Mihai Miltiade Nenoiu

Mihai Miltiade Nenoiu (31.VIII 1937), deşi născut în Bucureşti, este mehedinţean de origine, în satul părinţilor îşi petrece copilăria şi adolescenţa în Valea Ursului (cătunul Olac) şi cu care se mândreşte, aşa cum reiese din poezia Mariei, de ziua ei: „Mai ieri, au fost şi rugile Mariei / la Valea Petri şi la Sălătruc / s-au pregătit bucate, vin şi pâine / în vatra sângelui din care urc”. De fapt, el însuşi se declară: „Am moştenit de la ambii părinţi gustul pentru frumos”, părinţii fiindu-i Virgil, din satul Boceni, tipograf, şi mama, Fineta (n. Rădulescu) din Olac, cu studii de menaj în fosta insulă Ada-Kaleh. Este o personalitate marcantă, mai rară în peisajul spiritualităţii româneşti, îmbinând, în egală măsură, muzica şi poezia, pentru că „toţi strămoşii mei au fost muzicieni şi poeţi”. Tot în Tâmna s-a născut şi compozitorul Vasile Spătărelu.

Mihai Miltiade Nenoiu şi-a făcut studiile elementare la Şcoala nr. 43 din Bucureşti (1944-1948), apoi la Institutul militar de muzică (1948-1954), Liceul de muzică nr. 1 (1954-1956), continuate la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti (1957-1962), unde şi-a susţinut doctoratul (2004). În anii ’60, în locuinţa sa din str. Brutus nr. 3 din Bucureşti, funcţiona un cenaclu literar, frecventat de Mircea Ciobanu, Marin Sorescu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, în anii ’60-’70 frecventează cenaclul literar „Luceafărul”, condus de Eugen Barbu, iar în 1979 înfiinţează şi conduce Cvintetul naţional „Concordia”, de renume mondial, unde muzica şi poezia convieţuiesc benefic. A fost solofagotist în Orchestra Radio România (1956-1970), şef partidă fagot (1970-1989), solist concertist (1991-2005). În paralel, a fost profesor de fagot la liceele „Dinu Lipatti” şi „G. Enescu” (1961-1985), profesor titular al clasei de fagot şi muzică de cameră la Universitatea Naţională de Muzică (1991-2012) şi profesor asociat la Universitatea „Ovidiu” din Constanţa. Ca muzician, a colaborat cu cei mai mari compozitori, dirijori, pianişti, violonişti, violoncelişti sau cântăreţi din lume (Luciano Pavarotti, Placido Domingo, N. Herlea, Angela Gheorghiu etc.), i s-au dedicat lucrări simfonice pe care le-a prezentat în premieră mondială, are o discografie impresionantă.

Ca scriitor, a debutat cu poezie la revista „Luceafărul” în 1967 şi a colaborat la „România literară”, „Contemporanul”, „Lamura”, „Viaţa românească”, „Facla literară” etc. Este autorul volumelor: Preludiu la unison, poezie, Bucureşti, 1969; Sentimentale, poezie, Bucureşti, 1997; În veşnică pierdere, poezie, Reşiţa, 2000; Caragiale şi terapia „râsu-plânsului”, Bucureşti, 2002; 77 de replici în stilul haiku la „Pseudopodele”Laurei Bărăian, Bucureşti, 2005; Călătorie în două mişcări, proză, Bucureşti, 2008; De la Enescu la „Concordia”, convorbiri cu Romulus Turbatu, Craiova, 2008; Antologie poetică, Sf. Gheorghe, 2013. În domeniul muzicologiei a scris: fagotul – istorie şi revelaţie, Bucureşti, 2011; Portret din cinci închipuiri, monografia Cvartetului „Concordia”, Bucureşti, 2012. Dată fiind marea sa personalitate, i s-au dedicat două monografii: Miltiade Nenoiu, muzicianul poet de Doru Popovici (Bucureşti, 2006) şi Miltiade de Aurelian Titu Dumitrescu (Bucureşti, 2006).

„Omul, Poetul, Muzicianul, Profesorul Miltiade Nenoiu este intelectualul cartezian, beneficiarul unei solide culturi de factură universală ce încununează cu sens şi iluminare hermeneutică, atât interioritatea efemeră a unei imagini sonore, cât şi formularea asertivă a unor trasee posibile în favoarea finalităţilor superioare ale actului artistic de creaţie interpretativă” (Şerban Dimitrie Soreanu).

Nu sunt mulţi în lume care se pot mândri cu o asemenea activitate artistică, dovadă şi premiile şi distincţiile: Diploma de merit pentru învăţătură (Ministrul Învăţământului, 1954), premiul I la concursul Naţional de Interpretare (1956), premiul I şi titlul de laureat la „Cântarea României”(1983, 1985, 1987), premiul Asociaţiei Oamenilor de Teatru şi Muzică (1984), premiul special al Uniunii Interpreţilor din România (1995), diplomă aniversară a Societăţii Române de Radio (2003), diplomă de excelenţă a Senatului UNMB (2004), diplomă de merit a Universităţii „G. Enescu” Iaşi (2005), Ordinul Ziariştilor Profesionişti din România, cl. I-a, Aur (2007), premiul G. Enescu” (Ministerul Culturii, 2007), diploma „Antim Ivireanu” pentru „întreaga activitate în muzică, literatură şi pedagogie” (2007), premiul „Sergiu Celibidache” (Revista „Lamura”, 2012) etc.

Tudor Nedelcea

20-26 dec. 2013

[ Mihai Nenoiu despre Adrian Păunescu ]

Adrian Păunescu este un personaj cu mult mai complex. Dumnezeu l-a dăruit îmbelşugat: şi cu multă minte; şi cu multă putere de muncă; şi cu multă vrednicie ; şi cu multă ambiţie; şi cu multă lăcomie; şi cu un imens talent. A scris cât zece, a muncit cât douăzeci şi a iubit cât toţi. Dacă admitem că a făcut, zilnic, patruzeci de fapte, că numai jumătate au fost bune şi comparăm cu faptele noastre, cele 7-8 şi albe şi negre, trebuie să recunoaştem că ale noastre au fost mici şi ale lui mari. Şi, mai ales, să ne dăm seama că răul făcut de Păunescu nu a fost împotriva noastră ci, mai ales, împotriva lui. Că faptele lui bune au fost pentru ceilalţi, că faptele lui rele, cumulate în aceea că a făcut politică, numai lui i-au făcut rău. De multe ori, m-am gândit că acest compromis cu politica l-a făcut doar pentru a avea puterea de a face bine. E un subiect de meditaţie. Oarecum, el şi-a sacrificat un destin literar de excepţie, împărţindu-se tuturor şi îmbătându-se de puterea sa. Într-o presă cenuşie şi neputincioasă s-a dovedit un mare gazetar militant şi a dat distincţie revistei FLACĂRA. Competenţele lui erau sociale, cultural-artistice, sportive şi, nu în cele din urmă, politice. Cenaclul cu acelaşi nume devenise – sub pretextul muzicii şi poeziei patriotice – singura tribună de la care se spuneau lucruri incomode pentru puterea totalitară. Volumul „De la Bârca la Viena şi înapoi” conţine un şir de proze scurte, impresii de călătorie, consemnate lucid, comparativ, cu deosebite accente critice, la realitatea noastră de atunci. În 1971, Păunescu publică o carte exemplară ca atitudine şi curaj civic. Criticii s-au temut să vorbească despre ea, dar tirajul s-a epuizat în doar câteva zile. În 1972, Editura Cartea Românească a publicat ediţia a II-a din Istoria unei secunde[...]

[...] Şi atunci, de ce este hulit Păunescu? Pentru că ne spune fără cruţare cum suntem? Pentru că, având ideea să-şi cânte poezia, a devenit şi mai cunoscut? Suntem geloşi că a fost şi a rămas în prim-plan? Îmi amintesc dialogul lui A.P. cu C.T.P. despre Eminescu. Extraordinar. Savonarola venise să-l mănânce fript. Treptat l-au înţeles. S-au despărţit buni şi respectându-se. Poezia militantă a lui Adrian Păunescu este, firesc, inconfortabilă pentru cei de altă orientare. Dar are sigiliul sincerităţii: omul a rămas neclintit de aceeaşi parte a baricadei şi în asta trebuie văzut esenţialul: componenta morală pe care nu o au mulţi din ce-l judecă. Plus harul...(R.Turbatu, De la Enescu la „Concordia”. Convorbiri cu Mihai Miltiade Nenoiu, Craiova, Editura Alma, 2008, p. 86-88).