Pièrre Ronsard și Banul Mărăcine

Printr-o benefică întâlnire cu publicistul Ioan Dănilă de la prestigioasa revistă băcăuană „Ateneu” am aflat că anul acesta, 2024, se împlinesc 500 de ani de la nașterea scriitorului francez Pièrre Ronsard (11 septembrie 1524 - 27 decembrie 1585), membru marcant al Renașterii franceze, întemeietor al școlii poetice franceze „Pleiade”, la mijlocul secolului al XVI-lea. În cultura română este asociat cu numele eroului (legendar?) Banu Mărăcine. La o jumătate de mileniu de la nașterea sa, am găsit de cuviință să ni-l reamintim împreună cu Banu Mărăcine al nostru. Bazată pe un fond istoric, legenda despre Banul Mărăcine s-a transmis pe xcale orală, stăruind în memoria generaţiilor faptele şi isprăvile acestui erou danubian, întotdeauna înconjurat de o aureolă de fantastic şi neobişnuit. A existat sau nu Banul Mărăcine? Dacă a existat, cine este? La aceste întrebări caută să răspundă tradiţia populară, documentele istorice, toponimice şi arheologice, o întreagă literatură (istorie literară şi creaţie) despre misteriosul personaj. Întâi, ce ne spune: Tradiţia populară. Într-un Studiu asupra Banului Mărăcine şi a originii poetului Piérre Ronsard, tipărit la Craiova în tipografia Biruinţa – 1934, autorul lui, V. Petrescu, face un inventar al acestor tradiţii, păstrate şi transmise, mai întâi pe cale orală, apoi încercându-se a li se da, prin scris, o importanţă şi o interpretare sui-generis.

Dicţionarul geografic al judeţului Dolj (Bucureşti, 1896, p. 204) înregistrează legenda, legată de existenţa conacului Banu Mărăcine în comuna doljeană Coşoveni, în locurile numite Turturele şi Bănesele. Pădurea Lumaşu, din împrejurimile comunei, i-ar fi aparţinut banului. Mai târziu, într-o cunoscută revistă locală (Arhivele Olteniei, nr. 56-58, din 1931, p. 310-311), profesorul Mihail Teodorescu, „dascălul Nicu” (1821-1914), îşi aminteşte această legendă, pe care iniţial i-o spusese tatăl său, apoi o vazuse într-un jurnal, scrisă de un profesor – ginerele lui Panaitescu. Pe la 1830 încă se mai zăreau ruinele palatului banului Barbu Mărăcine, pe care tradiţia locală îl înnobilase cu titlul de „domnul ţării, care a trecut în Craiova, stabilindu-se în mahalaua Sf. Biserici cu patronajul Sf. Dumitru sau în curtea Bisericii”. Copilul de 8-9 ani redă această povestire ce l-a impresionat profund: „La Sf. Dumitru unde avea locuinţa Banu Mărăcine, se crede a fi fost pădure, căci au fost copaci mari, de s-au găsit şi atunci când Banul Barbu Mărăcine îşi avea locuinţa aici.

Acest domnitor având două fete – dar de avea soţie nu vorbeşte – şi unul din generalii săi adeseori îşi observa oştirea răzmat de un copac, mai cu deosebire când era lună, din deal, de la biserică, spre Jiu. Aceste fete iubeau pe acest general şi doreau să-l ia de bărbat, căruia propunându-i una din ele, le-a spus că nu poate face acest pas, până mai întâi să vadă ce face cu turcii şi să mute ordia la Radovan. Dânsa i-a propus că merge şi dânsa, oriunde va merge şi dânsul; atunci a cerut binecuvântarea tatălui său (Mărăcine) şi cununându-i, fiind oştirea stabilită la radovan au voit să rămâie de dânsul şi au plecat amândoi, pe care ducând-o în cortul său, o stabilise acolo (în cort). Dânsul mergea din când în când să observe strjile şi odată întorcându-se, când a ajuns aproape de cort, un general (sau al grad) l-a omorât. Apoi de-a fost şi cu ştirea ei (a soţiei) aceasta nu se ştie; decât după aceasta trimite ştafetă că pe gineri-său l-au luat turcii şi că fiică-sa o ia el de soţie şi că să le dea binecuvântarea. Tată-său fiind informat de cele petrecute nu a voit să le dea ceea ce au cerut.

S-au dus să se cunune la biserica din Craioviţa, care de atunci s-a sudomit cu dânşii şi de atunci au rămas numele de balta Craioviţii”. Iată explicaţia şi geneza altei legende, a bălţii Craioviţei, existente şi astăzi în partea de apus a municipiului, căreia Lucilla Chiţu – această „Iulie Hasdeu a Craiovei” (Ilie Purcaru), autoare de poezii şi legende, numită de guvernul francez „officier d’ Academie”, elogiată de Fr. Copée, El. Văcărescu, tradusă în Italia, Spania şi Portugalia – i-a dedicat o carte La légende de Craiovitza, iar Al. Macedonski i-a închinat Rondelul domniţei. Altă legendă, de sorginte doljeană, localizează palatul tot la Coşoveni, în locul numit „Băneasa”, băneasa fiind Maria, fiica sa, care, culcându-se lângă un nuc mare, aflat în locul curţii palatului, s-a sculat cu pete pe faţă, întrucât se culcase pe o comoară de bani. Se cunoaşte chiar şi suprafaţa curţii: două pogoane, plantate cu vie şi pomi fructiferi. Banul Mărăcine ar fi iubit pe fiica vornicului Drăghici, dintr-o localitate apropiată, Ghindeni. Aşadar, din legende se desprind următoarele: pe lângă nume, Banu Mărăcine are şi un prenume – Barbu - , un titlu: „domnul ţării”, un palat, lângă Craiova, o iubită aşijderea, şi că în cele din urmă s-a stabilit la Craiova.

Documentele vorbesc de banul Armag, conform hrisovului lui Mihnea Vodă, din 17 ianuarie 1588, care a cumpărat moşia Lumaş, „partea Banului”. Lumaşul (proprietate trecută în 1691 în stăpânirea fostei mânăstiri doljene Sadova) fiind de fapt aceeaşi localitate: Ghindeni. Autorul studiului, V. Petrescu, comentează şi el acest document, considerând că banul Armag este banul Mărăcine din ţinutul Argeşului, care a fost ban al Craiovei (1588-1590), sub acelaşi domnitor, Mihnea II Turcitul (mazilit din domnie, acesta trece la mahomedanism, luând numele de Mehmed-bei, primind ca recompesă sangialâcul de Nikopole), cu care se înrudea după soţie. Banul era român, botezat cu nume gracesc, dar i s-a spus Mărăcine. Ziarul „Universul”, în numărul său din 5 mai 1932, publică o notă asupra descoperirii unui nou tezaur într-un loc unde se crede că ar fi fost curtea banului Mărăcine, readucând în discuţie, implicit, legenda. Tezaurul era compus dintr-un harnaşament, patru rozete şi patru lame în formă de pandativi.

De aici şi interpretarea: Banu Mărăcine făcea naveta între Coşoveni şi Craiova (circa 10 km), cu fast feudal, cu cai şi trăsură aleasă, harnaşament strălucitor, ce face impresie asupra poporului, impresie ce se transmite apoi generaţiilor următoare, cu iz de legendă şi fabulos. Sintetizând, Mărăcine ar fi bănit doar doi ani; avea curţi la Lumaş-Coşoveni şi Craiova, unde veneau multe trăsuri; cu alte cuvinte, la curţile Banului se desfăşura o activitate continuă şi intensă, cu lux şi etichetă. La 5 km de reşedinţa sa de la ţară, Banul a avut o mare iubire, fiica vornicului Drăghici. Dar putea el să intre în legendă numai pentru atât? Conform legilor ce guvernează naşterea legendelor, Banului trebuie să i se fi întâmplat o mare nenorocire, pentru ca, dintr-odată, să se creeze în jurul numelui său o legendă atât de puternică încât să străbată veacurile până în zilele noastre.

Banu Mărăcine – Piérre Ronsard, iată o relaţie în jurul căreia s-au purtat aprinse şi îndelungi discuţii. Cât este legendă şi cât este adevăr? Profesorul de franceză de la Sf. Sava, I.A. Vaillant, bazat pe o afirmaţie a poetului, născoceşte legenda cu Banu Mărăcine, arătând că strămoşul acestuia era român, din Muntenia, ţinut vecin cu Tracia. Vaillant scria cele de mai sus în lucrarea la Roumanie (1844), pentru ca, şase ani mai târziu, să stabilească locul naşterii familiei la Mărăcini, lângă Buzău. Vasile Alecsandri preia afirmaţia profesorului Vaillant cu privire la originea română a poetului Pierre de Ronsard şi scrie balada Banu Mărăcine, pe care o traduce şi o publică mai întâi în franceză (Ballades at chants populaires de la Roumanie), în 1855, şi apoi în limba română, în 1862, dar identifică pe marchiz cu Banu Mărăcine.

De unde cunoaşte bardul de la Mirceşti legenda? Probabil din călătoriile sale folclorice sau din relaţiile ce va fi avut cu oltenii. Alecsandri a fost prieten cu Emanoil Kinezu (sau Quinezu, cum semna), avocat şi publicist, cu moşie la Ghindeni-Dolj şi care cunoştea, desigur, legenda. În balada lui Alecsandri, Banu Mărăcine apare la Paris într-un moment critic, când regele Filip este atacat de duşmani: „tânăr, mândru, nalt, frumos / la ochire luminos / El spre tron măreț păşeşte”. În spiritul dreptăţii şi cum nu odată istoria a consemnat, românii, simbolizaţi de erou, intră în luptă, întru apărarea culturii şi civilizaţiei bătrânului continent: „Sunt român de la Carpaţi / Şi-aduc 50 de bărbaţi / Ce sunt gata ca şi mine / De-a muri toţi pentru tine”, declinându-şi, în sfârşit, identitatea „Eu sunt Banu Mărăcine / Căruia Oltul i se-nchină”. La auzul acestui nume, interlocutorul francez se simte obligat: „Ţine spada mea în dar / Brav marchize de Ronsar”. V. Alecsandri suprapune legenda strămoşului lui Ronsard, pe una locală privitoare la un personaj real. Aici este locul să amintim că există şi un joc atestat de M. Gr. Posluşnicu, în Istoria muzicii la români, intitulat chiar Banu Mărăcine, pe versurile lui V. Alecsandri, şi pus pe muzică de Al. Flechtenmacher (1822-1898), care a compus şi muzica pentru nemuritoarea Hora unirii. Tot acest compozitor a încercat să creeze, la Craiova, în 1858, o filarmonică.

Se căsătorise aci cu actriţa poetă Ana Maria Mavrodin (Vezi T. Nedelcea, O filarmonică la Craiova în 1858?, „Ramuri”, nr. 3, 15 martie, 1974, p. 14). Să arătăm şi câteva repere biografice ale poetului francez. Născut în 1524 într-o familie de nobili provinciali, cu studii mai mult particulare, Piérre slujeşte, de la vârsta de 12 ani, ca paj al prinţului moştenitor Francois, preluat de ducele d’ Orleans, şi apoi pe lângă Lazare de Baif. Deşi îndemnat spre cariera militară şi diplomatică, e nevoit s-o abandoneze la 20 de ani, datorită unei surdităţi precoce şi să se apuce de studierea culturii clasice greceşti şi latine şi să intre, apoi, în cunoscuta Pleiadă.

În viaţa publică se bucură atât de favoruri, cât şi de dizgraţii: regele Carol IX îl susţine, dar Henric III îl îndepărtează de la curte. Îşi consolidează, în schimb, faima de poet. Despre personalitatea sa a scris, cu deplin temei, renumita profesoară universitară și scriitoare, Zoe Dumitrescu-Bușulenga: „Gândirea umanistică hrănită cu mituri vechi și idei de filosofie antică, simțire plină de forță, mișcare susținută a afectelor, elan vital, viziune în plenitudine a unei naturi redescoperite, plină de seve suitoare, au fuzionat în imagini și limbaj nou, de o rară suculență la vremea aceea, creând elementele unei noi retorici. Plecând de la principiul imitării modelelor, principiu esențial pentru literatura Renașterii, Ronsard a izbutit, cu vivacitatea și organicitatea geniului său galic, un univers nou poetic exprimând integral tipul de sensibilitate al unui secol și al unui popor”. (Scriitori francezi, București, Editura științifică și enciclopedică, 1978, p. 267). Care-i poziţia istoriografiei străine cu privire la originea valahă a francezului lor? M.A. Ubiccini, care a scris introducerea la poeziile lui V. Alecsandri, consideră balada ca o prelucrare a unei tradiţii istorice, originea română a conducătorului Pleiadei părându-li-se multor francezi drept o născocire.

Un francez, Ceresnes, în Le chévalier de Ronsard et le Bane Maratchine (1909), afirmă că din cruciada întreprinsă de Balduin de Flandra împotriva turcilor selgiuicizi, un cavaler, Julien de Ronsard, trimis pe cursul Jiului să atace pe bulgari, a poposit aici, unde ospitalitatea românească nu s-a desminţit. Simţindu-se foarte bine pe pământul vechii dacii, Julien se statornicii la Craiova, pe care o întemeiază, însură pe fiul său, Hugues, cu fiica lui Radu, Banul Severinului, şi astfel se împământeni, căpătând ca zestre satul Măceşuri sau Mărăcine. Radu, urmaşul tânărului cuplu, e trimis în ţara tatălui pentru desăvârşirea studiilor şi a educaţiei, dar aflând că Franţa e în pericol, sări în ajutorul ei, împreună cu suita sa. De aici povestea lui radu e cea descrisă de V. Alecsandri. În Franţa era cunoscut tot cu numele de Ronsard, aluzie la moşia sa românească (la ronce = mărăcine). În realitate, în cadrul Cruciadei a IV-a (1202-1204), Balduin de Flandra apare conducătorul ei, cucereşte un însemnat teritoriu stăpânit de bizantini în Peninsula Balcanică şi în cele din urmă întemeiază Imperiul Latin de Constantinopol, numai pentru un an, căci în bătălia de la Adrianopol, este înfrânt şi luat prizonier de românul Ioniţă Asan. Dacă Radu este nepotul lui Julien Ronsard, înseamnă că el este trăitor pe la sfârşitul secolului al XII-lea, adică tocmai când regele Filip IV cel Frumos îşi începe domnia (1285), pe care o sfârşeşte la 1314.

Duşmanii regelui Filip, pe care-i consemnează şi balada Banu Mărăcine, sunt ostaşii papei Bonifaciu VIII, cu care regele Franţei are un conflict între 1300 şi 1588, când este atestat documentar un anume Barbu cu moşia sa Lumaş-Coşoveni, judeţul Dolj? Să consemnăm, sub titlu de inventar şi alte ipoteze. N.D. Popescu, în lucrarea sa Banu Mărăcine (Bucureşti, 1885) îl pomeneşte pe ban în legătură cu războiul lui Carol Robert contra Ţării Româneşti, condusă de Basarab I (septembrie-noiembrie 1330). August Pessiacov (Schiţe din istoria Craiovei) îl consideră originar din Măceşu, Dolj, Ronsard fiind traducerea franceză a denumirii unei proprietăţi din această comună. Al. Răzmeriţă (Marchizul de Ronsard, Bucureşti, 1915) este şi mai fantezist: numele ar proveni de la prescurtarea toponimului Râmnicului Sărat, deşi V. Alecsandri a găsit numeroase piese prin care Oltenia l-ar jeli pe Banu Mărăcine.

Într-o conferinţă, Al. Dumitrescu arăta că Ioan cel Orb, regele Boemiei, a adunat oşti din ţările din jurul său şi le-a trimis în ajutorul rudei sale, regele Filip de Valois, care avea, pe la 1328, război cu englezii. N. Coculescu (în Convorbiri literare, nov. 1924) este indignat pe afirmaţiile lui Ch. Drouhet, care ataca rădăcinile istorice ale baladei, considerând versurile lui Ronsard despre venirea strămoşului său de la Dunăre pură fantezie. V. Petrescu, autorul studiului cu care am început excursul nostru legendar, crede, cu temei, că Banu Mărăcine n-a fost strămoşul lui Piérre Ronsard, ci contemporanul său. V.A. Urechia a scris o piesă Banu Mărăcine, jucată de Naţionalul bucureştean în 1872, în beneficiul alsacienilor. Piesa se încheie cu versurile care au făcut oarecare carieră: „Sus la munte, ninge, plouă / La Craiova pică rouă / Din a nopţii ochi cereşti / Şi din ochii omeneşti / Dar ce plânge Brumă oare / Anima de ce îl doare? / Plânge că-i e dor de moşie / Căci e dor de Românie”. Pe tema originii româneşti a poetului francez a curs multă cerneală, în care adevărul istoric se îneacă în legendă, iar tema se pretează excelent creaţiei literare. Dovadă: Banu Mărăcine, marchiz de Ronsard, roman, de Al. Dumitrescu şi Rodica Florescu-Ghiţă, Editura „Scrisul Românesc”, 1983.

Banul Andrei (şi nu Barbu) Mărăcine este înrudit cu casele crăieşti de la Argeş, prin tatăl său, răposatul ban Stanciu, nepotul lui Litovoi. Porecla de Mărăcine i s-ar trage de la următoarea întâmplare: mama sa, Bănuţa Arghira, apucată pe neaşteptate de durerile naşterii, în plin câmp, s-a ascuns după o tufă de mărăcini, unde, ajutată de slujnică, naşte un băiat, căruia îi rămâne porecla. La 1 octombrie 1346, marele ban Vlad, fiul său, ajunge la Paris, unde devine marchiz şi se instalează în castelul său de pe Loire, schimbat apoi în domeniul Ronsard. Nepotul său, Voicu, devine paj la curtea regelui Ioan, apoi comandant de batalion sub Carol V Înţeleptul, conetabil al Franţei, viconte şi se căsătoreşte cu o fiică a cavalerului conte Gontrand de Beaugency, prietenul şi vecinul familiei. Unul din fiii lui Voicu, Louis, cade prizonier al regelui Carol Quintul.

Fiul acestui Louis avea să fie Pierre de Ronsard. Pe aceeaşi temă s-au mai scris piese de teatru, romane, între care, câteva, şi în limba franceză. Îndepărtata ascendenţă română este amintită şi de unul din ultimii săi biografi, Frédéric Boyer (Pierre de Ronsard, Paris, 1958) care, între altele, scrie: „El se credea de obârşie română, unul din strămoşii săi străbătând Europa, ca să vină să se pună în slujba Franţei”. O ultimă ipoteză emite Alexandru Rally, alcătuitorul şi traducătorul unei Antologii lirice din opera lui Ronsard (Bucureşti, 1967). Plecând de la ipoteza lui B.P. Hasdeu expusă într-o comunicare la Academia Română, în martie 1895, intitulată Originea bârlădeană a strămoşilor lui Ronsard, Rally crede că strămoşul lui Ronsard este Baldovin, pe care documentele îl atestă printre marile familii boiereşti din Ţara Românească (un Baldovin Logofătul este şeful cancelariei domneşti, un altul este pârcălab).

Numele real este însă Rossart, denumirea franceză a peştelui numit de noi roşioară, pe care Baldovin, stabilindu-se în Franţa, şi l-a tradus; în blazonul familiei sunt încrustaţi trei peşti, roşioare! Deci, strămoşul probabil al poetului s-ar fi numit Baldovin Roşioară, plecat din ţară ca refugiat politic, înainte de bătălia de la Posada. Recrutat de regele Boemiei, Ioan cel Orb, Baldovin ar fi fost dat rudei sale, regele Franţei, Filip al IV-lea de Valois, împreună cu alţi mercenari, cu ajutorul cărora s-a hotărât soarta bătăliei de la Cassel (Flandra, 1328). Adevăr sau legendă? Nu. Adevăr şi legendă. În locul izvoarelor istorice, legendele au câmp larg de desfăşurare.

Tudor Nedelcea