Ţiganii noştri

Problema minorităţilor (etnice, religioase sau sexuale) a fost pusă în actualitatea strigentă şi cu acuitate, prin diverse organisme internaţionale, în zilele noastre; problema ţigănească însă a fost dintotdeauna şi ea se singuralizează prin complexitate şi destin, ţiganii fiind o enigmă pentru toate popoarele în care convieţuiesc. Însăşi istoria lor era o necunoscută, sau, în cel mai bun caz, controversată. Istorici români care au scris despre ţigani sunt relativi puţini: B. P. Hasdeu, G. Sion, M. Kogălniceanu, N. Iorga, George Potra, Lucian Cherata sunt dintre cei puţini care au consacrat studii acestei etnii, la care trebuie să-l adăugăm şi pe scriitorul V. Alecsandri. 

Ileana Roman, poetă prin definiţie, şi-a luat o sarcină dificilă să scrie o excepţională monografie despre ţigani, pe baza consultării lucrărilor de ţiganologie anterioare, a documentelor de arhivă şi a cercetărilor proprii. Titlul cărţii este deosebit de semnificativ: Ţiganii noştri, ai voştri, ai lor, ai tuturor şi-ai nimănui (Craiova, Editura MJM, 2010). „Ţiganii autentici – spune Ileana Roman – nu sunt chiar nişte fiinţe complexe, ci doar complexate de ceilalţi”, ei trăiesc liberi, se simt fericiţi în libertatea lor, dar ei „îşi trăiesc fericirea cu aceeaşi fervoare a reversului sfâşietor. O ţigancă, atunci când se vaită, e şi teatru, însă e cel tragic”. Acest neam, nomad de veacuri, „veşnic s-a născut fără a înainta”. 

Prima atestare a prezenţei ţiganilor în Europa datează din 1260, fiind semnalaţi în armata regelui Ungariei („cingari”). Grecii i-au botezat „athigganos” (de neatins). În Europa civilizată sunt stigmatizaţi, din 1500 apar edicte regale (Spania, Anglia, Franţa etc.) sau papale de expulzare sau de prigonire a ţiganilor. Se răspândesc zvonuri despre presupuse atrocităţi ale ţiganilor ( în districtul Horth din Ungaria, 133 de ţigani ar fi omorât şi mâncat 88 de cetăţeni), se crează o psihoză privind magia neagră adusă de ei. Doar împărăteasa Maria Tereza şi fiul său, împăratul Iosif al II-lea, îi tolerează şi încearcă să-i integreze. 

În Principatele Române, ţiganii vin din sudul Dunării, spre sfârşitul sec. al XIV-lea, fiind menţionaţi într-un hrisov domnesc din 1385 ca aşezaţi pe moşia m-rii Vodiţa. Erau ţigani domneşti (vătraşi= de curte, aurari, rudari, băieşi, zlătari, lingurari, lăieşi, ursari, netoţi=fără stăpâni, asociali), boiereşti şi mănăstireşti. În comparaţie cu alte popare, românii îi tolerau într-o anume măsură, legile (pravilele) nu erau discriminatorii, dovadă peremptorie fiind numărul lor foarte mare comparativ cu alte popoare civilizate. Domnitorul fanariot C. Mavrocordat (1730-1769), de pildă, este primul din estul Europei care desfiinţează şerbia. Egumenul de la Sf. Sava şi-a eliberat ţiganii, mitropolitul-scriitor Dosoftei: „am iertat cu desăvârţită slobozire din jugul robiei pe Oancea ţiganul (în 1794). Călugărul filosof Eufrosin Poteca de la M-rea Gura Motrului cere mitropolitului, Eforiei Şcoalelor şi chiar domnitorului Gr. Ghica „slobozirea robilor creştini”, căci „robia e lucru vătămător şi barbar” . C. Conachi (în 1834) şi I. Câmpeanu (în 1835) eliberează toţi robii de pe moşiile lor. La fel procedează şi V. Alecsandri. 

Sunt gesturi generoase care vor duce , în martie 1843, la prima lege de dezrobire a ţiganilor statului în Ţara Românească şi la Legea dezrobirii ţiganilor mănăstireşti şi Legea dezrobirii ţiganilor domneşti, în 1844, graţie prinţului M. Studza de la Iaşi, gest oficializat şi în Ţara Românească, în 1847, de Gh. Bibescu. În Programul Revoluţiei de la 1848, art. 14, prevedea ca „poporul român leapădă de pe sine neomenia şi ruşinea de a ţine robi şi declară libertatea ţiganilor”, iar sufletul revoluţiei, N. Bălcescu (scos din actualele manuale şcolare?!) a scris cu mândrie despre originea ţigănească a lui Răzvan Vădă, motiv de suspendare a revistei „România literară” din 1852, care îi găzduise articolul. Alte „legiuiri” s-au dat în 1855, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească pentru a întări şi grăbi dezrobirea acestei etnii. 

Deşi procesul de dezrobire n-a fost liniar, ţiganii au putut beneficia de aceste libertăţi de expresie sau de organizare în diverse meserii, reuniţi apoi în „Asociaţia Generală a Ţiganilor din România” (1933), Uniunea Generală a Romilor din România (1933). Aveau ziare proprii: „Glasul romilor” (desfiinţat de Carol al II-lea), „O rom”, condus de savantul C.S. Nicolaescu-Plopşor (care publicase culegeri de folclor ţigănesc în limba lor). 

Episodul neplăcut şi încă contestat al deportării (deportări anterioare făcuseră, în sec. XVI-XVII, Portugalia, Spania şi Franţa) în Transnistria a ţiganilor „cu probleme”, al ocupării, de către unii ţigani, a unor funcţii publice sau represive în regimul bolşevic, instaurat cu ajutorul tancurilor staliniste ( „Cobori, Doamne, pe pământ / Să vezi Stalin ce-a făcut / C-a făcut din cal măgar/ Şi din ţigan secretar”, folclor, 1950) sunt experienţe triste, din care toţi avem de învăţat şi de convieţuit în bune condiţii. Căci, din rândul ţiganilor, au apărut personalităţi marcante, cultura română mândrindu-se cu aceştia. 

Vom enumera doar câţiva dintre aceştia, prezentaţi documentat de Ileana Roman. Barbu Lăutaru, născut la 1780 la curtea boierului ieşean Drăgulici. V. Alecsandri l-a recomandat lui Franz Liszt, care, vrăjit de arta sa i-a spus: „Bea, Barbule lăutar, stăpânul meu, bea, căci Dumnezeu te-a făcut artist şi tu eşti mai mare decât mine”. „Primii profesori” ai lui Ciprian Porumbescu şi G. Enescu au fost ţigani lăutari. Alţi lăutari vestiţi: Petrea Creţul Şolcan, Cristache Ciolac, G. Ochialbi, Grigoraş Dinicu, Fănică Luca, Maria Lătăreţu, Sile Dinicu, Dona Dumitru Siminică, Fărămiţă Lambru, Romica Puceanu, Marcel Budală, Gabi Luncă, Ion Voicu, Damian Drăghici, Artur Cerari (Basarabia) etc. Sunt nume celebre care au făcut cunoscut în lume talentul şi meşteşugul artei lor, spre deosebire de maneliştii de azi (maneaua fiind un cântec liric, de sorginte orientală) care coboară în derizoriu însăşi ideea de cântec, fiind aroganţi şi plini de bani. 

Fiind o minoritate aparte, excentrică şi inventivă, exotică şi plină de mister, ţiganii au trezit interesul marilor compozitori şi scriitori ai lumii. Cervantes, Shakespeare, V. Hugo, Rabelais, Molière, Voltaire, Diderat, Byron, Schiller, Puşkin, Dostoievski sunt doar câţiva dintre scriitorii universali. La noi, I. Budai Deleanu a scris Ţiganiada, o operă inspirată din viaţa lor, apoi, Alecu Russo, Costache Negruzzi, Alecsandri, I.M. Bujoreanu, O. Goga, Sarmiza Cretzeanu, E. Barbu, Tudor Arghezi, M.R. Paraschivescu, R. Cojocaru, Jean Băileşteanu, Domnica Gârneaţă, Luminţa Cioabă etc. au scris pagini nemuritoare despre viaţa lor. Ca să nu mai vorbim de paremiologie sau folclor, unde ţiganii sunt prezentaţi cu simpatie, cu sentimentele şi trăirilor lor, cum este cazul celebrei melodii Zaraza. 

Ţiganii autentici păstrează acest etnonim, intrat în istorie, literatură, muzică (putem scrie azi Voievodul romilor sau Romiada?!) Cu muzica şi portul lor autentic, ei au succes imens oriunde în lume. Ei merită respectaţi pentru rezistenţa lor în timp şi spaţiu (nu doar „problematizaţi” în ţările UE), pentru dorul de libertate, iubirile ritualice, pentru muzica şi dansul lor, moşteniri arhitepale care i-au salvat de la disoluţie. Pentru că ei sunt Ţiganii noştri, ai voştri, ai lor, ai tuturor şi-ai nimănui, cum îşi intitulează, cu subtilitate, cartea, Ileana Roman. 

Tudor Nedelcea

15-21 martie 2013