Eminescu în viziunea lui Valeriu Anania

În plină pandemie satanistă, un cărturar, în sensul adânc al cuvântului, se încumetă să scrie, readucându-i în actualitate, despre doi mari „incorecți politic”. Cărturarul se numește Ioan St. Lazăr, trăiește și activează plenar la Rm. Vâlcea, în provincie așadar (motiv pentru care nu este cunoscut plenar în plan național, față de numeroase mediocrități bucureștene). Este scriitor (poet, teoretician, critic și istoric literar, eseist), publicist, editor, etnolog, animator cultural, manager culturar, profesor universitar. Înzestrat cu vocație axiologică, Ioan St. Lazăr s-a dedicat studierii, publicării și omagierii unor mari personalități vâlcene de talie europeană (Antim Ivireanu, Anton Pann, Gh. Dumitrescu-Bistrița, D. Bălașa, Dan Horia Mazilu, I.P.S. Gherasim etc.). De data aceasta, în obiectivul său valoric este așezat un mare teolog și scriitor deopotrivă; Bartolomeu Valeriu Anania, despre care Ioan St. Lazăr a mai scris, i-a editat opera, i-a organizat sesiuni/simpoziane științifice, a inițiat înființarea unei case memoriale în satul său natal, Glăvile, din județul Vâlcea, etc. Bun creștin și român (cele două națiuni sunt, în cazul său, pleunastice), Bartolomeu Valeriu Anania a fost „beneficiarul” închisorilor bolșevice: în 1941, pentru că a participat la o înmormântare suspectă, în octombrie 1943, condamnat pentru „posedare ilegală de armă” și la 10 mai 1946, la Cluj, acuzat de implicare și conducere a unor studenți, mișcare antirevizionistă și anticomunistă, pentru care este exmatriculat în 1948 și deferit justiției politice, rearestat în 1958 și condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinei sociale”.

Temnițele nu l-au învins, dimpotrivă i-au consolidat vocația de scriitor și teolog. Debutează la 13 octombrie 1935 cu poezia Pământ și Cer, în revista „Ortodoxia”, pe care o comentează Ioan St. Lazăr în volumul de față. În perioada interbelică scrie piesele Jocul fulgilor și La furcărie, poemul Dochia, jucate pe scena Operei Române sau a Teatrului Național. După ultima eliberare din închisoare, scrie piesa Miorița (în 1966, cu o predoslovie de Tudor Arghezi), apoi: Meșterul Manole (1968), Du-te vreme, vino vreme! (1969, 1972, 2001), Păhărelul cu nectar (1969), Geneze (1971), Steaua Zimbrilor ( 1971), Poeme cu măști (1972), File de acatist (1976), Istorii agrippine (1976), Străinii din Kipukua (1979), Greul pământului (1982), Rotonda plopilor aprinși (1983), Anamneze (1992), De dincolo de ape (2001), Opera literară (vol. I-IX, 2003-2008), Memorii (2008).

La Mănăstirea Văratec, unde se retrage, traduce magistral Biblia, timp de 11 ani, a făcut parte din Grupul de Reflexie pentru Înnoirea Bisericii (1990), ales arhiepiscol al Vadului, Feleacului și Clujului (7 februarie 1991), și mitropolit în 2006. Din 2010 este membru de onoare al Academiei Române. A trecut la Domnul la 31 ianuarie 2011, lăsând urmașilor imaginea unei vieți exemplare, închinate Sfintei Treimi și o operă remarcabilă. Ioan St. Lazăr aprofundează o latură esențială a credinței și valorificării eminescunismului lui Valeriu Anania, în diferite perioade de creație începând cu poemul Pământ și Cer, o „constantă poetică” a operei ananiene, cum consideră editorul, scrisă în manieră eminesciană, care conține, in ruce, mai mulți vectori, o corelație între „promoteism, creștinism și romantism”.

Motto din Valeriu Anania așezat în capătul acestei întreprinderi este edificator: „Marele, supremul nostru învățător rămâne, desigur, tot Eminescu. Cu el am început normal și niciodată nu-l voi sfârși”. O profesiune de credință și o promisiune îndeplinită la cote maxime! În numărul triplu al revistei „Dacia Rediviva” (I, nr. 3-4, 1941, p. 109-112), dedicat Poetului Național, Anania publică eseul „Condiția existenței terestre a lui Eminescu”, în care se regăsește propria-i dilemă, căutarea sensului major al existenței, având ca repere celebre pe Iisus în grădina Ghetsimani și bineînțeles, pe Eminescu. „Ființa sa – a lui Eminescu – comentează Anania – era plină de înaltă conștiință a unui predominant germen existent în factura intimă a sufletului”.

În viziunea sa, „marele, supremul nostru învățător rămâne desigur, tot Eminescu”. Referindu-se la eminescunismului lui Valeriu Anania, Ioan St. Lazăr scrie cu deplină îndreptățire: „Metaforic vorbind, tânărul Anania scria despre o mereu reluată stare ghetsimanică în viața lui Eminescu, cel sfâșiat între nevoile prozaice, curente și stringente ale existenței sale pământești și năzuința lui, ca poet înnăscut, de a se refugia, precum în codrul copilăriei, în lumea înseninată a cerului poeziei”.

Cu discernământ, Ioan St. Lazăr îl prezintă pe Eminescu în viziunea lui Anania, analizând condiția existenței sale terestre față cu „dihotomiile dilematice ale vieții. Modelul hristic”, „drama limitelor ontice în religiozitatea de factură romantică”, evoluția poeziei și spiritualității românești de la Eminescu la Arghezi (despre care Anania scria că este „cel mai mare poet român de după Eminescu”, dar și „unul din marii poeți ai sentimentului religios”), „drama divină a lui Hyperion”, poetul în „ipostaza hristică pe pământ”, „geniul în analogie hristică”, „modelul ghetsimanic în jertfa pentru creație”, „ars poetica”, „derulată ca o călătorie în sus, cu irizări metaforice genuine”, „transcendentul care coboară” (sau „căderea în sus a Luceafărului”, cum a demonstrat Mihai Cimpoi), „sfințenia și avatariile ideii de sanctificare a poetului”, argumente teologice, puterea sacră a acatistului etc. Valeria Anania a scris și un Imn Eminescului, un prag de sfințenie, în opinia lui Ioan St. Lazăr , pe care l-am comentat și noi (în vol. Eminescu, Editura Academie Române, 2020, p. 76- 77).

Revenind la Eminescu şi la interpretarea Luceafărului, ca operă deschisă, Valeriu Anania pune o întrebare esenţială: ,,Îi aparţine Hyperion naturii create, sau participă la natura divină necreată?” Răspunsul aparţine înaltului prelat şi teolog: ,,Câteva variante ale Luceafărului, păstrate în manuscris, folosesc de câteva ori sintagma «Lumină din Lumină», evident preluată din Simbolul Credinţei şi cu trimitere directă la Logosul primordial. Dacă poetul nu a folosit-o şi în textul definitiv, aceasta se lămureşte prin tendinţa oricărei mari poezii de a evita explicitul şi de a opta pentru implicit, în favoarea ambiguităţii artistice, cea care asigură deschiderea perpetuă a unei capodopere. În textul publicat însă e tot atât de limpede că Hyperion are aceeaşi natură cu a Tatălui.

Domnul se referă la «Cuvântul meu dintâi», la cel ce răsare «din genuni» ,«cu-o-ntreagă lume » (nu odată cu lumea, ci cu lumea după el). În zborul său înalt, Luceafărul vede « ca-n ziua cea dintâi, cum izvorau lumine », ca o amintire a părtăşiei lui la Creaţie. Dorinţa lui de a deveni muritor înseamnă trecerea lui sub «o altă lege», o lege căreia, evident, nu-i aparţine acum”. Fiind ,,nemuritor” în raport cu fata de împărat, Luceafărul îl roagă pe Dumnezeu să-i ia ,,al nemuririi nimb”, ceea ce Tatăl refuză, folosind nu pluralul majestăţii, ci al comuniunii: ,,Noi nu avem nici timp, nici loc / şi nu cunoaştem moarte”. Valeriu Anania mai găseşte ,,o pricină pentru care în Hyperion nu putem vedea o simplă creatură. Printre alte însuşiri, creatura raţională este înzestrată şi cu libertatea, dar cu o libertate proprie naturii ei, adică cu facultatea de a opta, esenţial, între două alternative, între cer şi pământ, bine şi rău, lumină şi întuneric, frumos şi urât, viaţă şi moarte.

Puterea de opţiune însă implică virtualitatea împotrivirii. În principiu, orice făptură raţională îşi poate asuma starea de revoltă împotriva propriei condiţii. Pentru ea, Creatorul nu este doar Dumnezeu şi Părinte, e şi Stăpân. Conştiinţa limitelor poartă în sine sămânţa posibilităţii de a se răzvrăti. Au făcut-o îngerii în cer, a făcut-o primul om pe pământ. Revolta le e atribuită şi titanilor mitologici, dintre care Hyperion era unul. Or, în ciuda numelui său, Luceafărul lui Eminescu nu este un Lucifer. El nu este niciun Adam. Ars de dorinţa de a-şi asuma «o altă lege», el nu se revoltă, ci se roagă; nu neagă, ci afirmă; nu revendică, ci solicită. Relaţia dintre el şi Domnul nu este aceea dintre rob şi stăpân, ci dintre fiul tulburat şi tatăl înţelept. El i se adresează Acestuia numai prin două apelative: «Părinte» şi «Doamne», cerându-i să-l «dezlege» «de greul negrei veşnicii», să-i acorde libertatea de a se naşte «din păcat», condiţie pe care, evident, nu o avusese niciodată”. Aici stă toată drama Luceafărului. Nemurirea n-o primeşte, pentru că ,,moartea nu se poate”.

Nu este vorba despre ,,o neputinţă a lui Dumnezeu”, cum iarăşi remarcă Valeriu Anania, de a-i lua ,,al nemuririi nimb”, ci de ,,imposibilitatea Lui de a deveni creatură, de a se limita pe Sine, de a renunţa la propria Lui esenţă, de a-şi anula Fiinţa. Imposibilitatea e nu numai a Părintelui, ci şi a lui Hyperion, ca unul ce participă la natura Acestuia”. Există o similitudine frapantă între rugăciunea lui Iisus - omul, făcută în grădina Ghetsimani prin care-i cere Tatălui să nu fie răstignit şi rugămintea Luceafărului, adresată aceluiaşi Tată, de a deveni muritor. Acelaşi refuz, aceeaşi tăcere tainică. „Luceafărul eminescian, ca astru al nopţii, pare a fi şi creatură, dar mai degrabă un ipostas al increatului, cu menirea de a lumina.

Drama lui este aceea că nu-şi poate părăsi condiţia ipostatică. Este numai o dramă interioară, nu şi o prăbuşire tragică: din braţele şi de sub alintările flăcăului, fata îl zăreşte iarăşi, revenit pe cer, şi-l cheamă din nou. Logosul poate fi trădat, dar nu uitat; puterea lui de atracţie rezidă în natura lui divină, sursă de suferinţă, dar şi de supremă înţelegere”, comentează teologul Anania. Fără a avea intenţia şi pretenţia de a ,,încreştina” mesajul poemului Luceafărul, părintele Valeriu Anania relevă o sursă de inspiraţie eminesciană în universul creştin. Ipoteza sa exegetică asupra poemului-capodoperă se dovedeşte viabilă, convingătoare.

Prin însăși alegerea ca subiect de studiu creația creștină eminesciană, „scriitorul și teologul nostru – scrie Ioan St. Lazăr – s-a căutat pe sine, ca să se cunoască și să înțeleagă, să-și onoreze «talantul» și să-și realizeze, înalt, destinul”. O caracterizare care i se potrivește și lui Ioan St. Lazăr, care s-a pus cu pioșenie și curaj, în slujba a două personalități marcante ale culturii și spiritualității românești: Eminescu și Valeriu Anania.

Tudor Nedelcea