Niculae Gheran sau arta de a fi om

Cu plecarea lui Niculae Gheran, la 4 aprilie 2023, în lumea cealaltă și-n eternitate, a dispărut ultimul mare editor român în sensul real, clasic al cuvântului. Este legat de viața și opera lui Liviu Rebreanu, precum Perpessicius și D. Vatamaniuc de Eminescu. S-a născut la 14 octombrie 1929, în București, ca fiu al Profirei (n. Budișteanu) și al comerciantului Gheorghe Gheran. În Capitală își face toate studiile: elementare, liceale (la Cantemir-Vodă) și universitare (Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității, în 1959). Paralel, finalizează și cursurile Școlii tehnice de poligrafie și editură, care-i vor fi de folos în cariera editorială, începând cu 1960. Pragmatic și cu spirit organizatoric, i s-au încredințat și anumite funcții administrative: secretar al Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă (1964-1968, președinte: Constanța Crăciun), apoi consilier general al aceleeași instituții. Din 1970 este redactor și șef de secție la Editura Științifică și Enciclopedică, unde coordonează colectivul de literatură și artă și inițiază colecția „Bibliografie”, în care au apărut indicii bibliografice ai principalelor reviste din țară. În acest context am fost onorat să-l cunosc nu numai ca editor, ci, mai cu seamă, ca om.

Am depus la editură indiciile adnotat al revistei „Arhivele Olteniei. 1922-1943” în manuscris dactilo, dar directorul editurii refuza să-l includă în plan, pentru că la editură mai fusese depusă doar o ofertă pentru aceeași revistă (fără depunerea manuscrisului). Cu franchețe, d-l Niculae Gheran mi-a spus că celălalt ofertant are rude „sus” și singura soluție este să-l accept coautor, deși nu pusese nici măcar o virgulă. Ulterior, aveam să aflu că respectivul culturnic de atunci și de azi era rudă, prin soție, cu un general de securitate, șeful secției a III-a. Și doar astfel a apărut Bibliografia Arhivele Olteniei, în 1983. De atunci, d-l Niculae Gheran m-a onorat cu o prietenie sinceră, deschisă, având și prieteni comuni: Barbu Theodorescu, Gh. Pop, Al. Piru și mai ales, Grigore Traian Pop. Cu ultimul, scriitorul și filosoful Gr. Tr. Pop am avut, tustrei, dese întâlniri la „Madame Candrea”, la Uniunea Scriitorilor sau la Craiova, cu diverse prilejuri literare.

De la mine, d-l Gheran a aflat că Gr. Tr. Pop s-a îmbolnăvit și n-a putut merge de „Sf. Nicolae” la prietenul său (zi în care și N. Gheran a suferit un atac de cord). După însănătoșire, N. Gheran mi-a telefonat spunndu-mi că a luat legătura cu Pop și au hotărât să se interneze împreună în același salon de spital; dacă tot trebuie să moară, „să moară cel puțin de râs”. Glumele, simțul umorului, pofta de viață a lui N. Gheran erau aidoma cu cele ale lui Fănuș Neagu. De altfel, în cele patru volume de memorialistică, Arta de a fi păgubos (2008-2012), personalitatea multiplă a lui Niculae Gheran este, pe deplin, autentificată. A fost decorat cu Ordinul Meritul Cultural (1997 și 2004), a primit Premiul Uniunii Scriitorilor (1980), al Asociației Scriitorilor din București (2000), Premiul „Perpessicius” (1981), Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române (2002).

Debutează revuistic în 1955 în „Tânărul scriitor” cu o schiță satirică, și editorial cu monografia Gh. Brăescu, în 1963. Au urmat alte cărți foarte bine primite de public și de specialiști (Al.Piru, Mircea Zaciu, Șerban Cioculescu, C. Ciopraga, Al. Dobrescu, Al. Săndulescu, M. Ungheanu, N. Manolescu, I. Vlad, C. Crișan etc.): Tânărul Rebreanu (1986), Rebreanu. Amiaza unei vieți (1989), Sertar. Evocări și documente (2004), Cu Liviu Rebreanu și nu numai (2008), Liviu Rebreanu prin el însuși (2008), Arta de a fi păgubos (vol. I-IV, 2008-2014), Rebreniana, vol. I-II (2017), Ex-temporale (2018), La spartul târgului (2020, cu Virgil Rațiu). A îngrijit ediții din Gh. Brăescu, dar mai cu din Liviu Rebreanu, editându-i științific întreaga creație, singura ediție criticădin secolulXX, Rebreanu - Opere, primele trei volume în colaborare cu N. Liu (studiu introductiv Al. Piru), continuând până la volumul XXIII, ediție „exemplară sub toate raporturile” (Al. Piru).

A publicat alte lucrări referitoare la autorul Răscoalei: Caiete, I (1974), La lumina lămpii (1981, cu Puia Florica Rebreanu), Jurnal, I-II (1984, cu Puia Florica Rebreanu), Intime (2012), Scrisori către Rebreanu (A-B) (2014). Colaborarea lui Niculae Gheran cu fiica celebrului scriitor a fost destul de dificilă din cauza unor divergențe legate de biografia scriitorului, iar editarea vol. 10, care cuprindea romanul contestat multă vreme, Gorila, tipărit de Rebreanu în 1938, are o mică poveste: nu i s-a dat voie să tipărească romanul, astfel încât N. Gheran a fost nevoit să treacă de la vol. IX la vol. XI, așa cum editorii Publicisticii eminesciene au fost nevoiți să treacă de la vol. IX la vol. XI, lăsând, cronologic, loc pentru volumul X. Volumul X, Gorila, a fost discutat la o plenară a Uniunii Scriitorilor, în prezența șefului statului de atunci; perseverența editorului, ajutat și de renumiții critici Șerban Cioculescu și Al. Piru, a determinat apariția acestui roman în 1981, cu un substanțial și explicativ studiu introductiv al lui Niculae Gheran, cu notelor de subsol și comentariile, cu întregul aparat critic al editorului („Invitând specialiști la o dezbatere dreaptă, la lumina zilei, încercăm, în subtext, să mânuim o veche prejudecată critică, potrivit căreia Gorila ar fi reprezentat un tribut conjuctural plătit de scriitor mișcării extremiste de dreapta”, citat din studiul introductiv).

O latură importantă, pe lângă cea de editor, este cea consacrată corespondenței, genului epistolar teoretizat ulterior de Eugen Simion (în Ficțiunea jurnalului intim, vol. 1-3, 2018 și Genurile biograficului, vol. 1-2, 2018). Citându-l pe Voltaire cu cele peste 18.000 scrisori și N. Iorga cu peste 100.000 de scrisori primite (grație inventarului întocmit de Barbu Theodorescu), Niculae Gheran teoretizează necesitatea tipăririi corespondenței, întrucât „corespondența intimă a diverselor personalități ne oferă deliciul lecturii unice, asemănătoare cu parcurgerea unui roman palpitant, lăsând mereu întredeschisă ușa dintre realitatea unei vieți puțin știute și imaginea ștantată din paginile manualelor de istorie”, cum scrie în „Cuvânt-înainte” la primul volum (A-B) din Scrisori către Rebreanu, ediție critică în colaborarea cu Emese Cîmpean, Rodica Lăzărescu, Andrei Moldovan și Lorența Popescu. Aceeași idee o găsim și la Emil Cioran: „Adevărul despre un autor e de căutat mai degrabă în corespondență decât în opera sa. Cel mai adesea opera este o mască”. Cu „indiscreția de a ne vârî nasul în scrisorile altora [pe care] am avut-o dintotdeauna”, N. Gheran, ajutat de Nicolae Coban, a pătruns în labirintul Bibliotecii Academiei Române, descoperind „un ocean documentar, intins peste nivelul așteptărilor mele de atunci”, adică bogata corespondența lui Rebreanu cu mulți dintre confrații săi. Niculae Gheran (ajutat de Valeria Dumitrescu și Nedeea Burcă, partenere de viață în diverse perioade de-a lungul elaborării ediției critice Rebreanu) n-a reprodus doar documentele în cauză, ci le-a integrat „în conexiunea lor istorică, coroborarea actelor fiind obligatorie pentru stabilirea stărilor de fapt”.

Volumul Scrisori către Rebreanu a avut propria odisee, precum a editorului, N. Gheran, care a demisionat din postul de director al Editurii Fundației Culturale Române spre a se angaja la Muzeul Județean Bistrița-Năsăud, de unde și-a dat demisia obligat de o ordonanță de urgență a guvernului Boc să aleagă între pensie și salariul de 1601 lei. Între colaboratori de bază ai acestui volum, N. Gheran o menționează pe Rodica Lăzărescu „solicitată pe parcursul procesului redacțional să asigure o lectură integrală și de control încrucișat al datelor din aparatul critic, așa cum a colaborat și după repaginarea volumului Intime”. Laudele la adresa colaboratoarei nu sunt deșarte, pentru că Rodica Lăzărescu a avut inițiativa lăudabilă de a publica corespondența «păgubașului», „care s-a dovedit nu numai un desăvârșit istoric literar (s-a autopăgubit de peste 50 de ani din viață dăruiți cu atâta generozitate «domnișorului Liviu!»), slujitor al adevărului în toată deplinătatea lui, susținut de documente și mărturii, ci și un excelent povestitor – din spița răspopitului din Humuleștii Neamțului, a lui Nastratin Hogea, a lui Păcală și (de ce nu?) a lui Herșcu Rudel - , întrupat din plămada multietnicului Obor în care s-a născut și a crescut”.

Așa a apărut volumul doamnei Rodica Lăzărescu, Niculae Gheran în oglinda corespondeței (București, Editura Semne, 2024, 334 p., 17x24), cu titluri hazli capitole de inspirație gheraniană: „Prieteni, rude și paparude”, „Ars poetica”, „Fâșii biografice”, „Ferește-mă, Doamne, de mai rău”, „Cei trei mușchetari” (Mircea Zaciu, Aurel Sasu, Marian Papahagi). Alți epistolari: Ion Vlad, Vlad Mușatescu, Șerban Zoner, Dan Grigorescu, Paul Cornea, Mircea Braga, A.I. Ghilia, V. Fanache, Camil Baltazar, I. Hangiu, G. Munteanu, N. Coban, I. Bălu, Răzvan Voncu, Mircea Mihăieș ș.a. Rodica Lăzărescu a avut o colaborare fructuoasă cu Niculae Gheran încă de pe timpul când conducea excelenta revistă de cultură „ProSaeculum”, desființată de autoritățile județene (poate tocmai că era excelentă). A avut „norocul, bucuria și onoarea” – cum scria în cuvântul înainte intitulat „Spre informare” al volumului, să pătrundă în atelierul de creație al rebreanologului, începând cu 2011, pe care-l considera „editor până-n măduva oaselor, conștient că reprezintă un veritabil depozit de informații, date, întâmplări”.

Confirm această informație prin corespondența lui N. Gheran cu subsemnatul, unul dintre cei 160 de corespondenți, dânsul fiind însă mai harnic („Corespondența mă omoară și, paradoxal, mă ține în viață”, nota el). Niculae Gheran a găsit în Rodica Lăzărescu nu doar o simplă colaboratoare, ci un istoric literar, cu valențe editoriale care să-i pună în valoare opera și, mai cu seamă, corespondența. La un colocviu literar la Mănăstirea gorjeană Lainici, Rodica Lăzărescu a ridicat o problemă de maximă actualitate; ce facem cu arhivele marilor personalități, printre care se numără și Niculae Gheran, refuzate de instituțiile de resort, vândute ori risipite de urmași hrăpăreți ori dezinteresați? Dar mai avem o nedumerire: N. Gheran a murit la 94 de ani, a trudit, cu rezultate de excepție pe ogorul literaturii române și nu i s-a găsit un loc de veci la Cimitirul Bellu, lângă idolul său, Liviu Rebreanu. Nici Marin Sorescu nu și-a găsit locul de veci lângă Eminescu.

Așa-i prețuim post-mortem?! P.S. La Mănăstirea Văratic, Veronica Micle a fost înmormântată după ce s-a sinucis, la 52 de zile de la moartea lui Eminescu. Conform canoanelor creștine, sinucigașii n-au un statut prea fericit. Am avut o discuție cu maica stareță (trecută la cele veșnice) pe această temă. Totuși, este Veronica Micle, muza și prietena devotată a Poetului Național. Mormântul ei era undeva în spate și pe el creștea un „amărât” de trandafir. Maica stareță a făcut ce trebuia, fără să încalce canoanele: a amenajat în jurul mormântului o alee pietonală, a plantat pomi și flori.

La Ipotești, am poposit acum doi ani, pe 15 iunie, la orele 15.50, și mi s-a trântit ușa în nas: s-a terminat programul! Iarba din parcul dimprejurul Casei Memoriale „M. Eminescu” era pârjolită. Oare nu s-a găsit un om care să ude iarba, cum se întâmplă la Casa Memorială „Ciprian Porumbescu” de la Stupca?!

Tudor Nedelcea