Bartolomeu Valeriu Anania

Era o vreme în care Biserica Ortodoxă Română, prin Patriarhie şi Sfântul Sinod, era reprezentată de înalţi ierarhi harismatici şi plini de învăţătură şi înţelepciune, pe linie dosofteiană:patriarhul Teoctist şi mitropoliţii Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală şi Bartolomeu Anania. Primii doi, basarabeni la origine şi rude între ei, sunt aproape uitaţi de urmaşii lor; al treilea, teologul şi scriitorul Valeriu Bartolomeu Anania, n-a intrat în conul de umbră, datorită unor oameni de cultură din Rm. Vâlcea, laici dar cu sinceră credinţă şi evlavie: Ioan Barbu şi Ioan St. Lazăr, cu sprijinul permanent al părintelui N. State-Burluşi (poate din această cauză a fost retrogradat!).

Rm. Vâlcea organizează, începând cu 12-13 mai 2011, Salonul Naţional de Literatură Rotonda plopilor aprinşi, iniţiat de Ioan Barbu, la prima ediţie participând, între alţii, Mihai Cimpoi, N. Dabija, Valeriu Matei, V. Tărâţeanu, G. Astaloş, Fl. Popescu, Neagu Udroiu, Marian Barbu, Fl. Miu, Tudor Nedelcea etc.

Ioan St. Lazăr, scriitor, editorul şi omul de cultură, un hommo râmnicus, îngrijitorul operei şi memoriei lui Antim Ivireanul, patronul Râmnicului, şi-a făcut o preocupare majoră în păstrarea intactă a memoriei marelui cărturar Valeriu Bartolomeu Anania (născut în comuna vâlceană Glăvile, la 18 martie 1921). Director, cu rezultate remarcabile, al Bibliotecii judeţene Vâlcea, I.St. Lazăr a continuat să activeze pe tărâm cultural fără „arginţi”, din pură pasiune pentru cultura vâlceană şi creatoii săi. A fost secretar al Cercului literar „Casa de sub pădure”, al Societăţii literare „Anton Pann” , al Centrului de Studii Medievale şi Premoderne, este fondator şi preşedinte al Fundaţiei Culturale „Sf. Antim Ivireanul”.

În această ultimă calitate, Ioan St. Lazăr a organizat cea de-a III-a ediţie a Memorialului Bartolomeu Valeriu Anania (15-17 martie 2013), împreună cu alte instituţii vâlcene: primăriile Râmnic şi Glăvile, Biblioteca Judeţeană, orăşenească Călimăneşti, Facultatea de litere Râmnic a Universităţii din Piteşti, Forumul cultural. Manifestările s-au desfăşurat la Muzeul Judeţean (O seară cu Bartolomeu la Râmnic), Mănăstirea Polovragi (De la „introspectiva Brâncuşi” la „Introspectiva” Anania) şi la Biblioteca comunală Glăvile (Icoana patriei vâlcene în creaţia lui Valeriu Anania). Au participat personalităţi din Bucureşti, Cluj-Napoca, Craiova şi Rm. Vâlcea, care l-au cunoscut sau au cunoscut creaţia sa: prof. univ. dr. pr. Ştefan Iloaie, arhim. dr. Vartolomeu Androni, pr. Em. Neţu, Tudor Nedelcea, Ilie Tudor (deţinut politic, scriitor), Marian Pătraşcu, M. Moldoveanu, Antigona Hodorogea, Nelu Barbu, ing.M. Sporis, Paul Aretzu etc.. S-a proiectat un film şi s-a audiat o înregistrare cu Anania realizată C. Mustaţă şi Ligia Rizea, s-a lansat vol. Un om pentru eternitate, realizat de Ioan St. Lazăr, urmat de un recital din creaţia sa poetică. Moderatori: I.St. Lazăr, N. State-Burluşi, fideli discipoli ai marelui omagiat. Sf. Mănăstire Polovragi (Gorj) a fost gazda unui moment evlavios de pomenire a lui C. Brâncuşi şi Bartolomeu Anania, delegaţia vâlceană făcând joncţiunea cu cea gorjenească, din care au făcut parte, între alţii, tânărul prefect, V. Vasilescu şi renumitul brâncuşolog I. Mocioi. Momente înălţătoare, emoţionante pentru două mari personalităţi ale culturii şi spiritualităţii româneşti.

Născut într-un sat vâlcean, dar cu origini paternale în com. Bosu, jud. Alba, Valeriu Anania urmează cursul primar de cinci clase în satul natal (1828-1933), apoi Seminarul Central din Bucureşti (1933-1941), avându-i profesori pe Anton Holban şi Petru Caraman, fiind tuns în monahism la M-rea Antim din Bucureşti (2 febr. 1942), hirotonit şi hirotesit ierodiacon la acelaşi lăcaş sfânt (15 mart. 1942), apoi diacon la m-rile Polovragi şi Baia de Arieş (1942-1948), perioadă în care finalizează studiile teologice superioare la Universităţile din Bucureşti şi Sibiu. În 1945 începe studiile de muzică instrumentală şi de medicină la Sibiu şi Cluj, întrerupte, fiind exmatriculat pentru că a condus celebra grevă studenţească din 1946 de la Cluj şi, a fost nevoit să se ascundă în munţii din jurul m-rii Bistriţa. În ciuda dosarului său politic, patriarhul Justinian Marina l-a angajat ca intendent la Palatul Patriarhal (1948-1949), director al Bibiliotecii Patriarhale (1952-1958). Mai mult, „patriarhul roşu” (sintagma nedreaptă pentru Justinian Marina) l-a apărat de intervenţiile securităţii staliniste până în 1958, când, după evenimentele de la Budapesta din 1956, Gh. Gheorghiu-Dej a operat un nou val de arestări. Anania este condamnat politic la 20 de ani de muncă silnică, încarcerat la penitenciarele Jilava, Piteşti, Aiud, fiind coleg de celulă cu Petre Pandrea, Petre Ţuţea, Ilie Gheorghe (tatăl lui Tudor Gheorghe) etc. Eliberat în 1964, pleacă în SUA ca preot al Episcopiei Misionare Ortodoxe Române din America, având sarcină reunirea românilor din diaspora nord-americană sub aceeaşi episcopie (în principal, scoaterea acestora de sub înfluenţa Moscovei şi a legionarilor). Revenit în ţară, este numit director al Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R. (1976-1982), ales arhiepiscop al Vadului Feleacului şi Clujului (23 ianuarie 1993), apoi mitropolit al aceleaşi eparhii.

Debutează cu poezia „Pământ şi cer” în revista „Ortodoxia” (1935), apoi scrie teatru, sprijinit de N. Iorga şi Tudor Arghezi, ultimul prezentându-l elogios: „El stăpâneşte versul şi limba magistral şi măiestriile lui cresc înalt, sporite de un talent desfăşurat în sus. Nimeni nu l-a aşteptat să vie şi el a venit, de unde, de ne-unde, aşa cum s-a ivit zvâcnind, din fulgere de piatră, fără să fie pus, printre scribi şi piscuri, bradul la tulpina căruia se înşiră şi notele de creion acestea”. Editorial, debutează târziu, în 1966, cu Mioriţa, prezentat de Tudor Arghezi.

Creaţia sa literară (poezie, teatru, proză, memorii, eseistică) este impresionantă şi a fost recepţionată ca atare, atât de critica literară, cât şi de cititori. Ca teolog, s-a impus prin tălmăcirea integrală a Bibliei, în 2001, folosind versiunile anterioare (vulgata şi septuaginta), dar şi textul masoretic, fiecare capitol având o introducere şi numeroase note şi comentarii care să clarifice textul sfânt: „Toate acestea sunt încununarea nevoinţelor de o viaţă ale unui preabinecunoscut teolog, literat, poet şi editor[...], personalitatea care slujeşte Biserica noastră şi ca arhipăstor, care a a dus un suflu nou şi proaspăt vieţii bisericeşti nu numai în cuprinsul uneia dintre cele mai însemnate eparhii ale noastre, ci şi în ogorul întregii Ortodoxii româneşti” (Teoctist Arăpaşu). A fost numită „ediţie jubiliară”, la propunerea fostului mitropolit al Moldovei, I.P.S. Daniel Ciobotea, o sintagmă perfidă, sesizată de însuşi Anania: „Mult mai târziu aveam să-mi dau seama că o ediţie «jubiliară» nu era expresia unei jubilităţi, ci aceea a unei existenţe doar pe durata unui jubileu, care urma să fie hotărât în timp. Ştiam de acum că rodul muncii mele de unsprezece ani are în mitropolitul Daniel un adversar. Chiar după ce Sf. Sinod a hotărât, într-o altă şedinţă, ca Biblia Jubiliară să devină textul oficial al B.O.R., obligatoriu în cărţile de cult, în manuale, în studii şi alte scrieri bisericeşti, Daniel nu l-a folosit nici măcar o dată, preferând să-şi extragă citatele din ediţiile biblice vechi, chiar când în mod evident erau greşite” (Memorii, Iaşi, Polirom, 2008, p. 655). Deşi salutată superlativ de mari specialişti, „mult mai târziu”, adică după trecerea la cele veşnice a patriarhului Teoctist, Biblia lui Bartolomeu Anania a fost scoasă din librăriile bisericeşti. Trist, foarte trist, pentru că ultimii ani mitropolitul Anania i-a petrecut cu această umilinţă...frăţească. Urmează, probabil, divizarea Mitropoliei Clujului (vezi Radu Preda, Urmaşii separatişti ai Mitropoliei, Ora de Cluj, 2012).

Ca majoritatea deţinuţilor politici, vrednicul de pomenire Bartolomeu Anania a avut aceeaşi coloană vertebrală atât în vremurile comuniste, cât ( mai ales) după „aglomeraţia din decembrie”(Mircea Dinescu). Voi evoca doar un fapt. Scriitorul St. Augustin Doinaş (cel pentru care I.D. Sîrbu a făcut 7 ani de puşcărie) îl atacă în articolul O falsă cruciadă („România liberă”, 26 martie 1998) pentru un marş al împăcării. Răspunsul arhipăstorului e categoric, spiritul de dreptate, dar şi cel polemic sunt evidenţiate: „Nu, nu se poate!, mi-am zis încă de la început, citind următoarea frază:...preoţii ortodocşi din Cluj mărşăluind pe străzile oraşului, ca nişte vrednici sindicalişti ai «eroicei noastre clase muncitoare». Nu, nu se paote, mi-am zis: o asemenea frază poate fi cerneală grosolană a unui oarecare pamfletar de duzină, dar nu caligrafia unui poet de rară fineţe stilistică şi, pe deasupra, membru al Academiei Române. Nu, nu se poate! Şi, totuşi, iată că se poate, atunci când un mare intelectual cade în plasa unui pacheţel de lozinci. 

Mi-a fost dat, aşadar, să citesc că o procesiune, prin natura ei religioasă, poate fi numită „marş”(şi nu unul „al tăcerii”, catalogat astfel de bunul simţ al unor ziare), ceea ce, în contextul articolului, echivalează cu o blasfemie. Să nu fi auzit oare „ortodoxul practicant” Ştefan Augustin Doinaş de procesiunile care se fac nu numai la marile sărbători ale Paştilor sau Bobotezei, dar şi cu prilejul unor calamităţi naturale sau umane? Ei bine, poate fi în viaţa unui neam o calamitate mai cumplită decât ca fiii lui să se încaiere într-o biserică, prefigurând astfele nu numai adâncirea unei dezbinări de trei secole, dar şi putinţa unui război fraticid? 

Colegul îmi aminteşte că, acum 52 de ani, generaţia noastră se ridica la Cluj împotriva comunismului, ceea ce e perfect adevărat.Doresc însă să-i întregesc memoria, aducându-i aminte că mişcarea noastră era nu numai anticomunistă, ci şi (chiar în principal) antirevizionistă. De ce se simte jenat să pomenească şi această dimensiune? Să nu ştie oare ardeleanul Doinaş că revizionismul nu a murit?Să nu intuiască oare Domnia Sa că actuala ofensivă de catolicizare a Ardealului e una din mişcările de învăluire ale unui revizionism mai inteligent şi mai puţin grăbit? A citit Domnia Sa în presa greco-catolică măcar un rând în apărarea măicuţelor greco-catolice din Odorheiu Secuiesc?... 

Doinaş se întreabă, mirat, ce s-a întâmplat cu colegul său care mărşăluia pe vremuri împotriva comunismului şi care o face astăzi împotriva...democraţiei. Nu, iubite coleg, te înşeli. Lăsând la o parte faptul că în nici un caz catolicismul nu poate fi acuzat de democraţie şi admiţând, de dragul provocării, că şi de data aceasta aş fi mărşăluit „împotriva” cuiva, doresc să precizez că şi atunci, în 1946, tot împotriva democraţiei mărşăluiam, după cum astăzi, la peste o jumătate de secol, tot împotriva comunismului o fac. Oare nu-şi spunea comunismul democraţie? Oare nu se numea guvernul Groza „de largă concentrare democratică”? Oare n-ai cunoscut celebra inscripţie de pe Calea Moţilor: „Până aici democraţie, de aici începe Mănăşturul”?Iar noi eram de partea Mănăşturului, ştiind că adevărul rezidă în ceea ce eşti, nu în ceea ce declari. Ce simţeam atunci în spatele aparenţelor?:abuzul de putere. Eu (şi nu numai eu) l-am simţit atunci, sub masca democraţiei; îl simt şi acum, prelungit în sechele şi inerţii, sub aceeaşi mască. 

Atunci: Minoritatea revizionistă, printr-un grup organizat, năvăleşte în căminul studenţesc Avram Iancu la oră de linişte şi devastează totul, profanând crucea de deasupra Bibiliotecii. 

Acum: Minoritatea confesională, printr-un grup organozat, năvăleşte în biserica „Schimbarea la Faţă” la ceas liturgic, în plină rugăciune, şi profanează altarul, violându-i intrările. Atunci: Agresaţii sunt arestaţi de poliţie, în timp ce agresorii jubilează în spatele poliţiei. 

Acum: Agresaţii sunt scoşi afară şi doi dintre ei arestaţi, în timp ce agresorii jubilează la adăpostul poliţiei. 

Atunci: Victimele îi cer Puterii să sancţioneze abuzul de putere; Puterea răspunde că totul e în ordine. 

Acum: Victimele îi cer Puterii să sancţioneze abuzul de putere; Puterea răspunde că totul e în ordine. 

Atunci. Pe schema ierarhiei Poliţie-Prefectură-Interne:Crăciun-Pogăceanu-Teohari. 

Acum, pe aceeaşi schemă: Giurgiu-Fărcaş-Dejeu. 

Simetria ar fi perfectă dacă nu s-ar fi adăugat numele lui Ştefan Augustin Doinaş. 

Şi mai e ceva: La procesiune au participat nu doar „preoţii ortodocşi din Cluj”, ci întreaga Ortodoxie transilvană, prin ierarhii, protopopii şi preoţii ei. Încă nu-i de-ajuns?” Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul Clujului („Adevărul”, nr. 2442, 3 apr. 1998, p. 4).

L-am întrebat, peste ani, dacă scriitorul turnător (l-a turnat la securitate şi pe...apărătorul său, Adrian Păunescu). St. Aug. Doinaş şi-a cerut, în vreun fel, scuze. Nicidecum. Dar, în seara recepţiei de la Patriarhie, cu ocazia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea (cu origini româneşti) în România (7-9 mai 1999), celebra balerină Irinel Liciu, cu care Doinaş convieţuia, l-a obligat să-şi ceară iertare.

Acesta a fost Bartolomeu Valeriu Anania, un cărturar autentic, un model înălţător pentru urmaşii săi, scriitori sau teologi. 

Tudor Nedelcea

22-28 martie 2013

P.S. De neînţeles, pentru organizatori şi public, absenţa, neimplicarea sub nicio formă a Arhiepiscopiei Râmnicului. Să reamintim: cel omagiat a fost un mare teolog, născut în eparhia râmniceană!?