I.J. Aţi apărut în media şi în lumea scriitoricească ca cel mai apropiat colaborator al lui Marin Sorescu după Revoluţie. Cum explicaţi această apropiere?
T.N. Bine că aţi precizat perioada. De omul Marin Sorescu am auzit cuvinte elogioase de la colegul meu de facultate, viitorul mare psihanalist, Eugen Papadima (a făcut a doua facultate), care s-a prezentat cu unele încercări literare, în 1966, la ilustrul scriitor când era redactor şef la „Animafilm”. L-am cunoscut personal în calitatea sa de redactor şef al „Ramurilor” (din 1 iulie 1978). I-am devenit apropiat după 1982, când i-am publicat o bibliografie, Un mesager al literaturii române contemporane – Marin Sorescu (în 1983), 99 exemplare xerox, din care reieşea aprecierea sa internaţională. Această broşură a lăsat-o „ocazional” factorilor politici decidenţi, după acuzaţia de participare la „meditaţia transcendentală”. De salvat, însă, de această gravă calomnie, l-au salvat Eugen Simion, Adrian Păunescu, Vasile Băran.
I.J. Este un aspect al biografiei sale prea puţin lămurit. Oferiţi-ne mai multe detalii.
T.N. Din spusele soţiei sale, Virginia, scriitorul a participat doar o dată la şedinţele acelui „guru”, care a venit special la Craiova să-l lămurească că şedinţele meditaţiei au darul de descătuşare psihică. A mers, deci, o singură dată, din politeţe, dar n-a semnat acel document. Toţi participanţii la acele şedinţe, personalităţi marcante, au fost excluse din partid, urmând să lucreze ca muncitori necalificaţi. La şedinţa de partid de la revista „România literară”, activistul de partid care venise pentru excluderea lui Sorescu s-a împiedicat de Eugen Simion (care, revoltat, a exclus toate acuzaţiile), de Vasile Băran, secretarul de partid care făcea pe „cetăţeanul turmentat” şi de Adrian Păunescu. Activistul de partid a fost nevoit să se retragă spre a veni, a doua zi, cu alte argumente, timp în care A. Păunescu l-a trimis pe V. Băran din Bucureşti în pădurea de lângă Tg. Cărbuneşti (ca să nu poată fi găsit) până să rezolve el problema la cel mai înalt nivel. A. Păunescu l-a aşteptat pe N. Ceauşescu la aeroport, după o vizită în străinătate, şi i-a dovedit nevinovăţia, precum şi scandalul internaţional inevitabil dacă şi Sorescu ar fi urmat destinul celorlalţi. Ceauşescu a cedat, Sorescu a scăpat, dar s-a ales cu diabetul. Mai este un aspect de lămurit. La Craiova, i se juca, la Teatrul Naţional, piesa Există nervi în 1982 (regia Mircea Cornişteanu). După vizionarea oficială, piesa a primit acceptul de a fi jucată. Dar, după câteva zile, piesa a fost din nou vizionată, la cererea şi în prezenţa primului secretar al Comitetului Judeţean de Partid Dolj, sinistrul Miu Dobrescu, care, cu o critică dură, jignitoare, amintind de anii stalinişti (eram de faţă), a interzis piesa. Marin Sorescu n-a vrut să facă vreo modificare, iar, în final, dramaturgul a refuzat să dea mâna celui care cu câteva minute îl înfierase în spiritul moralei comuniste şi i-a întors pur şi simplu spatele odiosului politruc. Sorescu fusese informat de Geta Dimisianu de intenţiile oficialilor politici, pe când acesta se afla la o întâlnire scriitoricească la Timişoara.
I.J. Care a fost „reacţia” creatoare a lui Sorescu după acel neplăcut moment?
T.N. „Treptat, împotriva poetului Marin Sorescu se vor aduna mai multe capete de acuzare” se menţionează într-un document al Securităţii din 26 febr. 1986. Dar, el şi-a văzut de treburile sale, a participat la festivalurile internaţionale de poezie din Mexic (1982), Maroc (1984), Bari-Italia (1986), primeşte, la Madrid, Premiul „Fernando Rielo” şi Premiul USR (în 1985), în străinătate îi apar numeroase traduceri.
I.J. După Revoluţie, în mai 1990, este numit director al Editurii Scrisul Românesc, unde lucraţi şi dv...
T.N. Încă din 1988, propusesem reluarea colecţiei „Clasicii români comentaţi”, în care, la sugestia lui Mihai Ungheanu, l-am inclus şi pe Marin Sorescu. Colaborarea noastră a fost de excepţie, i-am stat alături şi după îndepărtarea sa de la revista „Ramuri” (februarie 1991). Profesional, Marin Sorescu s-a bucurat de înalte onoruri: membru corespondent al Academiei (9 martie 1991), primirea Premiului „Herder” (1991), întemeierea revistei „Literatorul”, seria a doua (cu Eugen Simion, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea), îşi susţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti cu teza Insolitul ca energie creatoare, membru titular al Academiei (12 martie 1992), profesor la Universitatea din Craiova, ministru al Culturii (25 nov. 1993-5 mai 1995), premiul USR pentru dramaturgie (1996).
I.J. Circula o vorbă că dv. l-aţi împrumutat temporar Ministerului Culturii ca ministru...
T.N. La o şedinţă cam dură cu întreaga conducere a Ministerului, voiau să ia o măsură financiară împotriva Editurii Scrisul Românesc. Nereuşind să mă lămurească, un director din minister a spus. „lasă că vorbim noi cu d-l ministru”, la care, enervat, am răspuns: „D-nul Sorescu este directorul nostru, noi doar vi l-am împrumutat”.
I.J. Cum a fost sfârşitul genialului scriitor?
T.N. Groaznic. Ştiu de la o înaltă personalitate culturală şi ştiinţifică, prieten devotat, că Marin Sorescu a fost injectat la un aeroport şi de aici i s-a tras sfârşitul A fost internat la Spitalul Cochin din Paris (5-11 nov. 1996), specialiştii francezi confirmând că boala este fatală. Şi peste aproape o lună, la 8 dec. 1996, Sorescu a trecut în rândul nemuritorilor. A murit în dureri groaznice, se scărpina des, îi era frig mereu, dar continua să scrie. Ultimele poezii i-au fost dictate soţiei, Virginia Sorescu, publicate postum, în 1997, la editura familiei, Creuzet, sub titlul Puntea (Ultimele), cu dedicaţia Tuturor celor care suferă.
I.J. Îngrozitor; suferinţa este creatoare, dar nici aşa. Ce mai aveţi de spus?
T.N. Multe ar fi (ar necesita poate o carte), dar aş încheia cu versurile sale ultime: "Mă întorc cu faţa / Spre perete / Şi le spun prietenilor / Îndureraţi: / Mă întorc repede" . Marin Sorescu s-a dus doar să moară puţin, în speranţa că răzbim noi la lumină.
Graţie acad. Eugen Simion, a fost editată, în celebra colecţie „Opere fundamentale” a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, întreaga creaţie soresciană (poezie, teatru, proză, publicistică, traduceri). Este un omagiu concret pe care un mare critic literar îl aduce unui mare creator literar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu