupta de clasă”, că Macedonski e minor față de Neculuță, poetul cizmar. [...]

[...] Mulți au sindromul Călinescu. Domnul Ghiță de la Craiova le are pe toate: sindromul Călinescu, dar și sindromul literaturii române per total. Hasdeu? Pentru habilitatul prof. univ., Hasdeu, autor al sintagmei „naționalism creator”, e doar autor de proză porno. [...]

[...] T. Maiorescu rămâne spiritus rector, de care ducem mare lipsă. Așadar, înapoi la Maiorescu: «Să învățăm marele adevăr că mediocritățile trebuie descurajate de la viața publică a unui popor

[...] Ceea ce are valoare se arată de la prima sa înfățișare, în meritul său și nu are trebuință de indulgență, căci este bun pentru toți și pentru totdeauna!» Ca Eminescu. Iar noi suntem covârșiți de mediocritate, incompentență, jocuri de interese. [...]

[...] De la Internațională la Infernațională (mulțumesc, Dan Anghelescu!) e un lat de palmă, ca și între adevăr și minciună. Shakespeare e interzis, în câteva universități, ca «albist», antisemit, plus alte bazaconii puse pe seama contemporanului lui Jan Kott, dar și al nostru, al tuturora; așa cum Eminescu e contemporanul de neprețuit al românilor. Ei, nu chiar al tuturor! I.P. Culianu afirma sfidător că Eminescu e «pretins poet», «grosolan», «ambiguu sexual«, «libidinos»... [...]

[...] Mircea Eliade, Cioran, Daniil Sandu Tudor, D. Stăniloae, Nichifor Crainic, Ernest Bernea deranjează. La fel, Steinhardt, Comarnescu, Vladimir Streinu, Sergiu Al. George, Dinu Pillat, discreditați pentru credința că modernitatea nu trebuie să disprețuiască forța tradiției. La fel, George Uscătescu, D. Vatamaniuc, Anton Dumitriu. Un publicist a crezut că trage un gol în poarta lui Anton Dumitriu scriind «Pa, Toni!» [...]

[...] «Galaxia Grama», cum o numea DRP, se pare că a dat ordin de luptă: «jos cu oamenii mari, cu luminătorii de neam!» E o boală asebia (gr. asebeia) asta, însemnând impietate, lipsă de respect față de marii înaintași. Cineva l-a scos «fundamentalist-totalitarist» pe Vasile Voiculescu. [...]

[...] Noul canon nu-i suportă nici pe eroi, nici pe martiri: În școală, nu se învață intenționat, de bunăvoie, despre eroi. Eroare, dacă nu oroare. Să fie cultul eroilor vânare de vânt și rezistența națională greșeală aberantă, inutilă? Eu nu cred asta. [...]

[...] Repet și repet, că trebuie: antisemitismul e boală psihică, dar antiromânismul e deopotrivă boală psihică. Și ce ușor este să distrugi valorile și miturile celuilalt! [...]

[...] Binele universal presupune toleranță, de acord, dar nu pe sărite. Ornea a fost declarat instituție. Aș zice că Iorga a fost o instituție, nu Z. Ornea, turnătorul lui Noica la Securitate, pentru eseul despre Hegel, carte în manuscris, arestată chiar în editură. Informația o am de la Niculae Gheran. [...]

[...] «Românii sunt singurii adevărați băștinași din Ucraina, afirmă și Mircea Dogaru, și Viorica Moisuc, de pe baricada istoriei ca știință (sau a istoriei care se vrea știință, nu colaj de ficțiuni). [...]

[...] Limba de lemn n-o murit, doar un pic s-o hodinit. Sovietolatrii au fii europenizat- (n)ți, lucrativi în euro. Ni se induc idei corect politice, fără argumente solide. Replici? Puține. Slobozește destule replici doar pământul, din Vrancea până-n Gorj. [...]

[...] Ghiță de la Craiova (care, cu râvnă demolatoare, i-ar vrea scoși din istoria literaturii pe Hasdeu, Lovinescu, Rebreanu, Camil Petrescu, Ion Barbu, Nichita Stănescu, Sorescu, Preda, prioritar, Călinescu) și Andrei Caramitru, pe care îl «copiază Sadoveanu» (ceea ce se și vede), dar și alți detractori care se aud până departe. [...]

[...] Nobelizabilul Mircea Cărtărescu spune că literatura română predată în școală e «moartea pasiunii», că literatura noastră ar fi doar «vestigii și ruine», «opere prăfuite», «lovite de nulitate». Nume nu dă. Dau eu: din catalogul lui Bac, s-au scos T. Maiorescu, Lovinescu, Preda, Sorescu, Nichita Stănescu. Bine c-au (mai) rămas Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Bacovia, Blaga, Arghezi, Ion Barbu, Sadoveanu, Rebreanu, toți controversați, dinspre Craiova, de domnul prof. univ. habilitat Ghiță. Or, se știe: anticultura e agresivă. [...]

[...] Iar H.R. Patapievici vrea să-și elibereze sufletul de «cărțile în care poporul român era exaltat», adică cele scrise de Eminescu, Hasdeu, Mircea Eliade, Nae Ionescu, Rădulescu-Motru, Blaga, Crainic, Bernea... Câte feluri de sindrom încap pe cap de intello! Mai e și pericolul «spirochetei românești», care «face inima piftie, iar creierul un amestec apos». Edițiile repetate ale volumului Politice arată că lui Patapievici nu-i e rușine de ce-a scris, însă «aproape continuu îmi e rușine că sunt român». Adică unul dintre cei cu «o inimă ca un cur» și cu «o limbă de latrină»? Generalizat, pe ton pătimaș-acuzator: «românul e o canalie de facto». [...]

[...] Nu se distrug pădurile numai la propriu, dar și rădăcinile identitare. Ni se induce ideea că specificul românesc nu există (de unde și ura pe cei care l-au analizat), iar dacă mai există, trebuie anihilat. Profil spiritual românesc? S-o creadă Noica! Iar Noica primește mereu «copita măgarului» de la cei care nu vor să-și piardă timpul citind cărțile «cu românească în final». [...]

[...] Cine a spus că ICR poate fi numit Institutul Cultural Antiromân n-a fost departe de adevăr. [...]

[...] Într-un sfârșit de decembrie, după criminala Reformă a Învățământului din 1948, la avizierul Facultății de Filosofie clujene apărea anunțul că se desfăcuse contractul de muncă pentru Lucian Blaga, D.D. Roșca, Liviu Rusu, I.D. Sîrbu. Cei patru au urcat Feleacul în tăcere, consternați. Doar I.D. Sîrbu fierbea și urla ca ieșit din minți: «ce facem acum?» Blaga l-a prins de revere strâns și i-a strigat: acum, dragă Gary, ne vom scrie fiecare Tratatul de Etică». Și tot cu sintagma lui Blaga, asta s-a întâmplat cu «jertfe de caracter». Multe. [...]

[...] În comunism, călcătura în străchinile PCR se plătea cu vârf și îndesat; acum, o repet, milițienii gândirii au devenit polițaii gândirii. Totu-i să-ți spui, când te lasă curajul, că frica nu există. Vorba lui I.D. Sîrbu: «cu frica pe spaimă călcând» [...]

[...] De la Caragiale încoace, noi nu luptăm cu guvernul, o mână spală pe alta și ambele brazul (cui îl are). Gena curajului s-a subțiat. [...]

[...] Cei care susțin Biserica, Sărbătorile Naționale, Tradiția, Limba română curată, adică toți contraforții comuniunii, sunt indexați. Ai zice că s-a dat ordin de luptă: «calfe și zidari» versus «meșteri mari». [...]

[...] Criticii, și vechi, și noi, și cei ieșiți din sămânța proletcultă, și distrugătorii recenți de canon sunt puși pe critificțiuni. O subliniază Radu Voinescu: «criticii uneori aiurează mai rău decât poeții». Caută înlocuitori pentru Eminescu, declarat «totalmente nul», cu «gândire nulă din unghiul praxilului social»; Eminescu, «primul Ratat», nicidecum «marele contemporan», cum scrie George Uscătescu. Și-l auzim pe șeful Institutului «Elie Wiesel», influețărul Alexandru Florian, scoțându-l pe Eminescu vinovat de Holocaust. [...]

[...] Cât despre înlocuiri, sunt ridicole. Eminescu nu poate fi înlocuit de Macedonski. La vreme rea, stalinistă, Iosif Chișinevschi îl numea pe Dan Deșliu «naș Ieminescu», iar Beniuc se voia și el înlocuitor al poetului național. Nici Arghezi nu poate fi înlocuit de Miron Radu Paraschivescu, nici Rebreanu de Bonciu. E ca și cum ai vrea să înlocuiești Letopiseț cu Letopizdeț, ca Vakulovski Alexandru. [...]

[...] Dezbinarea internă nu face bine nimănui, mai ales când «starea națiunii» (e sintagma lui Eminescu, preluată de un teleast ca «starea nației», asta ca să știe tot natu; de aceea sună atât de clar și de fierbinte: clar de Eminescu). [...]

[...] Marele păpușar Soros a venit la Otopeni, când aeroportul era încă blocat. Misia și-a declarat-o din titlu: Pentru o transformare a sistemului sovietic, Humanitas, București, 1991. Și rețeaua Soros a funcționat și funcționează. Ca la un semn, internaționaliștii globaliști au început să nege specificul național, statul național, unitatea. S-au atacat pilonii de rezistență ai etnicului: unitatea de origine, de limbă, de destin, de credință. [...]

[...] Prin Dictatură am mai trecut: atunci se epurau valori, se ardeau cărți, se dărâmau statui, se schimbau nume de străzi... Nu ne-a ajuns? Acum, cancel culture îl vrea anulat pe Shakespeare (ce-i drept, e și greu să joci personajele lui celebre, să le dai viață de scenă, așa că-i mai confortabil pentru regizorii corecți politic să scape de el), răstoarnă statui, neagă personalități... [...]

[...] Pericolul unității prin biserică îi îngrijorează pe cei care ne vor dezbinați. E ușor de înțeles că n-ar fi intrat de-a călare, în Sfânta Sofia, cuceritorul Constantinopolului dacă n-ar fi fost atât de dezbinați creștinii. [...]

Magda Ursache, Vremuri de polemică, Iași, Editura Junimea, 2025.