Gen. Constantin Pantazi în memoria unchiului său, filosoful C. Rădulescu-Motru

Figura generalului de corp de armată, Constantin Pantazi, continuă să fie prea puţin cunoscută publicului cititor. S-a născut la 26 august 1888 la Călăraşi şi, prin forţe proprii, prin meritocraţie, a ajuns general, slujind Patria şi pe mareşalul Ion Antonescu, precum şi ministru al Apărării Naţionale (23 ianuarie 1942- 23 august 1944). A fost arestat la 23 august 1944 din ordinul regelui Mihai şi judecat în „lotul Antonescu” (luând decizia întoarcerii armelor împotriva Germaniei, la 23 august 1944, regele nu s-a consultat decât cu Emil Bondăraş, reprezentantul comuniştilor – circa 800 – şi al Moscovei, sfidându-i pe reprezentanţii celor două partide istorice, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc). A fost condamnat, la 1 iunie 1946, de Tribunalul Poporului (?!) din Bucureşti, la moarte pentru crime de război ( a luptat pentru Basarabia, Bucovina şi împotriva bolşevismului sovietic, care ne-a „eliberat” ţara), dar primul ministru, Petru Groza, la sugestia ministrului Justiţiei, Lucreţiu Pătrăşcanu i-a comutat pedeapsa fatală în muncă silnică pe viaţă, chiar în momentul în care condamnatul era dus, alături de mareşal, spre locul de execuţie. A murit în condiţii umilitoare, în închisoarea de la Rm. Sărat, în 1958. În 1999, Editura Publiferom i-a publicat memoriile, Cu mareşalul până la moarte.

Deşi ialomiţean, C. Pantazi şi-a construit un conac în com. Tâmna, satul Colareţ. Motivaţia? Gradul de rudenie cu filosoful C. Rădulescu-Motru şi cu fratele acestuia, Vasile Rădulescu, ultimul, proprietarul unui castel, după modelul celor de pe Loira, în Tâmna, în apropierea gării, castel existent şi azi, dar nu tocmai într-o stare bună.

Conacul lui Pantazi a fost, pur şi simplu, ras de pe faţa pământului, de tancurile sovietice „eliberatoare”. Ştiu de la bătrânii satului Valea Ursului, că, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, conacul era păzit de o garnizoană germană, întrucât avea legături telefonice şi telegrafice cu Berlinul, ca o alternativă la legăturile oficiale. Spionajul sovietic a aflat şi a acţionat în consecinţă, adică în stilul lor caracteristic, distrugător.

Date noi, puţin cunoscute, au fost scoase la iveală prin publicarea cărţii inedite a lui C. Rădulescu-Motru, fost preşedinte al Academiei Române (care avea şi el un conac în comuna mehedinţeană Butoieşti), Revizuiri şi adăugiri. 1946, volum îngrijit de Gabriela Dumitrescu. Comentar: Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Editura Floarea Dorurilor, 1998. Filosoful de la Motru comentează sentinţa din 17 mai 1946, „orele 6 ½ seara”: „La mine în familie, condamnarea la moarte a nepotului meu, generalul Constantin Pantazi, caracter cinstit, care, în calitate de ministru de Război, şi-a făcut numai datoria, a produs o profundă deprimare. La proces, Pantazi n-a căutat să se dezvinovăţească, ci a spus limpede: am fost soldat şi am executat ordinele primite. Nu fac politică. Înţeleg să-mi iau răspunderea actelor mele, alături de Ion Antonescu” (op. cit. vol. 4, p. 206). O poziţie demnă, curajoasă, care defineşte caracterul generalului C. Pantazi şi poate constitui un model.

C. Rădulescu-Motru relatează, în jurnalul său, situaţia deţinutului, precum şi starea psihică a familiei Pantazi: „Marţi, 11 martie 1947, Bucureşti. Nepoată-mea, Ady Pantazi, soţia generalului C. Pantazi, îmi povesteşte de suferinţele pe care le îndură soţul său închis la Adjud, în Transilvania. Este ţinut şi fără alimentaţie suficientă [...] Pentru C. Pantazi, spre a fi adus de la Adjud la Bucureşti, a făcut intervenţie chiar regele Mihai, dar fără succes. În închisoare, generalul C. Pantazi a reuşit să-şi scrie memoriile în care sunt cuprinse destăinuirile pe care i le-a făcut mareşalul Antonescu pe când se găseau închişi împreună la Galizia, în Rusia. În aceste destăinuri se găsesc toate amănuntele privitoare la relaţiile politice dintre mareşalul Antonescu şi Adolf Hitler, planurile de război, obligaţiile reciproce dintre Germania şi România. În aceste destăinuri se mai găseşte istorisită şi scena în care Antonescu a refuzat să semneze armistiţiul înfăptuit la 23 august 1944 între România şi Rusia” (idem, vol. 5, îngrijit de Rodica Bichiş, p. 39-40).

Jurnalul lui C. Rădulescu-Motru continuă să ne ofere informaţii despre deţinutul C. Pantazi. Astfel, la 16 septembrie 1947, din Butoieşti, relatează: „Nepoată-mea, Ady Pantazi, în trecere spre proprietatea sa de lângă gara Tâmna, se opreşte câteva ceasuri la Butoieşti şi mă pune la curent cu noutăţile din Bucureşti [...] Generalul C. Pantazi, foarte slăbit în închisoarea din Beiuş, are moralul totuşi ridicat. Îşi petrece timpul citind cărţi de filosofie şi de istorie” (op. cit., p. 226, 227).

De la istoricul Ion Călin, originar din Bărzuica, com. Tâmna, deţin informaţia că, în cursul anilor 1945-1946, la castelul lui Vasile Rădulescu (fost ministrul al Economiei Naţionale) se întruneau oamenii politici din zonă (C. Rădulescu-Motru, Potârcă, St. Isărescu, Nobloc, Ioanid etc.) spre a pune la cale o strategie de eliberare a ţării de sub bolşevismul incipient din România, în aşteptarea trupelor americane, aşteptare însă zadarnică. Cel care întocmea acele procese-verbale (care se află azi la moştenitorii profesorului Ion Călin) era chiar tatăl meu, Iancu Nedelcea, pe atunci grefier la Judecătoria plăşii din Valea Ursului, până la lichidarea acestei instituţii.

La rândul său, C. Rădulescu-Motru a suferit umilinţele unui regim politic ostil gândirii libere, fiind scos din Academia Română în 1948 (reprimit în 1990, postmortem), batjocorit de propriul său administrator.

Fiul Adrianei şi al lui Constantin Pantazi, locotenentul Ion Pantazi, a reuşit să scoată din închisoare memoriile tatălui său, publicate abia în 1999, sub titlul Cu mareşalul până la moarte. El însuşi, fiul, a scris vol. Am trecut prin iad, din care aflăm că mama sa şi soţia generalului a lucrat 12 ani la încărcatul vagoanelor de marfă în Craiova, a fost „avansată” bucătăreasă pe un şantier timp de doi ani, iar din 1963, după amnistierea deţinuţilor politici, dădea lecţii de franceză în Craiova, unde avea domiciliul forţat. Fiul său, Ion Pantazi nu ştia că soţul său murise în ianuarie 1958, la închisoarea din Rm. Sărat, pregătindu-se să le trimită, din agoniseala sa, bani atât soţului, cât şi fiului.

Datele consemnate de C. Rădulescu-Motru în jurnalul său au darul de a completa imaginea ţării într-o perioadă istorică încă nedesluşită cu obiectivitate şi ele merită repuse în actualitate.

Tudor Nedelcea

7-13 feb. 2014