O mârşavă şi repetată calomnie

Ne-a părăsit, nu de mult, la 16 ianuarie 2009, poetul pătimirii basarabene, Grigore Vieru. A fost, pentru mulţi, o despărţire nedreaptă, dureroasă, datorită unui stupid accident de circulaţie. Grigore Vieru n-a fost omorât direct, dar a avut asasini morali, calomniatori de profesie, plătiţi, aflaţi, evident, în serviciile sau serviciul cuiva. Sufletul său mare cuibărit într-un trup plăpând a avut de suferit în urma unei campanii demente, de asasinare morală, care i-au cauzat două atacuri de cord, prefaţând iminenta moarte. A fost acuzat că este kgb-ist, vrea să-l asasineze pe I. Roşca şi să-l debarce pe Voronin, că-i spion. „Cum poţi fi spion al Limbii strămoşilor tăi, ai Istoriei Neamului tău, al propriilor suferinţe?!” se întreba Poetul în ultimul său articol publicat de N. Dabija în „Literatura şi arta” din preziua accidentului fatal. A fost dat în judecată de...consângenii săi; la rândul său, a fost nevoit, spre a-şi apăra onoarea, să dea în judecată pe calomniatori (cotidianul „Moldova Suverană”, ziaristul M. Conţiu, plecat din România şi stabilit în Chişinău). Timpul, dar şi nervii, sănătatea i-au fost zdruncinaţi de aceşti denigratori, la care se adaugă, mulţi alţii, care semnează cu propriul nume, cu pseudonime sau alţii, din umbră.

„Scrisul Românesc” a fost radiat!

Craiova se înscrie pe harta tipografiei române din toamna anului 1837, graţie profesorului, pictorului, editorului, gazetarului şi revoluţionarului paşoptist Constantin Lecca, care a înfiinţat primul teasc tipografic şi prima revistă din Oltenia, Mozaicul (1838). Personalităţi marcante au ilustrat, apoi, această artă grafică: Ignat, Iosif şi Ralian Samitca, Gh. Chiţu, Filip Lazăr, Sandu şi David Benvenisti, Fane Constantinescu. Institutul de Editură şi Arte Grafice „Ramuri”, înfiinţat de C. Şaban-Făgeţel şi D. Tomescu, în care a activat şi N. Iorga, ridică pe o treaptă superioară meşteşugul tipografic.

Pentru unitatea lumii creştine

La cumpăna ultimelor două milenii, la Bucureşti s-a consumat, după aproape un mileniu, un eveniment considerat, în unanimitate, istoric: vizita primului papă într-o ţară majoritar ortodoxă. Este vorba despre Papa Ioan Paul al II-lea, care a efectuat o vizită în capitala României, între 7-9 mai 1999, la invitaţia Patriarhului de veşnică pomenire, Teoctist. Între 7-14 octombrie 2002, Patriarhul Teoctist i-a întors vizita la Vatican, iar relaţiile dintre cele două biserici au fost extrem de cordiale şi pilduitoare. Atunci, la Bucureşti s-a lansat ideea şi s-au pus bazele pentru unitatea lumii creştine, prin intermediul celor doi mari conducători ai celor două biserici şi care exprimă voinţa tuturor creştinilor.

Pentru a marca acest eveniment epocal şi pentru a aşeza noi pietre la temelia unificării celor două biserici, aşa cum era până la marea schismă din 1054, propunem construirea unui grup statuar alegoric care să-i reprezinte pe Suveranul Pontif şi Patriarhul nostru, ca simbol al victoriei definitive a creştinismului asupra bolşevismului şi ca o premiză a unităţii lumii creştine, mai necesară azi ca oricând.

Omagiere academică - Eugen Simion – 80

23 mai 2013, zi memorabilă la Academia Română. După ce l-a comemorat pe Radu P. Voinea, înaltul for ştiinţific l-a aniversat pe acad. Eugen Simion la împlinirea celor opt decenii de viaţă (născut la 23 mai, dar înregistrat la starea civilă două zile mai târziu) . A fost o manifestare de pios omagiu criticului şi istoricului literar, editorului Eugen Simion, membru corespondent al Academiei Române (9 martie1991), ales titular un an mai târziu(12 martie 1992), vicepreşedinte (1 februarie 1994- 16 ianuarie 1998), preşedinte interimar (15 octombrie 1997-16 ianuarie 1998) şi preşedinte al Academiei Române (16 ianuarie 1998-4 aprilie 2006). Ca o recunoaştere a valorii operelor sale, Eugen Simion, „figură emblematică a culturii româneşti” (Mihai Cimpoi), este ales membru al Academiei Europene de la Londra (1992), membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor Literari (Paris, 1992), preşedintele Comitetului Naţional Român UNESCO pentru Deceniul Mondial al Dezvoltării Culturale (1992), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1999), membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice a Franţei (2004), membru al Academiei Danemarcei, membru de onoare al Academiei Greciei, doctor honoris causa a mai multor universităţi din ţară şi străinătate. A obţinut premiile Academiei Române (1977), Uniunii Scriitorilor (1965,1976, 1980, 1984) şi al Uniunii Scriitorilor din Moldova (2003), a primit Ordinul „Steaua României”, Ordinul Naţional „Crucea Sudului” al Guvernului Braziliei (2000), Legiunea de Onoare a Franţei (2008), Ordinul R. Moldova (2008) etc., etc.

Carol I la Turnu Severin

„Şi primul pas în lume a fost la Severin” 

B.P. Hasdeu 

„Punând piciorul pe pământul României, noua Patrie, mă grăbesc a exprima membrilor Locotenenţei Domneşti sentimentele mele cele mai sincere. Fericit că mă aflu în mijlocul naţiunei care m-a onorat cu încrederea ei, adresez înainte de toate rugăciunile mele Cerului, pentru ca să-mi ajute a împlini cu demnitate marea şi frumoasa misiune ce Provindenţa mi-a impus”. Este textul telegramei prinţului Carol din 8 mai 1866 expediată din Turnu Severin, prima localitate românească străbătută de paşii viitorului rege.

De la Drobeta la Turnu Severin

Ca orice cetăţeni mândri de localitatea lor, severinenii au motive întemeiate de mândrie pentru oraşul lor, Drobeta Turnu Severin, denumire care reuneşte fericit, de fapt, două cetăţi: cea antică, romană (Drobeta) şi cea feudală, modernă (Turnu lui Sever). Mândria severinenilor este, aşadar, îndreptăţită şi legitimă pentru că aici a fost punctul de legătură al victoriei Ţării Româneşti cu Europa, cu civilizaţia occidentală, prin împăratul Traian, aici împăratul Constantin cel Mare, care a oficializat creştinismul prin Edictul de la Milano din 313 (acum 1700 de ani), a refăcut castelul roman de la Drobeta, consolidând, astfel, podul latinităţii şi creştinităţii, aici a pus, pentru prima dată, piciorul pe pământ românesc, la 8 mai 1866, prinţul Carol I de Hohenzolern, viitorul rege al Neatârnării României, aici a fost reînfiinţată Episcopia Severinului şi Strehaiei (şi întronizarea episcopului P.S. dr. Nicodim Nicolaescu, om al locului), după 600 de ani.

Fănuş Băileşteanu

Se duc pe rând, unii urcând în Cer, mulţi dintre confraţii noştri, cu care, mai ieri-alaltăieri, conversăm, îi vedeam implicaţi cu rosturile lor în societate, întru slujirea culturii româneşti. Şi imposibil, credem noi, de neînlocuit, nu numai pentru faptul că fiecare individ îşi are individualitatea proprie, dar, din păcate alţii nu se grăbesc să-i înlocuiască valoric. I-am pierdut, în perioada postdecembristă, pe Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, G. Tomozei, Mihai Ungheanu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu. Au venit, „din urmă”, alţii spre a le suplini absenţa pământească?

Între aceştia, merită menţionat discretul, sensibilul Fănuş Băileşteanu, care ne-a părăsit acum cinci ani, la 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paşti, la doar 60 de ani împliniţi.