„Scrisul Românesc” a fost radiat!

Craiova se înscrie pe harta tipografiei române din toamna anului 1837, graţie profesorului, pictorului, editorului, gazetarului şi revoluţionarului paşoptist Constantin Lecca, care a înfiinţat primul teasc tipografic şi prima revistă din Oltenia, Mozaicul (1838). Personalităţi marcante au ilustrat, apoi, această artă grafică: Ignat, Iosif şi Ralian Samitca, Gh. Chiţu, Filip Lazăr, Sandu şi David Benvenisti, Fane Constantinescu. Institutul de Editură şi Arte Grafice „Ramuri”, înfiinţat de C. Şaban-Făgeţel şi D. Tomescu, în care a activat şi N. Iorga, ridică pe o treaptă superioară meşteşugul tipografic.

Din 12 noiembrie 1922 se înfiinţează Institutul de Editură şi Arte Grafice „Scrisul Românesc” (prin transformarea institutului „Samitca”), condus de Emanoil Tătărescu şi de Virgil Molin (licenţiat în arte grafice la Leipzig), care s-a impus pe plan naţional prin celebra colecţie „Clasicii români comentaţi”, coordonată de N. Cartojan. În urma Legii 119/1948, cele două institute de editură şi arte grafice din Craiova au fost naţionalizate, iar prin comasarea celor două tipografii a luat naştere Intreprinderea Poligrafică Oltenia. Editura „Scrisul Românesc” se reînfiinţează la 22 ianuarie 1972, graţie lobby-ului local (Gh. Petrescu, Petre Gigea, Ionel Cetăţeanu) şi cel central (Ştefan Voitec, Ilie Murgulescu, Şt. Milcu, Mihnea Gheorghiu, Ştefan Andrei, Adrian Păunescu), primul director fiind poetul Ilarie Hinoveanu.

Evenimentele din 1989 produc urmări şi pentru „Scrisul Românesc”. Deşi numirea genialului scriitor Marin Sorescu ca director părea că instituţia îşi va urma cursul firesc, faptele, din păcate, au arătat altfel: Corbii lui Tradem, vorba regretatului Fănuş Neagu, s-au năpustit asupra „Scrisului Românesc” atât pentru a-l „orienta” ideologic, cât mai ales să înhaţe imobilele, căci samsarii imobiliari apar în ape tulburi.

Semnatarul acestor rânduri, ca adjunct al lui Marin Sorescu, a depus eforturi deosebite pentru a recupera cele trei corpuri ale editurii, naţionalizate în 1948 şi trecute în proprietatea Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”. După o luptă enervantă, obositoare cu birocraţia, cu sprijinul direct al preşedintelui României de atunci, d-nul Ion Iliescu, se emite H.G. 731/21 oct. 1994, prin care se transmite din administrarea R.A. a Imprimeriilor în administrarea Ministerului Culturii două corpuri ale imobilului editurii din str. Mihai Viteazul nr. 4. Alte demersuri sunt făcute la Ministerul Culturii spre a transmite acest imobil editurii păgubite la 1948 (Ministerul Culturii neavând niciodată statutul de proprietar), finalizate prin Ordinul 1408/26 martie 1996.

La 8 decembrie 1996 Marin Sorescu ne părăseşte, dar viaţa editurii merge înainte. Între 25-27 octombrie 1997, editura sărbătoreşte cei 75 de ani de la înfiinţare şi 25 de ani de la reînfiinţare, este comemorat şi Marin Sorescu, în prezenţa academicienilor Eugen Simion, Gr. Vieru, M. Cimpoi, N. Dabija, Radu Voinea, Nestor Vornicescu, D.R. Popescu, Marcu Botzan, Dan Grigorescu, a scriitorilor M. Ungheanu, Gr. Tr. Pop, Fănuş Băileşteanu, Victor Crăciun etc. Ministerul Culturii n-a catadisit să trimită niciun mesaj (aşa cum a făcut Preşedenţia); în schimb sinistrul ministru şi-a numit omul la conducerea editurii în locul lui Marin Sorescu, a cărui primă misiune a fost destituirea subsemnatului. Au luat atitudine pentru nedreptatea comisă, cât şi pentru apărarea memoriei lui Marin Sorescu personalităţi marcante ale culturii şi ştiinţei româneşti: Eugen Simion, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Mircea Micu, Gh. Tomozei, Valeriu Cristea (vezi Marin Sorescu sau nimeni nu-i profet în ţara lui, Muzeul Literaturii O nouă naţionalizare a Editurii „Scrisul Românesc”? („Flacăra lui Păunescu”, II, nr. 46, 21 nov. 2002, p. 7.). Nici de data aceasta nu s-a luat nicio măsură, astfel, încât editurii i s-au furat, pe rând, cele două corpuri de clădire.

Române, 2011). Procesul juridic l-am câştigat chiar sub conducerea CDR-istă, dar noua putere, PSD, n-a pus în aplicare sentinţa definitivă şi irevocabilă. Omul sinistrului ministru a fost destituit în urma unor fraude financiare, următorul director a reuşit o „performanţă” rară: să facă cadou Ministerului Culturii imobilul Editurii „Scrisul Românesc”, printr-o O.G. (85/29 iunie 2002). Dar, aici este „şmecheria”: de fapt s-a transmis doar un singur corp de clădire, celălalt corp care apare în H.G. 731/1994 a dispărut din acte!? Numai în România se poate ca un O.G. să desfiinţeze un H.G.! Scriitorul şi senatorul Adrian Păunescu a luat atitudine, publicându-mi articolul

Următorul director al „Scrisului Românesc” şi-a adus propria „contribuţie” performantă: a dus editura

în faliment, în repetate rânduri, iar dacă i s-a blocat un cont bancar a deschis altul la o altă bancă, că aşa-i în România. Ba, mai mult; deşi editura avea mari datorii la stat a primit continuu subvenţii de la Ministerul Culturii sau de la Agenţia Naţională pentru Cercetare Ştiinţifică de la instituţiile locale ale statului. Se mai respectă legile în România?!

Şi totul a culminat (cu „sprijinul” organelor statului) cu radierea Editurii „Scrisului Românesc” din Registrul Comerţului, în ianuarie 2013, directorul lăsând-o în datorii, pentru că şi-a înfiinţat o nouă editură în locuinţa sa, în denumirea căreia şi-a păstrat sintagma „Scrisul Romanesc”.

Deci, după 91 de ani, în mare parte de glorie editorială, Editura „Scrisul Românesc” din Craiova a încetat să mai existe şi nimeni nu se întreabă: de ce? cine sunt răspunzătorii? cui aparţin imobilele editurii acum? Legile româneşti sunt aplicabile şi în acest caz?

Suntem curioşi dacă ne aude cineva.

Tudor Nedelcea