Suprema întâlnire a geniilor: Eminescu și Theodor Aman

Am împrumutat această sintagmă din studiul muzicologului de talie europeană, Viorel Cosma, despre relația Eminescu-Enescu, studiu publicat în excelentul „Corpus Eminescu”, elaborat, în zece volume, de eminescologi din România și R. Moldova (M. Cimpoi, Victor Crăciun, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Dan Grigorescu, Eugen Simion, D. Vatamaniuc, Anatol Vidrașcu), coeditate în editurile Litera (Chișinău) și David (București), în anul omagial 2000. Acest studiu al eminentului Viorel Cosma a apărut în vol. VII, Imaginea Poetului în arte, p. 453-461. Aromân de seamă, Theodor („cel dăruit de Dumnezeu”) Aman (1831-1891) s-a născut la 20 martie 1821, la Câmpulung Muscel, unde familia sa se refugiase, dar a copilărit la Craiova în casa tatălui său, serdarul Dimitrie Aman; în Bănie a urmat Școala Centrală (avându-l profesor pe C. Lecca), studii continuate la Colegiul bucureștean „Sf. Sava”.

În timpul revoluției pașoptiste s-a alăturat altor revoluționari craioveni (I. Maiorescu, Eugen Carada, Gh. Chițu), motiv de refugiu. În 1850 pleacă la Paris, dar revine definitiv în țară, înființând două școli de Belle-Arte, la București și la Iași. Prin decretul domnitorului A.I. Cuza, din 5 octombrie 1864, Th. Aman a fost numit, la doar 33 de ani, directorul Școlii Belle-Arte din București . Școala bucureșteană de Belle-Arte a fost înființată în urma demersurilor sale, dimpreună cu pictorul Tattarescu, fiind a doua instituție din sud-estul Europei (după cea din Atena, din 1837), o premieră absolută pentru arealul românesc. În 1872, începând lucrul în gravură, Aman voia un post de profesor în gravură și dotarea unui atelier pentru acest gen de lucrări, dar nu a primit fondurile necesare, fiind nevoit să aducă de la Paris, prin eforturi proprii, o presă, executând prin această nouă tehnică celebrele portrete: Mihai Viteazul, Matei Basarab, Tudor Vladimirescu, Enăchița Văcărescu, Cezar Bolliac,I. H. Rădulescu etc., devenind astfel primul pictor gravor român de notorietate, acceptat de Societatea Acvafortiștilor din Franța. Ca director și profesor la Școala de Belle-Arte, Th. Aman a format mari pictori (Ștefan Luchian, G. Demetrescu-Mirea).

La catedra de sculptură l-a angajat pe Karol Stork, venit din Germania, urmat de sculptorul Ioan Georgescu (profesorul lui C. Brâncuși). Cu mentalitate europeană, conjugată cu dorința sa de a fi util țării sale, activitatea didactică a lui Th. Aman s-a concretizat prin punerea temeliei școlii românești de arte. Pentru atingerea acestui scop nobil și național, celebrul pictor și profesor a intrat, firește, în conflict cu autoritățile statului. În acest context, își face apariția omniprezentul și necruțătorul Mihai Eminescu, care prezintă nefericita situație ca „un exemplu izbitor de modul cum prosperă la noi instituțiile cele mai folositoare” , cum este cazul Școlii de Belle-Arte, „atât de necesară [care] a vegetat în părăsire până astăzi și amenință a se pierde cu totul”. Motivul este clar exprimat: „nu i se dau mijloacele necesare pentru a trăi și a da roadele necesare ce are drept să aștepte societatea de la o asemenea instituțiune”.

Să ne reamintim rapoartele lui Eminescu ca revizor școlar, în care, ca un precursor al lui Spiru Haret, arăta situația reală de pe teren, explica cauzele și oferea soluții. Ce soluții propune Eminescu guvernului de atunci, „guvern al vorbelor sunătoare și al frazelor seci”? (După demisia lui I.C. Brătianu, noul guvern îl are în frunte pe D.C. Brătianu, cu următorii miniștri: E. Stătescu (la Interne), D. Brătianu (la Externe), N. Dabija și D.A. Sturdza (la Finanțe), M. Pherekyde (la Justiție), V.A. Ureche (la Culte și Instrucție), C. Slăniceanu( la Război), N. Dabija (la Lucrări publice), guvern ce va funcționa între 10/22 aprilie – 8/20 mai, 1881). (Între 9/21 iunie 1881 – 23 martie/4 aprilie 1888, prim ministru a fost Ion C. Brătianu). (Vizați în cazul de față erau miniștrii de la Finanțe și ai Cultelor și Instrucției). „Un guvern serios ar face din două lucruri unul: or i-ar da mijloacele necesare, or ar desființa-o cu totul” , scrie Eminescu. Guvernul însă se complace doar de „a conserva titlul de Școală de Belle-Arte, fără a-i da mijloacele necesare de a trăi” , adică păstrează această instituție în conservare, nu o poate desființa spre a nu-i pierde personalitatea juridică.

În doar câteva faze Eminescu explică motivul pentru care „onor.d. Aman, iubitul nostru pictor[subl. noastră], s-a văzut nevoit încă de anul trecut să-și dea demisiunea”. Sintagma „iubitul nostru pictor” exprima gratitudinea și prețuirea marelui Eminescu pentru renumitul Th. Aman, creatorul școlii românești de pictură istorică.

De altfel, autorul Luceafărului semnalează elogios Expoziția artiștilor români în viață, organizată de Th. Aman, vernisată la 1 martie 1881 . Întemeietorului jurnalismului profesionist de investigație socială, Eminescu publică prima demisie a lui Th. Aman, din 29 septembrie 1881, explicită și motivată, în care celebrul pictor apare într-o postură de cărturar pus în slujba națiunii. În expunerea de motive,Th. Aman face un scurt istoric al școlii, subliniind necesitatea înființării, devotamentul profesorilor „care au părăsit funcțiuni bine retribuite pentru a îmbrățișa această artă” sau „au continuat cursurile d-lor gratis în timp de 6 luni”, școală „ștearsă din buget” spre a face economii „în prejudiciul bugetului Instrucțiunii Publice”. Cu toate aceste „peripeții și descurajări”, Școala a avut rezultate mai presus de așteptare; între altele, unele catedre au fost ocupate acum „de tineri ieșiți din Școala Belle-Arte, ocupate anterior de străini” „fără cunoștință de ceea ce li se cerea a preda”, alți absolvenți deveniți artiști consacrați; dar, mai presus de toate, remarcă directorul Școlii, Th. Aman, „Expozițiunile anuale ce s-au putut face în urmă cu opere și creațiuni naționale (subl. noastră) au dovedit asemena începutul artei existente la noi” . În spirit eminescian, dacă crearea unei economii naționale era necesară prin „umplerea golurilor economice”, în cultură specificul național era/este necesar și benefic.

Cu o logică imbatabilă și concepție europeană, Th. Aman explică decidenților politici și administrativi necesitatea susținerii învățământului de către stat, prin acordarea de burse, pentru că cei care „vin a îmbrățișa artele frumoase aparțin junimii fără mijloace”. După o experiență directorială de 17 ani, după alte rapoarte anterioare (17 septembrie 1879, 1 decembrie 1879) cu aceleași doleanțe, Th. Aman propune ministrului de resort următoarele: „1. Zece bursieri cu o subvențiune de cel puțin 60 lei pe lună pentru fiecare elev. 2. Ca orașele principale să trimită câte un bursier care după terminarea studiilor, să stăruiască în comuna ce l-a subvenționat ca om special pentru tot județul. 3. Să se stipuleze prin lege ca școala să fie tratată ca școalele speciale cu facultățile de la Universitate, potrivit proiectului de lege alipit la raportul no. 73 din 1 decembrie 1879. 4.

Înființarea secțiunii de Arhitectură, indispensabilă pentru a se învăța desemnul liniar cerut concurenților aspirații la catedrele secundare. 5. A se spori aputamentele profesorilor conform specialității ce profezeasă. 6. Să se prevază o sumă drept recompensă pentru artiști ce vor produce opere de merit și naționale. Până la acordarea celor de mai sus arătate, fără de care nu se poate aștepta nici un rezultat serios, binevoiți, d-le ministru, a primi demisiunea mea de director al Pinacotecii și Școlii de belle-Arte din București. Primiți vă rog, domnule ministru, încredințarea prea distinsei mele considerațiuni.” Continuându-și investigația, Eminescu constată cu dezamăgire că, în urma demisiei, Th. Aman s-a ales doar cu promisiuni și speranțe zadarnice. Guvernul – constată cu amarăciune Eminescu – „nu caută să aibă o instituție folositoare, ci numai un titlu frumos, Școala Belle-Arte”, motiv îndreptățit ca Th. Aman să-și dea definitiv demisia, pentru că „nu numai că nu s-a adus cea mai mică îmbunătățire, ci, dincontră, s-a suprimat și suma alocată pentru expozițiunile anuale, singura încurajare pentru artiștii români”, astfel încât, în situația dată, Școala „nu poate produce niciun rezultat satisfăcător”.

Concluziile lui Eminescu sunt obiective și pertinente, dar amare: „Astfel prosperă instituțiile cele mai neapărate sub guvernul liberal! Astfel se încurajează chiar oamenii cei mai zeloși pentru a servi țara lor”. Prin acest „exemplu izbitor”, Eminescu se dovedește a fi nu numai actual, ci periculos de actual!

Tudor Nedelcea

Anexe

[Prima demisie]

Domnule ministru,

La 1864 s-au creat mai multe școale profesionale, între care și Școala de Belle-Arte. Necesitatea unei asemena creațiuni s-a dovedit îndată prin înscrierea a 40 de elevi. Mulți dintre ei au părăsit funcțiuni bine retribuite pentru a îmbrățișa această artă. Profesorii asemenea au arătat mult zel și satisfațiune văzându-se înconjurați de atâți juni deciși a lucra. Trei ani trecuseră și Școala de Belle-Arte nefiind prevăzută în legea Instrucțiunii Publice, putu fi cu înlesnire ștearsă din buget în anul 1867; această supresiune fu făcută sub motiv de echilibrare a bugetului motiv care se invocă întotdeauna de câte ori se simte necesitate de economii în prejudițiul bugetului Instrucțiunii Publice. Să constatăm aci dezinteresarea d-lor profesori ce au continuat cursurile d-lor gratis în timp de 6 luni, până când ministrul succesor d-lui Strat a căutat să repare greșeala făcută de predecesorul său, înființând din nou școala. Mulți din elevi, și încă din cei mai buni, în intervalul acesta, și-au pierdut orice iluziune care nutrea speranțele și viitorul lor și au părăsit școala.

Cu toate peripețiile și descurajările de tot felul, școala-și urmă cursul și putem lesne constată că rezultatele sale au fost mai presus de așteptare. Toate catedrele de desemn și caligrafie, ce erau ocupate în mare parte de străini fără cunoștință de ceea ce li se cerea a preda, sunt acum ocupate de tineri ieșiți din Școala de Belle-Arte; mai mulți au devenit artiști cunoscuți publicului, trăind independenți în urma profesiunii lor. Espozițiunile anuale ce s-au putut face în urmă cu opere și creațiuni naționale au dovedit asemenea începutul artei existente la noi.

Toate acestea,d-le ministru, d-voastră personal le cunoașteți ca unul ce ați urmat progresele sale, la care nu puteți decât a vă interesa, fiindcă ați lucrat pentru instituirea ei ca secretar general al Ministerului al cărui șef suprem sunteți astăzi. Nu-i mai lipsea acestei școale decât o lovitură puternică pentru dezmembrarea ei și această ultimă lovitură a fost dată de predecesorul d-ei voastre ștergând bursele ce mai rămăseseră elevilor fără mijloace. Este constatat, domnule ministru, că nu numai la noi, dar în genere, afară de mici escepțiuni, cei ce vin a îmbrățișa artele frumoase aparțin junimii fără mujloace: de aceea mai la toate națiunile, chiar în secolii trecuți, s-au instituit burse pentru întreținerea elevilor lor. Căci iată ce se întâmplă fără această măsură salutară: elevii se înscriu pe toată ziua și urmeazxă mai mult sau mai puțin regulat; însă, îndată ce au putut obține cel mai mic rezultat, caută a profita pentru întreținerea lor și de acolo faceri de portrete după fotografii etc., de la care nu pot trage decât folosul bănesc sau a se înscrie la vro catedră vacantă a vrunui pensionat și prin urmare a neglije școala. Iată cauza de unde profesorii se văd înconjurați necontenit de începători și abia-și pun speranțele pe unii din ei pentru a obține un rezultat satisfăcător pentru dânșii și, când să devie utili țării, [î]i vede dispărând.

Ce satisfacțiune poate dar avea un profesor al unei asemenea instituțiuni? Aputamentele desigur că nu, fiind mai mult decât ridicule, de 200 și 300 lei maximum. Cum vedeți, domnule ministru, această școală, cu toate rezultatele ce a putut da și de care mă îndoiesc a le mai obține în viitor de vom continua pe aceeași cale, trebuie să se desființeze ca un ce inutil sau, ceea ce este dorit de toți, să se reformeze serios, după cum subsemnatul am avut onoarea să cer în repețite rânduri; rapoartele din 17 septembrie 1879, din 1 decembrie 1879 etc., vorbesc în acest sens. După o esperiență de 17 ani la direcțiunea acestei școale să-mi permiteți, domnule ministru, a vă espune vederile mele, spre a putea servi când s-au constatat de domnia voastră că școala aceasta, de unde s-au recrutat până acum profesorii pentru școalele secundare, are necesitatea să i se prelungească esistența. Propun dar: 1. Zece bursieri cu o subvențiune de cel puțin 60 lei pe lună pentru fiecare elev. 2. Ca orașele principale să trimită câte un bursier care după terminarea studiilor, să stăruiască în comuna ce l-a subvenționat ca om special pentru tot județul. 3.

Să se stipuleze prin lege ca școala să fie tratată ca școalele speciale cu facultățile de la Universitate, potrivit proiectului de lege alipit la raportul no. 73 din 1 decembrie 1879. 4. Înființarea secțiunii de Arhitectură, indispensabilă pentru a se învăța desemnul liniar cerut concurenților aspirații la catedrele secundare. 5. A se spori aputamentele profesorilor conform specialității ce profezeasă. 6. Să se prevază o sumă drept recompensă pentru artiști ce vor produce opere de merit și naționale. Până la acordarea celor de mai sus arătate, fără de care nu se poate aștepta nici un rezultat serios, binevoiți, d-le ministru, a primi demisiunea mea de director al Pinacotecii și Școlii de belle-Arte din București. Primiți vă rog, domnule ministru, încredințarea prea distinsei mele considerațiuni.”

⁎

[A doua demisie]

Domnule ministru,

La 29 septembrie 1881 am avut onoarea a vă adresa un raport asupra situațiunei Școalei de Belle-Arte, ce am onoare a dirige, raport în care espuneam îmbunătățirile indispensabile școalei pentru a o face să dea rezultatele ce țara este drept a aștepta de la o asemenea instituțiune. Terminam acest raport prin următoarele linii: «Până la acordarea celor de mai sus arătate, fără de care nu se poate aștepta nici un rezultat serios, binevoiți, domnule ministru, a priimi demisiunea mea de director al Pinacotecii și Școalei de Belle-Arte».

Atunci ați binevoit, domnule ministru, a mă ruga să râmâi la postul meu, făgăduindu-mi a introduce în viitorul buget îmbunătățirile reclamate de mine și eu m-am conformat dorinței domniei voastre. Acum însă, primind bugetul și esaminându-l, am dovedit că nu numai nu s-a adus cea mai mică îmbunătățire, ci, din contră, s-a suprimat și suma alocată pentru espozițiunile anuale, singura încurajare pentru artiștii români. În asemenea condițiuni cred de prisos a mai stărui la postul meu și vă rog din nou, d-le ministru, a primi demisiunea mea.

Așa cum se află Școala de Belle-Arte din București, nu poate produce nici un rezultat satisfăcător, o îmbunătățire este de urgență necesară sau, dacă aceasta nu se poate, școala trebuie suprimată; căci banii ce se cheltuiesc pentru a fi rău întreținută, după cum se află în momentul acesta, se numesc bani pierduți. Primiți, domnule ministru, încredințarea distinsei mele considerațiuni.

Apud M. Eminescu, [Un exemplu izbitor...], în „Timpul”, VII, nr. 86, 20 aprilie, 1882, p. 3; în M. Eminescu, Opere, XIII, București, Editura Academiei RSR, 1985, p. 102-103.