La 85 de ani - Mircea Popa

Editorii și lucrarea lor, edițiile critice, academice devin, din păcate, tot mai rare. Un teoretician în speță, Demostene Russo, a constatat un mare adevăr: „Și e mică răsplata pentru editor convingerea că nopțile lui vegheate vor lumina zilele și vor călăuzi pașii altora, cari vor porni spre descoperirea adevărului, servându-se de opera lui”(D. Russo, Studii istorice greco-române, vol.II, București, Fundația Regală pentru Cultură și Artă, 1939, p. 637). România n-a dus lipsă de editori celebri: Paul Zarifopol și Șerban Cioculescu (pentru I.L. Caragiale), N. Cartojan (pentru Petre Ispirescu), Mircea Eliade (pentru B.P. Hasdeu), G. Pienescu (pentru Tudor Arghezi), Dan Simonescu și I.C. Chițimia (pentru Cărțile populare), Dan Zamfirescu (pentru Învățăturile lui Neagoe către fiul său, Teodosie), N. Gheran (pentru Liviu Rebreanu) etc. Remarc două momente esențiale în istoria culturii române: editarea integrală a Bibliei de la București din 1688, la care și-au adus contribuția „ai noștri oameni ai locului”: Radu și Șerban Greceanu, Spătaru Milescu, Teodosie Vestemeanul, Mitrofan, sub coordonarea științifică a Stolnicului Constantin Cantacuzino; al doilea moment îl constituie editarea operei eminesciene, prin Perpessicius (pentru poezie, proză) și Dimitrie Vatamaniuc (pentru publicistică, începând cu vol. IX, în 1980), continuată de Eugen Simion și Mihai Cimpoi.

Dacă până 1990 nu aveam decât un scriitor român cu întreaga operă editată (Vasile Cârlova), Eugen Simion, prin Fundația Națională pentru Știință și Artă, înființată în ianuarie 1998, sub auspiciile Academiei Române, a reușit să editeze științific, în colecția „Opere fundamentale” (imprimate pe hârtie bibliofilă (11,5 x 17 cm), legate în imitație de piele, cu titluri imprimate cu foiță de aur, după modelul francez „Bibliotèque de la Pleiade, toți scriitori români, clasici sau contemporani. O lăudabilă inițiativă și realizare a avut-o Nicolae Georgescu care a coordonat un proiect (alături de Mihai Cimpoi, A. Ștefanachi și Doinea Rizea, redactori: Tudor Nedelcea, Th. Codreanu, I. Popescu Brădiceni, Viorel Coman) de editare a celor 200 de ediții din creația eminesciană, la TipoMoldova, o adevărată enciclopedie care redă „imaginea unui popor care-și gospodărește și gestionează cum trebuie o avere”, cum concluziona N. Georgescu.

Împuținarea editorilor români de elită s-a datorat și lipsei unor cursuri de specialitate sugerate de D. Russo gen „critica textelor și tehnica edițiilor”, activității trudnice, dar aproape anonimă a editorilor, prost renumerată sau apreciată în presă sau de oficialități. Este motivul pentru care trebuie să-i aducem în actualitate pe acești editori de profesie și să-i apreciem la justa lor valoare și incomensurabil „profit” pentru cultura noastră. Este cazul cercetătorului științific clujean, Mircea Popa, născut în localitatea bihoreană Lazuri de Beiuș, la 29 ianuarie 1939, licențiat al Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 1960, unde-și susține și doctoratul cu o teză despre Ilarie Chendi. După unele perioade de profesorat și muzeograf, Mircea Popa își găsește pe deplin vocația: cercetător la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj, începând cu 1963, devenind, grație profesionalismului său, șeful secției de istorie literară până în 1979.

Este profesor și la Universitatea „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, până în 2009, când se pensionează birocratic din cercetare și profesorat, dar își continuă activitatea științifică. Vocația de cercetător nu este pensionabilă. A scris studii de istorie, și critica literară despre Ilarie Chendi, I. Molnar Piuariu, Oct. Goga, I. Agârbiceanu, Macedonski, Timotei Cipariu, Eminescu, Andrei Veress, L. Blaga, Victor Papilean, D.R. Popescu, N. Breban, I.D. Sîrbu etc., lucrări de sinteză (Istoria presei literare, Convergențe europene, Aspecte și interferențe iluministe, Contextul receptorii, De la este la vest, Panoramic jurnalistic etc.) sau prețioase ediții din Goga, Blaga, Cezar Petrescu, G. Bariț, V. Goldiș, Papilean, Vintilă Horia, L. Boz, Coșbuc, Ionel Jianu, Șt. Aug. Doinaș, Samil Micu etc. Mircea Popa demonstrează cu asupra de măsură, că un cercetător (cu vocație implicită) pune în lumină date, documente, informații, în mare parte inedite despre obiectul cercetat sau aduce noi interpretări asupra fenomenului literar, în baza noilor sale descoperiri.

Spre a ilustra cele expuse, voi arunca o simplă ochire asupra unui recent volum consacrat lui Ioan Barac, un scriitor mai puțin cunoscut publicului cititor sau avizat, pe care Mircea Popa îl prezintă aproape exhaustiv (exhaustivitatea totală pare imposibilă): Ioan Barac, Scrieri (lucrări originale, prefață, traduceri și prelucrări). Ediție îngrijită, prefață și notă asupra ediției de Mircea Popa. Note și comentarii de Mircea Popa, volum apărut în prețioasa editură clujeană, Casa Cărții de Știință, în 2021, sub egida Despărțământului Cluj al ASTREI, cu sprijinul financiar al Primăriei și Consiliului local Cluj-Napoca. Ioan Barac (1776, Alămor-Sibiu – 12 iulie 1848, Brașov), traducător și versificator, este prezentat de Mircea Popa în prefață ca „un poet al tranziției”. Cu studii liceale la Aiud, (profesând ca învățător) și juridice, ginerele filologului Radu Tempea devine „magistratul translator”.

Este apreciat de contemporani pentru versiuni sau prelucrări versificate a unor opere cunoscute, „fără speranță tipăririi și mângâierea reputației”(N. Iorga). Colaborator la „Foaia duminicii” și la renumita „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, Ioan Barac credea că misiunea unui scriitor este „de a lumina și limba noastră [...] prin tălmăcirea și darea la lumină a cărților de mai multe feluri, urmând celelalte nații luminate și cu toate bibliotecile îmbogățite”.

În ediția de față, Mircea Popa include: Istoria despre Arghir cel frumos și despre Elena cea frumoasă și pustiită crăiasă, adecă O închipuire supt care să înțelege luarea Țării Ardealului prin Traian, chiesariul Romei (Sibiu, 1801); Gratulație întru cinstirea preasfințitului domn Vasile Moga (Brașov, 1811); Psaltirea fericitului proroc și împărat David (Brașov, 1820); Risipirea cea de pre urmă a Ierusalismului... (București, 1821); O mie și una de nopți (vol. I-VII, Brașov, 1836-1840); Toată viața, istețiile și faptele minunatului Tilu Buhoglindă...(Brașov, 1840); Nașterea și toată viața minunatului Piticot de un cot și cu barbă cu tot (Brașov, 1842); Cei trei frați gheboși sau trei bărbați și o muiere (Brașov, 1843); Traghedia lui Samson în cinci perdele (Sibiu, 1846); Rătăcirile și întâmplările lui Odiseu (manuscris, 1816); Moartea Polixeniei Radac (1893); O paradigmă a leneșului Pipelea Gâscariu (Arad, 1916). Editor profesionist, Mircea Popa grupează în cele 570 de pagini ale acestui volum, Ioan Barac, Scrieri: operă editată din volume și din periodice, publicistică tipărită (editată sau din manuscrise), lucrările rămase în manuscrise (versuri originale, traduceri și prelucrări), între care remarcăm traduceri din Metamorfozele lui Ovidiu și din Shakespeare (Hamlet. Prințul de la Dania), în cinci „perdele”(acte), fiecare „perdea” având mai multe „arătari”. Notele și comentariile la Scrierile lui Ioan Barac editate de Mircea Popa dovedesc cultura și acribia sa științifică, făcând pertinente observații critice. Romanul/basmul popular Arghir și Elena, de pildă, a fost/este considerat unul „dintre cele mai reușite scrieri în versuri ale începutului de veac, atât sub raportul versificației, cât și al valorii literare în sine”, printre cei care au afirmat astfel numărându-se nume celebre precum N. Iorga, G. Călinescu.

Însuși Eminescu a manifestat un interes deosebit, versificând 70 de versuri („Frunză verde fag, / Dorule sărac, / Lăutar pribeag, / Vin de-mi zi cu drag! / Vin de-mi zi în șir, / Tot din fir în fir / Basmul lui Arghir / Cel cu păr de fir / Singur să mă mir”). Amlet, Prințul de la Dania. O tragedie în cinci perdele. După Shakespeer, este, constată editorul Mircea Popa „prima traducere a lui Hamlet la noi și cea dintâi din Shakespeare”.

În utila Notă asupra ediției, editorul face unele precizări esențiale: opera lui I. Barac a avut o popularitate constantă, fiind receptată favorabil, dovadă succesiunea edițiilor: 12 ediții antume, iar Arghir și Elena a fost editată în 20 de ediții (până în 1918) astfel încât „În istoria literaturii noastre nicio altă scriere nu cunoaște faima acestui basm versificat, ai cărui eroi au devenit atât de populari printre români, încât și marele Eminescu a avut de gând să reia povestea personajului într-o nouă transpunere epică”. Ca metodă de transcriere din chirilică, editorul a folosit o „transpunere interpretativă” spre a nu arhaiza în exces limba și spre a oferi o lectură coerentă, prin „îmblânzirea” textului. Deși n-o consideră o ediție completă, ci una selectivă, care să-i releve calitatea de „poet povestitor”, „de colportor de literatură populară”, ediția de față, Ioan Barac, Scrieri (lucrări originale, traduceri și prelucrări), umple un gol în istoria literaturii române prin prezentarea completă și complexă a vieții și operei unu important scriitor de la început de secol 19, astfel încât nu se mai poate scrie despre Ioan Barac fără utilizarea acestui prețios și trudnic volum.

Prin scrupulozitate și acribie științifică, această ediție este complementară (și completă) scrierilor lui N. Iorga, D. Caracostea, G. Bogda-Duică (cu prima monografie din 1933), G. Călinescu, D. Popovici, Al. Piru, Ov. Papadima, iar Mircea Popa se reafirmă ca un cercetător în sensul adânc al cuvântului, căruia i se cuvine un respect neipocrit. P.S. Pentru românii basarabeni, oriunde s-ar afla, dar și pentru românii din Țară („Suntem români și punctum!” cum sintetiza – Eminescu), 20 octombrie 2024 este o zi crucială. Referendumul pentru aderarea R. Moldova la U.E. (dorința lui Grigore Vieru) trebuie să ateste politica de veacuri filo-Europa, unde au strălucit savanți de talia lui Eugen Coșeriu și despre care scria, în 1991, Vintilă Horia: „De câte ori citesc presa românească, declarații făcute de conducătorii de azi ai Basarabiei, ori de câte ori un poem scris dincolo de Prut, îmi dau seama de cât românism în stare pură au știut să păstreze în sufletele lor acești basarabeni fără cusur”.

Tudor Nedelcea