Și necuvântătoarele au suflet...

„Și a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul ființe vii după felul lor: dobitoace, târâtoare și fiare sălbatice după felul lor». Și a fost așa: A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, și dobitoacele după felul lor, și toate târâtoarele pământului după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine”. Am citat din Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, apărută cu binecuvântarea și prefața P.F.Teoctist, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , 2001), Întâia carte a lui Moise. Facerea, cap. 1/24, p. 23. Așadar, Cartea Sfântă ne lămurește că „întru-nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul”, dar „pământul era nedeslușit și ne-mplinit” și, ca atare, a creat toate cele: lumină și întuneric, ape și pământ (care „să odrăslească verdeață: iarbă purtătoare de sămânță, după felul și asemănarea ei, și pom roditor, care după felu-i să dea rod cu sămânța-n sine pe pământ”), și soare, lună, stele și, pești și păsări și, în ziua a șasea, a făcut „om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ!”, dându-le „toată iarba verde spre hrană”.

Fotbalul și literatura

Scriitorii, precum toți creatorii, nu sunt ființe extraterestre; sunt oameni ca și noi, așa cum, splendid, a scris Nichita Stănescu despre Eminescu: „Atât să nu uitați: / că el a fost om viu, / viu, / pipăibil cu mâna.”. Și pentru că veni vorba despre Eminescu, jurnalistul Cătălin Oprișan se oprește cu folos în biografia eminesciană, evidențiind că a fost nu numai un geniu literar, dar și un sportiv, așa cum „românul absolut” apare în memoria celor care l-au cunoscut. Aceste prolegomene îmi sunt necesare pentru a evidenția o carte deosebită, cu un titlu insolit: Zaibărul a învins Bordeaux-ul de tânărul jurnalist Daniel Chimoiu. Titlul cărții aparține, firește, lui Fănuș Neagu. Este o reconstituire inedită a Cupei UEFA ʼ82 / ʼ83, a Craiovei Maxima. S-au scris multe cărți despre sport și sportivi, din țară sau din Craiova, unde excelează jurnalistul, specialist în interviuri, Ion Jianu. Cartea lui Daniel Chimoiu este deosebită însă, prin faptul că readuce în actualitate tablete literare despre „Craiova Maxima”, semnate de scriitori celebri, clasici: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu sau de actorul Amza Pellea. Altă celebritate, fotbalistul Ilie Balaci, a semnat și el 10 tablete în revistă (pe atunci de cultură autentică) „Ramuri”, condusă de Marin Sorescu, destituit, după 1990, de cei pe care i-a adus în redacție. Și, pentru ca ineditul să fie complet, un alt mare fotbalist, Sorin Cârțu, scrie prefață: O carte superbă, o Biblie a Craiovei Maxima.

Eminescu în viziunea lui Valeriu Anania

În plină pandemie satanistă, un cărturar, în sensul adânc al cuvântului, se încumetă să scrie, readucându-i în actualitate, despre doi mari „incorecți politic”. Cărturarul se numește Ioan St. Lazăr, trăiește și activează plenar la Rm. Vâlcea, în provincie așadar (motiv pentru care nu este cunoscut plenar în plan național, față de numeroase mediocrități bucureștene). Este scriitor (poet, teoretician, critic și istoric literar, eseist), publicist, editor, etnolog, animator cultural, manager culturar, profesor universitar. Înzestrat cu vocație axiologică, Ioan St. Lazăr s-a dedicat studierii, publicării și omagierii unor mari personalități vâlcene de talie europeană (Antim Ivireanu, Anton Pann, Gh. Dumitrescu-Bistrița, D. Bălașa, Dan Horia Mazilu, I.P.S. Gherasim etc.). De data aceasta, în obiectivul său valoric este așezat un mare teolog și scriitor deopotrivă; Bartolomeu Valeriu Anania, despre care Ioan St. Lazăr a mai scris, i-a editat opera, i-a organizat sesiuni/simpoziane științifice, a inițiat înființarea unei case memoriale în satul său natal, Glăvile, din județul Vâlcea, etc. Bun creștin și român (cele două națiuni sunt, în cazul său, pleunastice), Bartolomeu Valeriu Anania a fost „beneficiarul” închisorilor bolșevice: în 1941, pentru că a participat la o înmormântare suspectă, în octombrie 1943, condamnat pentru „posedare ilegală de armă” și la 10 mai 1946, la Cluj, acuzat de implicare și conducere a unor studenți, mișcare antirevizionistă și anticomunistă, pentru care este exmatriculat în 1948 și deferit justiției politice, rearestat în 1958 și condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinei sociale”.

Pièrre Ronsard și Banul Mărăcine

Printr-o benefică întâlnire cu publicistul Ioan Dănilă de la prestigioasa revistă băcăuană „Ateneu” am aflat că anul acesta, 2024, se împlinesc 500 de ani de la nașterea scriitorului francez Pièrre Ronsard (11 septembrie 1524 - 27 decembrie 1585), membru marcant al Renașterii franceze, întemeietor al școlii poetice franceze „Pleiade”, la mijlocul secolului al XVI-lea. În cultura română este asociat cu numele eroului (legendar?) Banu Mărăcine. La o jumătate de mileniu de la nașterea sa, am găsit de cuviință să ni-l reamintim împreună cu Banu Mărăcine al nostru. Bazată pe un fond istoric, legenda despre Banul Mărăcine s-a transmis pe xcale orală, stăruind în memoria generaţiilor faptele şi isprăvile acestui erou danubian, întotdeauna înconjurat de o aureolă de fantastic şi neobişnuit. A existat sau nu Banul Mărăcine? Dacă a existat, cine este? La aceste întrebări caută să răspundă tradiţia populară, documentele istorice, toponimice şi arheologice, o întreagă literatură (istorie literară şi creaţie) despre misteriosul personaj. Întâi, ce ne spune: Tradiţia populară. Într-un Studiu asupra Banului Mărăcine şi a originii poetului Piérre Ronsard, tipărit la Craiova în tipografia Biruinţa – 1934, autorul lui, V. Petrescu, face un inventar al acestor tradiţii, păstrate şi transmise, mai întâi pe cale orală, apoi încercându-se a li se da, prin scris, o importanţă şi o interpretare sui-generis.

Un artist polivalent - Vasile Buz

În Craiova, chiar în buricul orașului, trăiește discret și demn un om, dar nu orice om, ci o personalitate artistică de talie europeană. Doar pentru simplul fapt că trăiește în provincie, în România dincolo de București, nu este suficient de cunoscut la justa sa valoare. Se numește Vasile Buz și s-a născut la 14 ianuarie 1935 departe de Bănie, într-o provincie românească înstrăinată, la Storojineț, la 22 km de Cernăuți, în Bucovina de Nord. Aici a trăit doar opt ani, dar a avut ocazia să trăiască traumele românilor bucovineni. Pe linie paternă era din Maramureș, bunicul Toader și tatăl Nicolae renumiți constructori de case, au venit în Bucovina, tatăl căsătorindu-se cu românca Alexandrina Buz din familia Boca din Storojineț. La doar cinci ani, copilul Vasile a fost nevoit să se conformeze, împreună cu familia sa, ultimatumului lui Stalin din 28 iunie 1940, care decidea: „1). În decurs de patru zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, să se evacueze teritoriul Basarabiei și Bucovinei de trupele românești; 2). Tupele sovietice în același timp să ocupe teritoriul Basarabiei și partea de nord a Bucovinei; 3). În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuți, Chișinău, Cetatea Albă”. Dramă uriașă a românilor! Se cunoaște exodul românilor, obligați să-și părăsească locurile natale, cu singurul lor mijloc de transport, căruțele, și să se îndrepte spre Țară.

Școli, biserici, monumente din Husnicioara mehedințeană

Husnicioara este o localitate mehedințeană, mândră și frumoasă ca toate localitățile patriei, dar este pusă în valoare și popularizată ca atare prin lucrări de referință, precum: Enciclopedia județului Mehedinți de Ileana Roman și Tudor Rățoi (Drobeta Turnu Severin, 2021), Episcopia Severinului și Strehaiei. Monografie eclesistică de Dinică Ciobotea și Tudor Rățoi (Drobeta Turnu Severin, Editura Dadahia Severin, 2023). Recent, localitatea a făcut obiectul unei alte cercetări realizate de profesorii de științe exacte (soț-soție) Stelian Irod și Tania Irod, Husnicioara. Școli, biserici, monumete (Drobeta Turnu Severin, Editura Man, 2024). Localitate de zona de deal, compusă din 12 sate, Husnicioara este atestată documetar în 1832, aparținând de plasa Ocolul. Evoluția demografică este firească: 106 familii în 1864, 546 locuitori în 1945, 411 locuitori în 1977, 326 în 1992, 311 locuitori în 2002 și 267 de locuitori în 2011. Descreșterea populației este o caracteristică generală a tuturor localităților (sate și orașe), despopularea și migrația fiind fenomene europene. Numele satului derivă de la pârâul Hușnița, hidronim de origine slavă care traversează și satul meu natal, Valea Ursului, com. Tâmna. Stelian Irod (profesor și director al școlii vreme de aproape un sfert de veac) și Tania Irod (profesoară timp de patru decenii în aceeași școală din Husnicioara) au elaborat anterior, în 1968, o monografie, conștienți de misiunea dascălului în bună tradiție spiruharetană de a lumina lumea satului prin lecții dar și prin elaborarea de monografii locale. „Monografia – definește celebrul sociolog Dimitrie Gusti – înseamnă în primul rând alegerea unui domeniu social determinat (nonus – unul singur) pentru a câștiga o noțiune cât mai completă a lui și a îngădui nesiguranța cunoașterii, prin metoda vie a absenței directe”.

O boieroaică pilduitoare - Simona M. Vrăbiescu Kleckner

Doamna Simona M. Vrăbiescu Kleckner este o autentică boieroaică în sensul deplin al cuvântului: prin origine și prin tot ce face. Mă încumet să-i prezint în câteva pagini viața și activitatea sa multilaterală, folosindu-mă și de interviul De la normator la ONU, luat de reputatul jurnalist, Ion Jianu (publiat în cotidianul craiovean „Gazeta de Sud” din 15 august 2015), specializat în astfel de interviuri cu mari personalități românești, politice, istorice, culturale sau sportive. Descendentă sau înrudită cu ilustre familii românești (Marincu, Vorvoreanu, Defleury, latinistul N.I. Herescu etc.), Simona M. Vrăbiescu s-a născut în 1927, ca fiică a jurnalistului George Vrăbiescu și nepoata a altui celebru jurist, Nicolae Vrăbiescu. De Craiova, unde-și are obârșia familia sa, se simte legată sufletește, „deoarece toate vacanțele tinereții mele le-am petrecut în acest oraș și pe moșiile înconjurătoare”, impresii cuprinse într-un volum de memorii.

La 85 de ani - Mircea Popa

Editorii și lucrarea lor, edițiile critice, academice devin, din păcate, tot mai rare. Un teoretician în speță, Demostene Russo, a constatat un mare adevăr: „Și e mică răsplata pentru editor convingerea că nopțile lui vegheate vor lumina zilele și vor călăuzi pașii altora, cari vor porni spre descoperirea adevărului, servându-se de opera lui”(D. Russo, Studii istorice greco-române, vol.II, București, Fundația Regală pentru Cultură și Artă, 1939, p. 637). România n-a dus lipsă de editori celebri: Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu (pentru I.L. Caragiale), N. Cartojan (pentru Petre Ispirescu), Mircea Eliade (pentru B.P. Hasdeu), G. Pienescu (pentru Tudor Arghezi), Dan Simonescu și I.C. Chițimia (pentru Cărțile populare), Dan Zamfirescu (pentru Învățăturile lui Neagoe către fiul său, Teodosie), N. Gheran (pentru Liviu Rebreanu) etc. Remarc două momente esențiale în istoria culturii române: editarea integrală a Bibliei de la București din 1688, la care și-au adus contribuția „ai noștri oameni ai locului”: Radu și Șerban Greceanu, Spătaru Milescu, Teodosie Vestemeanul, Mitrofan, sub coordonarea științifică a Stolnicului Constantin Cantacuzino; al doilea moment îl constituie editarea operei eminesciene, prin Perpessicius (pentru poezie, proză) și Dimitrie Vatamaniuc (pentru publicistică, începând cu vol. IX, în 1980), continuată de Eugen Simion și Mihai Cimpoi.

GRAMATICĂ ȘI CINSTE sau împotriva presei care bolborosește

Gramatică și cinste este titlul, insolit la prima ochire, a recentei cărți a universitarului sibian Ion Dur, cusubtitlul: De la Eminescu la Sandu Tudor. Opt lecții de gazetărie, carte apărută la editura bucureșteană Pro Universitaria, în 2024 (400p., format 17x24). Criticul și istoricul literar, traducătorul și eseistul Ion Dur s-a născut în localitatea gorjeană Poiana, la 26 mai 1950. Începe studiile elementare în comuna natală, continuate la Liceul Real nr. 3 din Craiova (1968-1972), azi Colegiul Național „Elena Cuza”,studii finalizate la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1974-1978), unde își va susține și doctoratul în filosofie, cu o teză despre publicistica lui C. Noica (în 1996). Va tipări de altfel prima carte despre acest filosof în perioada postdecembristă: Noica între dandysm și mitul școlii (1994) și va organiza, în decembrie 1990, la Păltiniș, primul simpozion Noica. După o activitate de profesorat liceal la Craiova (1978-1989), pleacă la Sibiu (de unde era soția, fiică de săsoaică), urmând toate treptele carierei universitare, de la lector (1992) până la profesor (1999) la Facultatea de Jurnalistică a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu (unde a fost și decan, 2005-2011), apoi, din 2007, conducător științific de doctorat la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Centrul universitar de Nord din Baia Mare, Facultatea de Litere, Școala doctorală de filosofie și comunicare.

Moartea zeiței

S-a stins din viață, la 26 septembrie 2024, Ileana Roman o reprezentantă a celebrei generații ʼ60, prin debutul editorial din 1968, cu volumul de poezii Nașterea zeiței. Poet, prozator, dramaturg, tra(ducător, publicist, editor, animator cultural, Ileana Roman s-a născut la 7 ianuarie 1940 în satul Roșia, comuna Căzănești, județul Mehedinți, fiica Eugeniei (n. Cazacu) şi a lui Istrate, funcţionari. A urmat clasele primare în satul natal (1947-1951), cele gimnaziale în satul Severineşti, j. Mehedinţi (1951-1954), Liceul de fete (1954-1959), din Turnu Severin, Şcoala postliceală de asistenţi medicali din Tr. Severin (1959-1963) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, secţia biblioteconomie (1963-1966). A fost metodist la Biblioteca regională Oltenia (1967-1968), corector la ziarul „Viitorul” din Tr. Severin (1969), redactor şef la ziarul „Porţile de Fier” (1971-1972), inspector la Casa de Cultură Orşova (1973-1974), bibliograf (1974-1992) şi director (1993-1998) al Bibliotecii judeţene „I.G. Bibicescu” din Drobeta Tr. Severin, preşedinţe al Fundaţiei „Alice Voinescu” (din 1995), director al editurii Prier (din 1995), redactor şef al revistei „Amfitrion” (din 1995), organizatorul Festivalului de literatură „Sensul iubirii” (din 1995) din Drobeta Tr. Severin.

Niculae Gheran sau arta de a fi om

Cu plecarea lui Niculae Gheran, la 4 aprilie 2023, în lumea cealaltă și-n eternitate, a dispărut ultimul mare editor român în sensul real, clasic al cuvântului. Este legat de viața și opera lui Liviu Rebreanu, precum Perpessicius și D. Vatamaniuc de Eminescu. S-a născut la 14 octombrie 1929, în București, ca fiu al Profirei (n. Budișteanu) și al comerciantului Gheorghe Gheran. În Capitală își face toate studiile: elementare, liceale (la Cantemir-Vodă) și universitare (Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității, în 1959). Paralel, finalizează și cursurile Școlii tehnice de poligrafie și editură, care-i vor fi de folos în cariera editorială, începând cu 1960. Pragmatic și cu spirit organizatoric, i s-au încredințat și anumite funcții administrative: secretar al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1964-1968, președinte: Constanța Crăciun), apoi consilier general al aceleeași instituții. Din 1970 este redactor și șef de secție la Editura Științifică și Enciclopedică, unde coordonează colectivul de literatură și artă și inițiază colecția „Bibliografie”, în care au apărut indicii bibliografice ai principalelor reviste din țară. În acest context am fost onorat să-l cunosc nu numai ca editor, ci, mai cu seamă, ca om.

Cu Victor Ravini - Din preistorie în viitor

Habet sua fata libelli (lat. „Cărțile își au destinul lor”). Celebrul vers din cartea lui Terentius Marius, trăitor în sec. al III-lea î. H., a făcut carieră prin adevărul atestat în timp; cartea, principalul vehicul al ideilor umanității, este dependentă de receptarea ei de către cititori. Prin desființarea angrosistului național de carte după 1990, circulația cărții este haotică, cititorul neputând fi la curent cu producția națională de carte. Din întâmplare, am ajuns în posesia unei cărți de excepție, Din preistorie în viitor, apărută la editura bucureșteană, „Ideea europeană”, în 2023. Autorul ei, Victor Ravini, este, pe nedrept, mai puțin cunoscut publicului, un eseist și un prozator remarcabil și cu o biografie cel puțin interesantă. Victor Ravini s-a născut la Caracal, la 10 octombrie 1943, unde-și absolvă școala primară și celebrul liceu „Ioniță Asan”, în 1961. Urmează Facultatea de Filologie (Secția română-germană) a Universității din Timișoara (1961-1966), iar în 1968 urmează și Școala de zbor fără motor „Mircea Zorileanu” din Ghimbav, obținând certificatul de pilot C. În anul 1977, studiază la Institutul de Fizică Atomică Măgurele, devenind operator cu radiații penetrante.

România dincolo de București - Gheorghe Glodeanu

Este un adevăr incontestabil: capitalele lumii adună majoritatea intelectualilor din propria țară sau din străinătate, aceștia fiind prezentate atenției publicului divers, pentru că tot în capitale funcționează principalele mijloace mass-media, ziare, reviste, edituri, rețele radiotv, cluburi, biblioteci naționale etc. Bucureștiul nu face excepție și acesta constituie o normalitate până la un anumit punct: neglijarea, voluntară sau nu, a potențialului intelectual din țară. Este motivul pentru care am încercat și vom continua acest demers de a promova, de a aduce în actualitate creatori din provincie, a căror personalitate depășește multele mediocrități din Capitală, remarcabile mai mult prin agresivitate. România dincolo de București reunește, așadar, valori incontestabile, dar puțin valorificate sau valorizate, de pildă, Mircea Popa, C. Cubleșan la Cluj, G. Vulturescu, Gh. Glodeanu la Satu Mare, Fl. Roatiș la Baia Mare, Adrian Dinu Rachieru, Pompiliu Crăciunescu la Timișoara, Zenovie Cârlugea la Tg. Jiu, Viorel Dinescu la Galați, Th. Codreanu la Huși, Ion Dur la Sibiu, Stan V. Cristea la Alexandria, I. Buzași la Blaj, I. Filipciuc la Câmpulung Moldovenesc, I. St. Lazăr la Rm. Vâlcea etc., etc. Eseistul de la Balș, Petre Pandrea, numea Bucureștiul „orașul-vampir al energiei intelectualității române”, în care creatorii provinciali transferați în „smârcurile mazuriene ale orașului-vampir, ajung stipendiații creație proprii de ieri, scriu fade articole laborioase de gazete, confecționează penibile discursuri electorale, ajung maiștri de intrigi ilfovene”.

Suprema întâlnire a geniilor: Eminescu și Theodor Aman

Am împrumutat această sintagmă din studiul muzicologului de talie europeană, Viorel Cosma, despre relația Eminescu-Enescu, studiu publicat în excelentul „Corpus Eminescu”, elaborat, în zece volume, de eminescologi din România și R. Moldova (M. Cimpoi, Victor Crăciun, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dan Grigorescu, Eugen Simion, D. Vatamaniuc, Anatol Vidrașcu), coeditate în editurile Litera (Chișinău) și David (București), în anul omagial 2000. Acest studiu al eminentului Viorel Cosma a apărut în vol. VII, Imaginea Poetului în arte, p. 453-461. Aromân de seamă, Theodor („cel dăruit de Dumnezeu”) Aman (1831-1891) s-a născut la 20 martie 1821, la Câmpulung Muscel, unde familia sa se refugiase, dar a copilărit la Craiova în casa tatălui său, serdarul Dimitrie Aman; în Bănie a urmat Școala Centrală (avându-l profesor pe C. Lecca), studii continuate la Colegiul bucureștean „Sf. Sava”.

Pe nedrept uitate - Lucrări fundamentale

Există un fenomen, cel puțin ciudat, în peisajul cultural postdecembrist românesc: lucrări fundamentale bazate pe cercetări științifice aprofundate au intrat într-un nemeritat con de umbră, iar autorii lor nefiind invitați în mass-media scrisă, audio sau vizuală spre a-și expune opiniile. În schimb, mediocritățiile sunt omniprezente, mai ales cele care au promovat „Declarația de la Budapesta” din iunie 1989 cele care l-au denigrat grosolan pe Eminescu („cadavrul din debara”, „nul”, „protolegionar”, „Doina” fiind o poezie deranjantă pentru Uniunea Sovietică etc.), au blasfemiat limba, cultura sau istoria națională („Radiografia plaiului mioritic este ca o făclie: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur, fără șira spinării”, iar „româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim sau... să o folosim numai pentru înjurături” etc., etc., etc.) Și acești ipochimeni au fost recompensați cu funcții oficiale, plimbați cu avionul prezidențial, inundă toate ecranele televizoarelor. Nu le mai amintesc numele din repulsie, spre a nu-i populariza ca pe „vedetele” care au comis crime, violuri, trădări sau alte ciudățenii sexuale. Unul dintre personalitățile românești contemporane marcante este sociologul de talie europeană, Ilie Bădescu, academician, directorul îndreptățit al Institutului de Sociologie al Academiei Române. În primii ani postdecembriști (mai) era invitat la posturile radiotv, acum apar toți bulăii din casta ciocoilor noi.

Gabriel Bratu, nonagenar

Nouă decenii de viață însumează trei generații. Atât împlinește caricaturistul, graficianul, publicistul, profesorul și editorul craiovean Gabriel Bratu. S-a născut la 5 noiembrie 1934 în Cetatea Banilor urmând Școala Primară „I. Heliade Rădulescu” (1941-1944), Liceul „Carol I” / „N. Bălcescu” (1945-1953), la București finalizând studiile la Institutul de Arte Plastice. De menționat că a fost exmatriculat de la „Carol I”, fiind nevoit să muncească la Șantierul Bumbești-Livezeni spre a fi reprimit. Am mai scris despre Gabriel Bratu, care m-a onorat cu prietenia sa încă din anii studenției (vezi, Gabriel Bratu, în vol. Printre cărți și oameni, II, Iași, TipoMoldova, 2016, p. 85-89) și voi scrie oricând, oriunde cu aceeași plăcere pentru că merită cu prisosință, fiind nu numai un mare artist, ci și un Om adevărat, un prieten de nădejde pe umerii căruia îți poți rezema oricând capul, cu o familie model (soția activând într-un domeniu aferent, iar fiica, Ada, fiind cadru didactic universitar la Craiova). În orice adunare te-ai afla împreună cu Gabi, el este totdeauna în centrul atenției, umorul și spontaneitatea însoțindu-l pretutindeni.

Ar fi împlinit nouă decenii - Victor Crăciun

Nu știu alții cum sunt, dar mie-mi este greu să vorbesc la trecut de anumite personalități marcante care m-au onorat cu prietenia lor. Este cazul omului-instituție, Victor Crăciun plecat prea timpuriu dintre noi. Și mai avea/aveam foarte multe lucruri de făcut pentru „unitatea sufletească și de credința a celor 13 milioane de români din lume cu Țara și creștinismul ortodox”, cum bine evidenția vrednicul de pomenire, patriarh Teoctist Arăpașu. Ar fi împlinit, la 16 iulie 2024, nouă decenii de viață, o cifră rotundă, prilej pentru unul din colaboratorii săi, acad. Mihai Cimpoi, să organizeze, dimpreună cu autoritățile din Durlești-Chișinău, acțiuni de evocare și comemorare. Victor Crăciun s-a născut la 16 iulie 1934 la Chișinău (România, pe atunci), din părinții Paraschiva și Iordache, și a copilărit la Durlești din preajma mărețului oraș; aici începe școala primară (1941-1945), continuată la Arad. După raptul stalinist al Basarabiei din 1940, familia începe peregrinajul în Țară (com. Cuza-Vodă, Galați), iar după ocuparea provinciei de către bolșevici, se refugiază la Ruginoasa, Iași, Ișalnița-Craiova, Arad, București (domiciliul stabil din 1965).

Vrednic de veșnică pomenire - Gheorghe Calciu-Dumitreasa

Exclus din aproape toate cărțile despre diaspora română sau exilul românesc (termeni necunoscuți în sensul semantic autentic), Gheorghe Calciu-Dumitreasa este, și după trecerea sa la cele veșnice, un nume care trebuie rostit cu evlavie. Pentru cei care l-au cunoscut îndeaproape, din țară sau din străinătate, este considerat un sfânt; a fost propus pentru canonizare, dar dintr-o excesivă modestie, părintele Gh. Calciu a refuzat. Într-o scrisoare din 28 octombrie 2006 scrisă din Spitalul Militar din București (unde era internat), către părintele stareț Jutin Pârvu, amintea de „acel duh de pietate populară care poate greși, care se poate folosi de această mitologie populară spre a împiedica putrezirea trupului meu și atunci ar putea fi rătăcirea din urmă mai mare ca cea dintâi”, solicitând, ca atare, dacă „trupul meu va fi dezgropat și, spre uimirea multora, va fi neputrezit, preoții să citească peste el rugăciuni de desfacere a blestemului, ca trupul să se risipească în cele din care a fost alcătuit, că nu de la Dumnezeu se va fi făcut minunea aceasta, ci din înșelarea celui rău” (Viața Părintului Calciu, după mărturisirile sale și ale altora, ediție îngrijită la Mănăstirea Diaconești, cu predoslovie a I.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania, București, Editura Christiana, 2007, p. 319). Și, într-adevăr, dezgropat fiind, trupul i-a fost găsit neputrezit (unul din criteriile canonizării), s-a dorit canonizarea sa, numai că fiul său, Andrei, avocat de profesie, a dispus respectarea dorinței Părintelui.

Colonelul Ion Pantazi și „Declarația de la Budapesta”

Suspect de surprinzător (sau nu?!), „Declarația de la Budapesta”, din 16 iunie 1989, a devenit un subiect tabu, iar inițiatorii și semnatarii ei „vedete” ale românismului, cărora li se organizează expoziții, festivaluri sau chiar li se ridică statui, cum este cazul Monicăi Lovinescu, cu un festival ce-i poartă numele și un bust la București, în condițiile în care Ștefan cel Mare și Sfânt („atletul ortodoxiei”, cum l-a numit Papa) sau Regina Maria, cu rol hotărâtor în formarea României Mari, nu beneficiază de astfel de „atenții”. La Craiova i se organizează un festival, deși fosta de la „Europa liberă” n-are nicio legătură cu Bănia, în detrimentul lui I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, I.L. Caragiale, personalități de marcă. Așa cum a demonstrat universitarul Alexandru Amititeloaie („Lumea”, 20, nr. 6, 2014, p. 84-91), Declarația este un act de trădare națională. A fost semnată la 16 iunie 1989, nu întâmplător, ci cu prilejul ceremoniei de reînhumare a fostului lider maghiar, Imre Nagy (românilor nu li se permite nici să rostească numele mareșalului Antonescu; basarabenii l-au pus însă în cântec: „Nistrule, apleacă-ți malul / Ca să treacă mareșalul”). La 4 iulie 1989, trei dintre semnatari (Ariadna Combes, Ion Vianu și Dinu Zamfirescu) merg la fostul rege Mihai pentru semnătură.

O nouă mlădiță

Printre mlădițele literare apărute în ultima vreme – altădată lansate de Adrian Păunescu – se numără și Victorina Elena Cristina Catrinoiu, de numai 13 ani, care a debutat editorial cu vol. Mlădița (Craiova, Editura MJM, 2024). Elevă a Liceului „Matei Basarab” din Strehaia, a fost descoperită de prof. dr. Cornel Boteanu (cu o teză de doctorat despre Emil Manu), care i-a scris postfața cărții menționate, din care spicuim: „Cert este că Ina Victorina are o sensibilitate aparte și un incontestabil talent de a da viață unei lumi. Poemele ei sunt mici scenete decupate din viața reală și, cu toate că se află abia la început de drum, le stăpânește bine versificația și are har poetic”.

La Festivalul transfrontalier „M. Eminescu” de la Drobeta Turnu Severin, ediția 2024, a primit premiul de debut literar.

Așezată lâng-o floare

Sub bolta plină de stele

Așez versurile mele.

Este o lună de vară,

E noapte și scriu afară.

Pe filă o rază-mi vine

De la lună, să scriu bine.

Așezată lâng-o floare

Să aștern poezioare.

Cum scriam așa, deodată,

Vine-o boare și mă-nbată,

Un parfum de flori de crin

Amestecat cu pelin.

Privesc o stea căzătoare

Ce la orizont dispare.

O să-mi fie cam răcoare,

Am opreg țesut cu-arnici,

Zăvelca-i cusută-n cruci,

Peste tot sunt licurici,

Ce bine-i să scrii aici!

De mă prinde somnul tare

Voi visa poezioare.

Să-i urmărim evoluția ei literara, în care ne punem mari speranțe!

Tudor Nedelcea

Un înțelept pe corabia erudiției - Nicolae Georgescu

Oricât de „controversat” pare unora, Nicolae Georgescu este, fără tăgadă, un excelent cercetător (vocație descoperită fiind bibliotecar la Academia Română), cu reale contribuții de istorie literară, bazate pe o riguroasă și competentă documentare. O constantă preocupare o constituie viața și opera lui Eminescu, principiile de editare a operei acestuia. Nicolae Georgescu (născut la 6 septembrie 1950, Jupânești-Argeș) debutează editorial cu A doua viață a lui Eminescu (1994), continuând cu alte studii despre aceeași personalitate marcantă a culturii românești: Cercul strâmt: Arta de a trăi pe vremea lui Eminescu (1995), Eminescu și editorii săi (vol. 1-2, teză de doctorat, 2000), Moartea antumă a lui Eminescu (2001), Cu Veronica prin infern (vol. 1-2, 2004), Scenarii de istorie literară. Ediția princeps Eminescu (2004), Cartea regăsirilor (2004), Cartea despărțirilor (2004), Un an din viața lui Eminescu (martie 1881-aprilie 1882) (2006), Cartea trecerii: boala și moartea lui Eminescu (2009, 2012), Eminescu. Ultima zi la „Timpul” (Dosar de presă), Cartea argumentelor (2011), Eminescu după marea scanare (2016),Boala și moartea lui Eminescu. Documente, mărturii, ipoteze (2014), Din misterele literaturii române. Ediția princeps Eminescu (2015), Eminescu.

Maiorescu, Eminescu și Cimpoi

Demn continuator al operei critice și filosofice a lui Titu Maiorescu, Mihai Cimpoi demonstrează că ilustrul critic și întemeietor al „Junimei” nu are doar un singur text despre Eminescu. Personalitate europeană, Titu Maiorescu a scris despre ideea europeană a lui Eminescu, fiind „eminescologul model”, ambii (Maiorescu și Eminescu) având, argumentează Mihai Cimpoi, „pasiunea de cunoaștere, fiind familiarizați în cel mai înalt grad cu filosofia și literatura universală și interesați de limbile clasice și moderne”. Adunând într-un volum, în două ediții, Mihai Cimpoi argumentează că Titu Maiorescu a intuit „exponențialitatea lui Eminescu, regăsirea noastră identitară”, impactul major și benefic al creației eminesciene asupra „tuturor”, cu „efect puternic de binefacere estetică mântuitoare, asemănătoare catharsisului antic”, asigurându-i autorului Luceafărului statutul de poet național, atât de contestat azi de adepții „corectitudinii politice”. Față de ediția I, Titu Maiorescu.

Tudor NEDELCEA - Printre cărți și oameni, vol. X

Sub auspiciile editurii Tipo-Moldova din Iași, în cunoscuta colecție Opera Omnia, a apărut, în primăvara anului 2024, lucrarea insolită semnată de prolificul cărturar craiovean, Tudor Nedelcea, având titlul de mai sus. Amintim că autorul s-a născut 23 martie 1945, în localitatea Valea Ursului din Mehedinți. Este cunoscut în țară și în afara fruntariilor României pentru activitatea desfășurată în domeniul criticii și istoriei literare, dar și ca prozator, jurnalist și editor. Nu în ultimul rând, ca Om al cetății craiovene, urmare a implicării sale neobosite pe tărâm social și obștesc. Adolescentul Tudor Nedelcea a frecventat cursurile Liceului „Traian” din Drobeta Turnu Severin, în perioada 1959 1963, iar cele universitare în biblioteconomie, finalizate la Institutul Pedagogic din București; a urmat, în anii 1967-1971, Facultatea de limbă și literatură română a Universității, unde și-a susținut și teza de doctorat cu academicianul Dan Simonescu, intitulată Geneza ideilor social-politice și filosofice în literatura română veche. A lucrat la Biblioteca Județeană „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova, în anii 1969 1970, apoi la Arhivele Statului din Craiova (1970 1972), dar și ca lector la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor (1972 1974). A fost redactor și redactor șef la editura „Scrisul Românesc” (1988 1997) și cercetător științific la Institutul de Cercetări Socio-Umane din Craiova al Academiei Române și cadru universitar. În 1995 a înființat Fundația „Scrisul Românesc”.

Actualitatea lui Alexandru Macedonski

În 2019, la împlinirea a 165 de ani de la nașterea lui Al. Macedonski, un grup de scriitori coordonați de Ion Munteanu a inițiat un proiect privind revitalizarea receptării și revalorificarea creației europene a autorului Rondelurilor, organizând prima ediție a Festivalului Internațional „Al. Macedonski” (12-13 iunie 2019), desfășurată la Craiova și Goiești, comuna doljeană unde poetul a copilărit (primar Atanase Adam). La acest îndrăzneț proiect,derulat pe parcursul a două zile, au participat scriitori, critici și istorici literari, cercetători, printre care: Aureliu Goci, Ștefan Mitroi, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Zenovie Cârlugea, Ilona Duță, I. Lascu, I. Bușe, Dinică Ciobotea, I. Munteanu ș.a. precum și stră-strănepoatele scriitorului omagiat, Irina și Monica Macedonski. Cu contribuțiile critice ale tuturor s-a redactat primul volum al Caietelor macedonskiene, acesta văzând lumina tiparului la Editura Eikon și fiind lansat pe 24 noiembrie 2019, ziua morții lui Macedonski, la Biblioteca „Alexandru și Aristia Aman” din Craiova.

Iulia Hasdeu

Nu-mi ascund empatia, prețuirea și recunoștința față de prsonalitățile feminine din istoria, cultura și civilizația lumii, cu precădere din istoria și spiritualitatea noastră. Dacă în istoria politică, a conflagrațiilor mondiale, istoria o scriu bărbații, în celelalte creații umane, inclusiv în legende, verdictul axiologic îl dau tot bărbații. Academicianul de la Curtea de Argeș, matematicianul și scriitorul deopotrivă, Gheorghe Păun, s-a exprimat lapidar, dar adevărat: „Ana ține zidurile Mănăstirii Argeșului pe umeri, dar Manole primește laudele, el este «meșterul valah cu nume de fântână» (Labiș), în timp ce prin fântână curg lacrimile Anei”. Dacă despre „trecutele vieți de doamne și domnițe”, aflăm din cele scrise de Constantin Gane (1895-1962) în trei volume (1932-1939), despre Marica Brâncoveanu (soția martirului domnitor), Ana Ipătescu, Maria C.A. Rosetti, Cocuța Conachi-Vogoride, Maria Simonis, reginele Elisabeta I (Carmen Sylva) și Regina Maria aflăm date mai mult sau mai puțin concludente, despre fenomenul Iulia Hasdeu nu s-a scris suficient și cât trebuia, în opinia noastră. Acesta este și motivul pentru care încercăm, prin aceste câteva rânduri, s-o readucem în actualitate, dimpreună cu cei care s-au ocupat de viața și creația sa.

Discuții terminologice - „Buna chiverniseală a țării” sau „management”

Scriam, în urmă cu peste patru decenii („Biblioteca”. Buletin de biblioteconomie, nr. 3-4, 1983, p. 40) despre un concept medieval, „buna chiverniseală a țării”, bine definit și promovat, echivalentul meritocrației din perioada următoare. Se observă, în ultimele decenii, o preocupare constantă pentru perfecționarea formelor și metodelor de organizare și conducere a unor sectoare de activitate. Acțiune denumită în prelegeri, studii sau cărți ca „știința conducerii” sau, uzitând de un termen de împrumut, „management”. Lucrul este explicabil, căci o societate dornică de o permanentă autoperfecționare și autodepășire trebuie să-și găsească catalizatorii și, implicit, să definească termenii, să teoretizeze o metodă sau alta. Acum un secol, Titu Maiorescu sesiza „beția de cuvinte” la unii autori și recomanda introducerea cu precauție a neologismelor, mai ales acolo unde noțiunea nu avea corespondentul în limba română. Căci trecuse multă vreme de când autorii Bibliei de la București (1688) constataseră „strâmtarea” limbii române; imperialismul lingvistic s-a dovedit biruitor. Considerăm, așadar, inutilă și împotriva limbii române încercarea de a introduce pentru știința conducerii termenul de „management”, când fondul nostru de cuvinte păstrează un alt termen mai potrivit și mai „românesc”.

Ziua revistei „Curtea de la Argeș”

Curtea de Argeș este un oraș regal în sensul adânc și multiplu al cuvântului, care-și onorează reputația. În primul rând, prin istorie, prin Mănăstirea Argeșului, a devenit „Sionul românesc” (Gavriil Protul) și „Bizanț, după Bizanț” (N. Iorga). Apoi, prin desemnarea Catedralei Mănăstirii Curtea de Argeș ca necropolă regală, începând cu 1886, aici odihnindu-se întru veșnicie: domnitorul/regele Carol I, Regina Elisabeta (Carmen Sylva) și fiica lor, principesa Marioara, Regele Ferdinand și Regina Maria, Regele Carol al II-lea (și în preajmă, Elena Lupescu), Regele Mihai și Regina Ana, Prințul Nicolae. Un nimb l-au adus cei nouă membri ai Academiei Române născuți în municipiul argeșan și cei patru absolvenți (deveniți academicieni), ai Colegiului Național „Vlaicu Vodă”; Eugen Ionescu a fost profesor la Seminarul Teologic de aici, între 1936-1938.

Din nou despre - „Declarația de la Budapesta”

Suspect de surprinzător (sau nu?!), „Declarația de la Budapesta”, din 16 iunie 1989, a devenit un subiect tabu, iar inițiatorii și semnatarii ei „vedete” ale românismului, cărora li se organizează expoziții, festivaluri sau chiar li se ridică statui, cum este cazul Monicăi Lovinescu, cu un festival ce-i poartă numele și un bust la București, în condițiile în care Ștefan cel Mare și Sfânt („atletul ortodoxiei”, cum l-a numit Papa) sau Regina Maria, cu rol hotărâtor în formarea României Mari, nu beneficiază de astfel de „atenții”. La Craiova i se organizează un festival, deși fosta de la „Europa liberă” n-are nicio legătură cu Bănia, în detrimentul lui I.D. Sîrbu, Marin Sorescu, I.L. Caragiale, personalități de marcă. Așa cum a demonstrat universitarul Alexandru Amititeloaie („Lumea”, 20, nr. 6, 2014, p. 84-91), Declarația este un act de trădare națională. A fost semnată la 16 iunie 1989, nu întâmplător, ci cu prilejul ceremoniei de reînhumare a fostului lider maghiar, Imre Nagy (românilor nu li se permite nici să rostească numele mareșalului Antonescu; basarabenii l-au pus însă în cântec: „Nistrule, apleacă-ți malul / Ca să treacă mareșalul”).

Episcopia Severinului și Strehaiei - Monografia eclesiastică

Mehedințiul și municipiul Drobeta Turnu-Severin, acest colț de țară binecuvântat de Dumnezeu, se pot mândri cu lucrări de referință despre istoria, cultura și spiritualitatea lor. Și aceasta se datorează unor personalități locale, devenite naționale și chiar europene, care s-au preocupat și au scris lucrări de referință despre urbea lor și împrejurimile ei. Fără pretenția de a face o listă bibliografică a acestor autori, vom menționa doar câțiva: Al. Bărcăcilă, Cetatea medievală a Severinului (1921), Isidor Chicet, Nunta în Mehedinți (2010), V. Cucu și Ana Popova-Cucu, Județul Mehedinți (1980), Ion Ionescu de la Brad, Agricultura română în jud. Mehedinți (1868), I. Iancu Jianu și Traian Netta, Monografia sanitară a Turnu Severinului și Mehedințiului (1933), C. Pajură, Dicționar geografic și topografic al jud. Mehedinți (1947) și Istoricul orașului Turnu Severin (1933), Sergiu-Grigore Popescu, Mehedinți, vatră de istorie și spiritualitate românească (2008), Ileana Roman și Tudor Rățoi, Excelențe severinene, I (2019), N.D. Spineanu, Dicționarul geografic al jud. Mehedinți (1894), etc., etc. Numai în ultima perioadă au apărut câteva lucrări de referință de importanță deosebită, cum este, de pildă, Enciclopedia județului Mehedinți de Ileana Roman și Tudor Rățoi (2021), iar sub egida Episcopiei Severinului și Strehaiei au apărut până în prezent 15 volume masive, intitulate Mehedinți, Istorie, Cultură și spiritualitate, care reunesc comunicările susținute în cadrul Simpozionului Internațional omonim.

Să ne amintim de... Amza Pellea

„Nea Mărine, nea Mărine, Ce-a avut moartea cutine?”

Tudor Gheorghe

Sunt comunități umane, la noi și aiurea, care-au intrat în istorie prin personalitatea/personalitățile care s-au născut sau sunt legate prin activitatea lor de acestea. Este cazul localității doljene Băilești, remarcabilă în istorie, cultură, credință sau economie locală, dar vestită printr-un actor celebru de talie europeană, Amza Pellea. S-a născut la Băilești, într-o familie cu cinci copii, la 7 aprilie 1931 („cireș înflorit în aprilie”, cum l-a numit actorul pe C. Băltărețu). Și-a dovedit talentul încă din primii ani de școală interpretând „Scufița Roșie” (primul său rol). Plecat la Craiova ca adolescent, a urmat o școală medie tehnică de centrale electrice, dar, în loc de electrician, Amza Pellea și-a urmat vocația, absolvind Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică, clasa de actorie (și nu de regie, cum și-o dorea), având dascăli de notorietate: Marrieta Sadova, Al. Finți, Vlad Mugur, Mihai Popescu etc. Intrarea sa la Institut are povestea sa. S-a înscris la examen din îndemnul tineresc pentru o prietenă, înscrisă și ea la aceeași instituție de învățământ; membrii comisiei intuindu-i talentul l-a admis, obligându-l să-și schimbe numele de familie cu doi „l” (Pellea).

Eroi veșnic vii

„Cine moare pentru Patrie trăiește veșnic”.

(Nicolae Mareș)

Personalitatea lui Nicolae Mareș, descoperită, din păcate, mult prea târziu, m-a fascinat prin varietatea și profunzimea preocupărilor sale pur cărturărești, de iubitor de oameni, de Țară, de cultură, de bine, de adevăr și de viață. Născut la 18 aprilie 1938 în localitatea Măgurele din Prahova, debutând în 1965 în „Viața studențească”, Nicolae Mareș și-a construit cu modestie și râvnă o carieră diplomatică autentică și o operă cu reale contribuții privind relațiile româno-poloneză, activitatea providențială a Papei Ioan Paul al II-lea (cu origini transilvane), devenit, la cererea credincioșilor, Sfântul Ioan Paul cel Mare (Nicolae Mareș scriind cele mai profunde cărți în limba română despre personalitatea acestuia), alte personalități istorice și culturale de talie europeană.

Blestemul aurului? Roșia Montană

„Toate lucrurile dacă se încep a spune din începutul său, mai lesne să înțeleg”, afirma bătrânul cronicar Miron Costin, pentru ca „să se știe ce au fost în vremi trecute, ce mai mult să hie de învățătură”. Astfel și noi, am cercetat „cu multă nevoință”, „ca să putem afla adevărul, ca să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deșarte, ce de dereptate”, cum mărturisește, ca o profesiune de credință, înaintașul său, Grigore Ureche. Am cercetat problema / problematica Roșiei Montana ca „să nu rămâie întru întunerecul neștiința” (Miron Costin) sau să fie manevrată / manipulată politic sau din punctul de vedere al intereselor financiare. Am apelat la marii și însemnații noștri cronicari moldoveni (și cronicari munteni aveau o gândire similară), pentru că ei erau conștienți că vor da seama tribunalului istoriei, ceea ce nu se întâmplă, din păcate, cu unii dintre contemporanii noștri, care consideră, de pildă, Transilvania „spațiu de complementaritate” (vezi Declarația de la Budapesta din iunie 1989) sau pe Eminescu („omul deplin al culturii românești”, în opinia lui C. Noica) „cadavrul din debara” care trebuie aruncat grabnic la ghena de gunoi, cum poruncesc ideologii „corectitudinii politice”. În ultima perioadă, Roșia Montana a devenit un subiect de interes major, național și internațional, cu opinii pro și contra, în care vinovații (reali sau morali) își strigă în gura mare nevinovăția.

Poveste și cântec - Maria Tănase

Recent, la 27 februarie 2024, la Palatul Național al Copiilor, sala „Stela Popescu”, a avut loc premiera națională a unui spectacol de excepție: Maria Tănase. Poveste și cântec, un spectacol sui-generis, cu un singur personaj, al celebrei cântărețe, interpretată de mezzosoprana Lăcrămioara Crihană, după un scenariu al subsemnatului, adaptat excelent de Claudia Motea, un artist total (actriță, regizoare, producătoare de spectacole și film, poetă, scenaristă, dramaturg, traducătoare și profesoară de artă dramatică), dar, în aceeași măsură un om dăruit semenilor săi. Poveste și cântec, Maria Tănase are un interesant istoric. L-am scris în semn de pios omagiu artistei nemuritoare, pentru că m-a ajutat să trec examenul de maturitate.

BUCUREȘTI - IUBEȘTE ARTA DIN TINE - CLAUDIA MOTEA ȘI TUDOR NEDELCEA - FEBRUARIE 2024

[YOUTUBE] IUBEȘTE ARTA DIN TINE - CLAUDIA MOTEA ȘI TUDOR NEDELCEA - FEBRUARIE 2024

Ioan St. Lazăr, octogenarul

Mărturisind cu deplină sinceritate că „în întreaga mea viață am funcționat întru același principiu: «A fi izvor – a izvorî», transformând starea în faptă roditoare”, Ioan Șt. Lazăr s-a consacrat ca Un faber în cultura română, cum intitulează cartea-i dedicată de Ion Soare și Gheorghe Deaconu, apărută în editura vâlceană „Fântâna lui Manole”, în 2013, la șapte decenii de viață. I-au fost trasate cu acel prilej „repere pe drumul devenirii”, i-a fost remarcată „politețea creatoare”, adică etnologul (cercetătorul culturii populare: folclor, etnografie, artă populară), scriitorul (poetul, teoreticianul, criticul și istoricul literar), eseistul, publicistul, editorul (redactorul de cărți, îngrijitorul de ediții, coordonatorul de volume; fondatorul și conducătorul de publicații), animatorul și îndrumătorul vieții creației artistice-populare și culte (instructorul metodist pentru arta de amatori, mentorul tinerilor creatori), managerul cultural (conducătorul de instituții, liderul unor structuri organizatorice; inițiatorul, coordonatorul și realizatorul de programe culturale), educatorul (profesorul de liceu, universitarul, pedagogul cultural).

Așadar, o apreciere științifică a activității pe mai multe planuri ale lui Ioan Șt. Lazăr, argumentată cu bibliografierea operei sale, texte alese din varii domenii de activitate, referințele critice, autografe dedicate, mărturii și evocări, biografie ilustrată, volum complex, pertinent și obiectiv, prefațat de Eugen Negrici și Nicolae Constantinescu, două personalități marcante ale culturii românești contemporane.

Preocupări de istorie în predosloviile mineelor râmnicene

Apariția timpurie a tiparului în țările românești – la numai 53 de ani de la invitația lui Gutenberg – exprimă neîndoielnic, gradul de cultură, acea „foăme suflețească”, cum se exprimă Matei Basarab, puterea și dorința de asimilare a unui popor dornic de progres, determinând un salt uriaș, calitativ, comparabil cu o adevărată revoluție. Rolul cărții și al tiparului, al cuvântului scris, multiplicat și răspândit în zeci și chiar sute de exemplare, în vehicularea unor idealuri umanitare este incontestabil, constituind un indice al circulației ideilor, al intensității activității intelectuale. Cărturarii vremii (traducători, prefațatori sau sprijinitori al actului de tipărire) cred în misiunea lor de a lumina poporul și în îndreptarea neamului prin accesul la cultură. Actul tipăririi, care presupune, ca etape premergătoare, selecția, traducerea sau adaptarea, nu este gratuit, ci are o încărcătură socială – istorică binemeritată; de cele mai multe ori aceste traduceri sunt doar pretexte pentru vehicularea unor idei originale sau adaptate la condițiile țării noastre.

Stolnicul Constantin Cantacuzino precursor al cercetării științifice

În cultura română, secolul al XVIII-lea marchează „începuturile transformării omului medieval în ceea ce va fi mai târziu omul lumii moderne” (E. Stănescu). Pe plan european își fac apariția două mari personalități ale literaturii românești: Dimitrie Cantemir și Stolnicul Constantin Cantacuzino. Scrierile istorice depășesc satdiul medieval, suferă influențe umaniste, cronicarii își îmbogățesc cunoștințele în centrele europene de cultură, prin studii sistematice, manifestând un deosebit interes pentru problemele de metodologie. Între aceștia, Stolnicul Constantin Cantacuzino face muncă de pionerat, opera sa, Istoria Țării Rumânești întru care să cuprindă numele ei cel dintâi și cine au fost lăcuitorii ei atunci și apoi cine au mai descălecat și o au stăpânit până și în vremile de acum cum s-au tras și stă, este o anticipare a istoriei științifice. Conștient că istoria poate constitui, prin pildele sale, un îndreptar pentru viitor, el concepe istoria țării sale cu multă obiectivitate, cu argumente convingătoare, apelând la vasta sa erudicție, într-o vreme când i se părea că nu mai e nimeni să apere țara „nici cu condei, nici cu palma”. Scrie istorie din mândrie națională, patriotism și rațiune politică.

Foametea din 1946-1947

„Modestia nu e dezinteres, ci o atitudine”, scria Liviu Rebreanu, parcă completându-l pe Jules Renard: „Modestia stă bine oamenilor mari”.

Sunt gânduri rostite de mari personalități, cu vastă experiență de viață. Sunt oameni făptuitori de fapte mărețe în domeniul lor, dar din modestia lor, dar (mai ales) a contextului social-cultural nu ies în evidență; în schimb, mediocritățile sunt omniprezente și agresive nu numai în viața de toate zilele, ci în mass-media, în special cei care locuiesc în Capitală și au toate sursele de afirmare la îndemână. În provincie, s-a dovedit, au trăit, conviețuit și creat astfel de oameni, neremarcați în plan cultural central, cum e cazul, de pildă, al lui I.D. Sîrbu sau Vasile Lovinescu. Ne vom opri la o distinsă doamnă craioveancă, Laura Pumnea, care „strălucește” prin modestie.

Licențiată în sociologie la Facultatea de Istorie, Filosofie, Geografie a Universității din Craiova, cu un master, specializarea „Societate, comunicare și mass-media”, Laura Pumnea s-a remarcat la nivel plenar în jurnalism, activând la câteva posturi TV (realizând excelente interviuri) Terra Sat, 3TV, Radio Sud, Alto Media. A colaborat și la Teatrul „Colibri” și la ziarul „Adevărul de seară”.

Ion Druță sau Povara bunătății noastre

Aproape tabu în perioada antedecembristă, exilul românesc a devenit ulterior subiect de studiu benefic, creațiile literare, științifice, tehnice etc. și creatorii lor intrând de drept în patrimoniul cultural național românesc. Personalități românești marcante au onorat cultura lumii, ele fiind parte întregită a culturii românești.

S-a inaugurat, în premieră națională, la Craiova chiar un Muzeu al Cărții și Exilului Românesc, cuprinzând, mai cu seamă, valorile umaniste (scriitori, istorici, filosofi, pictori, sculptori, actori, regizori, muzicieni), pe când exilul tehnic, științific încă își așteaptă consacrarea prin recunoașterea în țară a valorii lor. Ce s-a întâmplat cu exponatele genialului Henri Coandă este o pată neagră pe obrazul politicii românești postdecembriste.

Grigore Traian Pop sau povara bunătății sale

„E mare mângâierea la vreme de restriște să te afli lângă cineva pe care să-l doară inima pentru tine” scria Cervantes, iar Dimitrie Gusti completa: „Puritatea prieteniei, tăria ei irezistibilă ce leagă pe vecie, pe viață și după moarte, constă numai în comunitatea de năzuințe”.

Am așezat aceste adevăruri rostite de două mari personalități din culturi și epoci diferite la următoarele însemnări despre un mare om și cărturar, care, într-o perioadă a vieții mele, greu încercată, datorită unor culturnici aroganți și a protejaților lor bine așezați în ierarhiei securității, Grigore Traian Pop a făcut naveta între București și Craiova spre a-mi fi alături.