Fănuş Băileşteanu

Se duc pe rând, unii urcând în Cer, mulţi dintre confraţii noştri, cu care, mai ieri-alaltăieri, conversăm, îi vedeam implicaţi cu rosturile lor în societate, întru slujirea culturii româneşti. Şi imposibil, credem noi, de neînlocuit, nu numai pentru faptul că fiecare individ îşi are individualitatea proprie, dar, din păcate alţii nu se grăbesc să-i înlocuiască valoric. I-am pierdut, în perioada postdecembristă, pe Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Grigore Vieru, Fănuş Neagu, G. Tomozei, Mihai Ungheanu, Constanţa Buzea, Adrian Păunescu, Romulus Vulpescu. Au venit, „din urmă”, alţii spre a le suplini absenţa pământească?

Între aceştia, merită menţionat discretul, sensibilul Fănuş Băileşteanu, care ne-a părăsit acum cinci ani, la 29 aprilie 2008, în a treia zi de Paşti, la doar 60 de ani împliniţi.

Jandarmeria în sărbătoare

Jandarmeria română (renăscută după 1990) este una dintre instituţiile care s-a pliat cel mai bine democraţiei şi s-a integrat în mod firesc societăţii civile, dar ea are, totodată, o tradiţie şi o istorie aparte. Odată cu renaşterea domniilor pământene şi, mai ales, prin aplicarea Regulamentelor Organice (1931, 1932) se introduce ideea şi denumirea de jandarm. La 12 martie 1850, Divanul Obştesc votează „Legiunea pentru reforma Corpului Slujitorilor în corp de jandarmi”, pe care domnitorul Grigore Alexandru Ghica o aprobă la 3 aprilie 1850, dată care semnifica naşterea Jandarmeriei române ca instituţie necesară pentru supravegherea siguranţei publice prin aplicarea legilor. Al. I. Cuza înfiinţează, în noiembrie 1864, trei inspectorate de jandarmi (Bucureşti, Craiova, Iaşi). În Războiul de Neatârnare (1877-’78), Jandarmeria participă la luptele din Bulgaria, membrii săi fiind decoraţi cu 110 medalii „Crucea trecerii Dunării”, şi tot atâtea melodii „Apărătorii Independenţei”, 12 medalii comemorative ruseşti, se remarcă şi în Primul Război Mondial, în special prin fostul jandarm, ajuns general (şi apoi mareşal) Al. Averescu. Despre această perioadă, depune mărturie Eugen Lovinescu: „Jandarmii se găseau în toată zona frontului, îi găseai unde nu te aşteptai, apăreau ca nişte fantome, desprinşi din umbra istoriei, pentru a-şi aduce şi ei, liniştiţi dar singuri, prinosul jertfei şi iubirii de ţară”. În al Doilea Război Mondial, prin Decretul de contopire a jandarmeriei cu poliţia, jandarmeriei rurale îi revine un rol esenţial de poliţie a frontului.

C. Brâncuşi şi eleva sa, Miliţa Pătraşcu

Despre Constantin Brâncuşi, ca şi despre Eminescu, avem o impresionantă bibliografie a scrierilor despre aceşti doi titani ai spiritualităţii româneşti şi universale. De la primul studiu, semnat de V.G. Paleolog despre Sculptorul Brâncuşi („Arhivele Olteniei”, 1937) şi până la recenta carte a lui Paul Rezeanu, Brâncuşi. Tatăl nostru (Craiova, Edit. Autograf, MJM, 2012), brâncuşologi români şi străini i-au atestat genialitatea şi i-au fixat locul în istoria artei universale. Să reamintim doar câţiva: F.T. Bach, Edith Balas, Barbu Brezianu, Elisabeth Brown, Zenovie Cârlugea, M. Cimpoi, Anna Chave, P. Comarnescu, Mircea Deac, Serge Fauchereau, Sidney Geist, Ştefan şi Sorana Georgescu-Gorjan, Carola Giedion-Welcker, Dan Grigorescu, I. Jianu, Doina Lemny, I. Mocioi, Peter Neagoe, G. Oprescu, P. Pandrea, I. Pogorilovschi, Nina Stănculescu, G. Uscătescu, Radu Varia, C. Zărnescu etc., etc.

Bartolomeu Valeriu Anania

Era o vreme în care Biserica Ortodoxă Română, prin Patriarhie şi Sfântul Sinod, era reprezentată de înalţi ierarhi harismatici şi plini de învăţătură şi înţelepciune, pe linie dosofteiană:patriarhul Teoctist şi mitropoliţii Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală şi Bartolomeu Anania. Primii doi, basarabeni la origine şi rude între ei, sunt aproape uitaţi de urmaşii lor; al treilea, teologul şi scriitorul Valeriu Bartolomeu Anania, n-a intrat în conul de umbră, datorită unor oameni de cultură din Rm. Vâlcea, laici dar cu sinceră credinţă şi evlavie: Ioan Barbu şi Ioan St. Lazăr, cu sprijinul permanent al părintelui N. State-Burluşi (poate din această cauză a fost retrogradat!).

Rm. Vâlcea organizează, începând cu 12-13 mai 2011, Salonul Naţional de Literatură Rotonda plopilor aprinşi, iniţiat de Ioan Barbu, la prima ediţie participând, între alţii, Mihai Cimpoi, N. Dabija, Valeriu Matei, V. Tărâţeanu, G. Astaloş, Fl. Popescu, Neagu Udroiu, Marian Barbu, Fl. Miu, Tudor Nedelcea etc.

Ţiganii noştri

Problema minorităţilor (etnice, religioase sau sexuale) a fost pusă în actualitatea strigentă şi cu acuitate, prin diverse organisme internaţionale, în zilele noastre; problema ţigănească însă a fost dintotdeauna şi ea se singuralizează prin complexitate şi destin, ţiganii fiind o enigmă pentru toate popoarele în care convieţuiesc. Însăşi istoria lor era o necunoscută, sau, în cel mai bun caz, controversată. Istorici români care au scris despre ţigani sunt relativi puţini: B. P. Hasdeu, G. Sion, M. Kogălniceanu, N. Iorga, George Potra, Lucian Cherata sunt dintre cei puţini care au consacrat studii acestei etnii, la care trebuie să-l adăugăm şi pe scriitorul V. Alecsandri. 

Zilele Marin Sorescu

Marin Sorescu face parte, cum îndeobşte se ştie, din celebra generaţie ’60, anunţată de „buzduganul lui N. Labiş” (Eugen Simion), despre care Adrian Păunescu a elaborat o excelentă lucrare (extrem de importantă pentru că această generaţie este văzută din interior, de un membru marcant al ei). Ioan Alexandru este unul dintre ei ( alături de Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ion Gheorghe etc.), un poet autentic şi un publicist remarcabil în care patriotismul se manifestă în „marginile adevărului”. Deşi este autorul unei opere valoroase, Ioan Alexandru a intrat în conul de umbră, pentru că nicio oficialitate clujeană sau bucureşteană nu-i organizează o manifestare omagială. 

Mehedinţiul cultural-turistic

Ileana Roman este supranumită în zonă, pe bună dreptate, sultana Mehedinţiului. Poetă din generaţia şaizecistă ( a debutat odată cu Cezar Baltag, Ana Blandiana, Constanţa Buzea), prozator, dramaturg, publicist, editor, a refuzat un post în Capitala Băniei, stabilindu-se în oraşul natal, Drobeta Tr. Severin, oraş pe care l-a onorat prin multipla sa activitate culturală. A fost directoarea Bibliotecii judeţene „I.G. Bibicescu” a întemeiat Fundaţia „Alice Voinescu”, editura „Prier”, revista „Amfitrion”, „Societatea Scriitorilor Danubieni”, a organizat Festivalul de literatură „Sensul iubirii”. Şi-a scris cărţi de beletristică, vocaţia sa înnăscută, dar mai cu seamă cărţi despre oamenii şi locurile mehedinţene: I.G. Bibicescu sau viaţa ca operă (1997), Dicţionarul enciclopedic al judeţului Mehedinţi ( cu Tudor Răţoi, 2003), Viaţa şi opera Insulei Ada-Kaleh (2005), Ţiganii noştri, ai voştri, ai lor, ai tuturor şi-ai nimănui (2010).