O carte incitantă, trebuincioasă - Mici meserii uitate sau dispărute

Unora le plac florile sau animalele, altora, cărțile, evident cele trebuincioase omului. O astfel de carte mi-a oferit recent, de Sărbători, de soții: avocat dr. Cristina-Narcisa Vergatti și prof. univ. dr. Radu-Ștefan Vergatti, cu un titlu incitant: Mici meserii uitate sau dispărute (București, Editura Mica Valahie, 2024, 230 p, 17x24 cm). În loc de prefață, autorii fac Mărturisiri lămuritoare, necesare și, în mare parte, inedite: „Am început să scriem această carte în urma unor convorbiri lungi, de familie, în care ne aminteam copilăria, adolescența și tinereațea noastră. Soția mea și cu mine am avut ceva în comun: amândoi am fost crescuți și de bunicile noastre (cu mai mult timp), părinții erau și pe atunci ocupați cu câștigarea pâinii zilnice și rămâneam eu mai puțin timp să se ocupe permanent de copii”. Lungi convorbiri de familie și fructuoase (pentru noi cititorii, relevatoare), căci ambii autori provin din familii celebre, boierești (în sensul real, adânc al cuvântului). Soția, Cristina-Narcisa Vergatti, un avocat bucureștean de renume, s-a născut și copilărit pe strada Icoanei (unde a locuit și acad. Dan Simonescu).

Seniori ai culturii - Emil Boroghină

Emil Boroghină este un Om-instituție. Actor, regizor, lider de sindicat (a rezolvat problema locuințelor, buteliilor etc. pentru actori), fondator de instituții (director al Festivalului Internațional „Shakespeare”- 1994-2022, al Programului „Teatrul Poesis”, la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova, în colaborare cu Teatrul „Nottara” și Muzeul Național al Literaturii Române), director al Casei Creației Populare Dolj (1971-1975), dar mai ales director general al Naționalului craiovean (1988-2000), Emil Boroghină și-a lăsat amprenta asupra activității instituțiilor, asupra culturii din Bănie și nu numai. Altfel spus de Radu Beligan, Președintele Institutului Internațional de Teatru în trei mandate: „Emil Boroghină e un om care rezolvă orice. E un personaj foarte interesant, pe care eu, dealtfel, îl studiez. Mi-ar fi plăcut să fiu ca el, dar n-a fost să fie. Cred că actualul director al Naționalului craiovean este cel mai bun director de teatru care a existat la noi în această jumătate de secol”.

Săluc Horvat și Eminescu, aproapele său

În epoca postdecembristă, Eminescu a făcut, din păcate, și obiectul unui abject act de denigrare din partea unor necunoscuți; din păcate, chiar unii intelectuali ne-au recomandat: „despărțirea de eminescianism” (Virgil Nemoianu, „Astra”, nr. 7/1990) sau „despărțirea de Eminescu era obligatorie pentru a avea speranța să facem din el contemporanul nostru” (N. Manolescu, „Dilema”, nr. 265/1998, p. 6). Unii dintre contemporanii noștri, postdecembriști au refuzat să dea ascultare acestui îndemn și ei fac parte din elita intelectuală care așează axiologia la baza valorificării plenare a clasicilor români: Dimitrie Vatamaniuc, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, G. Munteanu, Gh. Bulgăr, Eugen Simion, D.R. Popescu, Mihai Cimpoi, Th. Codreanu, N. Georgescu, Ilie Bădescu, M. Ungheanu etc. Între aceștia, un loc aparte îl ocupă un „om al Nordului” care „judecă la rece” (Mihai Cimpoi) problematica eminesciană: Săluc Horvat. Critic și istoric literar, editor, gazetar, bibliolog și bibliofil, Săluc Horvat s-a născut la 23 iunie 1935, în satul Șigău din județul Cluj, unde și-a început studiile, finalizate la Facultatea de Filologie a Universității Babeș-Bolyay din Cluj-Napoca. A fost bibliograf principal și director al Bibliotecii Universității din Baia Mare, profesor la colegiile naționale „Mihai Eminescu” și „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, introducând în planul de învățământ liceal „biblioteconomia” ca disciplină de studiu, urmând exemplu savantului-bibliolog, acad. Dan Simonescu. Horvat însuși a elaborat, în 1979, un manual de „Biblioteconomie”, apoi Introducere în biblioteconomie (1996) și Cartea de-a lungul anilor (2015). „Unul dintre cei mai de seamă intelectuali maramureșeni”, cum îl caracterizează conf. univ. dr. Ștefan Vișovan, Săluc Horvat face parte dintre inițiatorii și fondatorii revistei „Nord Literar”, este redactor al revistei „României KmO”, fondator și președinte al Asociației Scriitorilor din Baia Mare, se află printre inițiatorii înființării la Baia Mare a unei instituții de învățământ superior, unde și-a început activitatea didactică ca lector.

Și necuvântătoarele au suflet...

„Și a zis Dumnezeu: «Să scoată pământul ființe vii după felul lor: dobitoace, târâtoare și fiare sălbatice după felul lor». Și a fost așa: A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, și dobitoacele după felul lor, și toate târâtoarele pământului după felul lor. Și a văzut Dumnezeu că este bine”. Am citat din Biblia sau Sfânta Scriptură, ediție jubiliară a Sfântului Sinod, apărută cu binecuvântarea și prefața P.F.Teoctist, versiune diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R. , 2001), Întâia carte a lui Moise. Facerea, cap. 1/24, p. 23. Așadar, Cartea Sfântă ne lămurește că „întru-nceput a făcut Dumnezeu cerul și pământul”, dar „pământul era nedeslușit și ne-mplinit” și, ca atare, a creat toate cele: lumină și întuneric, ape și pământ (care „să odrăslească verdeață: iarbă purtătoare de sămânță, după felul și asemănarea ei, și pom roditor, care după felu-i să dea rod cu sămânța-n sine pe pământ”), și soare, lună, stele și, pești și păsări și, în ziua a șasea, a făcut „om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ!”, dându-le „toată iarba verde spre hrană”.

Fotbalul și literatura

Scriitorii, precum toți creatorii, nu sunt ființe extraterestre; sunt oameni ca și noi, așa cum, splendid, a scris Nichita Stănescu despre Eminescu: „Atât să nu uitați: / că el a fost om viu, / viu, / pipăibil cu mâna.”. Și pentru că veni vorba despre Eminescu, jurnalistul Cătălin Oprișan se oprește cu folos în biografia eminesciană, evidențiind că a fost nu numai un geniu literar, dar și un sportiv, așa cum „românul absolut” apare în memoria celor care l-au cunoscut. Aceste prolegomene îmi sunt necesare pentru a evidenția o carte deosebită, cu un titlu insolit: Zaibărul a învins Bordeaux-ul de tânărul jurnalist Daniel Chimoiu. Titlul cărții aparține, firește, lui Fănuș Neagu. Este o reconstituire inedită a Cupei UEFA ʼ82 / ʼ83, a Craiovei Maxima. S-au scris multe cărți despre sport și sportivi, din țară sau din Craiova, unde excelează jurnalistul, specialist în interviuri, Ion Jianu. Cartea lui Daniel Chimoiu este deosebită însă, prin faptul că readuce în actualitate tablete literare despre „Craiova Maxima”, semnate de scriitori celebri, clasici: Eugen Barbu, Marin Sorescu, Fănuș Neagu, Adrian Păunescu sau de actorul Amza Pellea. Altă celebritate, fotbalistul Ilie Balaci, a semnat și el 10 tablete în revistă (pe atunci de cultură autentică) „Ramuri”, condusă de Marin Sorescu, destituit, după 1990, de cei pe care i-a adus în redacție. Și, pentru ca ineditul să fie complet, un alt mare fotbalist, Sorin Cârțu, scrie prefață: O carte superbă, o Biblie a Craiovei Maxima.

Eminescu în viziunea lui Valeriu Anania

În plină pandemie satanistă, un cărturar, în sensul adânc al cuvântului, se încumetă să scrie, readucându-i în actualitate, despre doi mari „incorecți politic”. Cărturarul se numește Ioan St. Lazăr, trăiește și activează plenar la Rm. Vâlcea, în provincie așadar (motiv pentru care nu este cunoscut plenar în plan național, față de numeroase mediocrități bucureștene). Este scriitor (poet, teoretician, critic și istoric literar, eseist), publicist, editor, etnolog, animator cultural, manager culturar, profesor universitar. Înzestrat cu vocație axiologică, Ioan St. Lazăr s-a dedicat studierii, publicării și omagierii unor mari personalități vâlcene de talie europeană (Antim Ivireanu, Anton Pann, Gh. Dumitrescu-Bistrița, D. Bălașa, Dan Horia Mazilu, I.P.S. Gherasim etc.). De data aceasta, în obiectivul său valoric este așezat un mare teolog și scriitor deopotrivă; Bartolomeu Valeriu Anania, despre care Ioan St. Lazăr a mai scris, i-a editat opera, i-a organizat sesiuni/simpoziane științifice, a inițiat înființarea unei case memoriale în satul său natal, Glăvile, din județul Vâlcea, etc. Bun creștin și român (cele două națiuni sunt, în cazul său, pleunastice), Bartolomeu Valeriu Anania a fost „beneficiarul” închisorilor bolșevice: în 1941, pentru că a participat la o înmormântare suspectă, în octombrie 1943, condamnat pentru „posedare ilegală de armă” și la 10 mai 1946, la Cluj, acuzat de implicare și conducere a unor studenți, mișcare antirevizionistă și anticomunistă, pentru care este exmatriculat în 1948 și deferit justiției politice, rearestat în 1958 și condamnat la 20 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinei sociale”.

Pièrre Ronsard și Banul Mărăcine

Printr-o benefică întâlnire cu publicistul Ioan Dănilă de la prestigioasa revistă băcăuană „Ateneu” am aflat că anul acesta, 2024, se împlinesc 500 de ani de la nașterea scriitorului francez Pièrre Ronsard (11 septembrie 1524 - 27 decembrie 1585), membru marcant al Renașterii franceze, întemeietor al școlii poetice franceze „Pleiade”, la mijlocul secolului al XVI-lea. În cultura română este asociat cu numele eroului (legendar?) Banu Mărăcine. La o jumătate de mileniu de la nașterea sa, am găsit de cuviință să ni-l reamintim împreună cu Banu Mărăcine al nostru. Bazată pe un fond istoric, legenda despre Banul Mărăcine s-a transmis pe xcale orală, stăruind în memoria generaţiilor faptele şi isprăvile acestui erou danubian, întotdeauna înconjurat de o aureolă de fantastic şi neobişnuit. A existat sau nu Banul Mărăcine? Dacă a existat, cine este? La aceste întrebări caută să răspundă tradiţia populară, documentele istorice, toponimice şi arheologice, o întreagă literatură (istorie literară şi creaţie) despre misteriosul personaj. Întâi, ce ne spune: Tradiţia populară. Într-un Studiu asupra Banului Mărăcine şi a originii poetului Piérre Ronsard, tipărit la Craiova în tipografia Biruinţa – 1934, autorul lui, V. Petrescu, face un inventar al acestor tradiţii, păstrate şi transmise, mai întâi pe cale orală, apoi încercându-se a li se da, prin scris, o importanţă şi o interpretare sui-generis.