O carte incitantă, trebuincioasă - Mici meserii uitate sau dispărute

Unora le plac florile sau animalele, altora, cărțile, evident cele trebuincioase omului. O astfel de carte mi-a oferit recent, de Sărbători, de soții: avocat dr. Cristina-Narcisa Vergatti și prof. univ. dr. Radu-Ștefan Vergatti, cu un titlu incitant: Mici meserii uitate sau dispărute (București, Editura Mica Valahie, 2024, 230 p, 17x24 cm). În loc de prefață, autorii fac Mărturisiri lămuritoare, necesare și, în mare parte, inedite: „Am început să scriem această carte în urma unor convorbiri lungi, de familie, în care ne aminteam copilăria, adolescența și tinereațea noastră. Soția mea și cu mine am avut ceva în comun: amândoi am fost crescuți și de bunicile noastre (cu mai mult timp), părinții erau și pe atunci ocupați cu câștigarea pâinii zilnice și rămâneam eu mai puțin timp să se ocupe permanent de copii”. Lungi convorbiri de familie și fructuoase (pentru noi cititorii, relevatoare), căci ambii autori provin din familii celebre, boierești (în sensul real, adânc al cuvântului). Soția, Cristina-Narcisa Vergatti, un avocat bucureștean de renume, s-a născut și copilărit pe strada Icoanei (unde a locuit și acad. Dan Simonescu).

A urmat Școala Centrală din București, cu profil umanist (istorie-filologie). Radu-Ștefan Vergatti este un cercetător științific cu vocație, cu contribuții istorice de netăgăduit, cu o viață modelată de vremurile politice. Este fiul profesoarei de istorie Nathalia-Teodora Vergatti (născută Ciobanu) și al avocatului Alexandru Vergatti. Bunica maternă (unde a crescut), absolventă a Școlii de Fete din Iași, a fost profesoara de franceză, Nathalie Louise Drouhet (sora universitarului românofil Charles Drouhet), al cărui prim soț, profesorul de istorie N. Ciobanu, și-a dat viața la Predeal (unde este înhumat, decorat cu prestigioasa Coroana României cu panglică de Virtutea Militară și postmortem cu Ordinul Mihai Viteazul, cl. III) în Primul Război Mondial. Al doilea soț al bunicii materne nu este altul decât celebrul institutor de sorginte spiruharetiană, Apostol D. Culea, care a activat în Basarabia, pentru unirea cu Țara, devenind ministru al Propagandei în cadrul Ministerului Culturii, convingând învățătorii și preoții de necesitatea Unirii. Ulterior, a devenit directorul Învățământului Primar din Ministerul Învățământului din Regatul României, ocupându-se cu succes de eficineța așezământelor culturale, fiind ultimul director al Fundațiilor Regale.

În 1923, soții Culea au revenit la București, bunica maternă a lui Radu-Ștefan Vergatti redevenind profesoară și directoare a Școlii „Lucaci”, avându-i elevi pe copiii soților Pauker, pe Virgil Trofin și ai lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. În casa bunicii materne, Radu-Ștefan Vergatti a avut prilejul de a cunoaște prodipendada ilustră a epocii: Paula Neculce (descendenta cronicarului), E. Trancu-Iași, mama celebrului George Emil Palade, Constanța Cantemir (descendeta domnitorului cronicar), d-na Mihalache (soția omului politic) etc. Familia paternă, prin avocatul Alexandru Vergatti, l-a „cerut” să copilărească și la Craiova („Mie, personal, nu-mi plăcea viața la Craiova. Mi se părea mult mai provincială”). Nici lui I.D. Sîrbu nu i-a plăcut Craiova, pe care a numit-o Isarlâk).

Dar, și în Cetatea Băniei, adolescentul a cunoscut personalități locale: mama poetului Radu Gyr, doamnele C.D. Fortunescu, Ion Țuculescu. „Atmosfera din „Gaițele” lui Kirițescu nu este chiar o invenție... ea se regăsește în amintirile despre copilăria mea craioveană”, mărturisește cu aceeași sinceritate R. Șt. Vergatti, care și-a început cursurile primare la Școala Obedeanu din Craiova, continuate la școala germană din Brașov, și liceele bucureștene „Mihai Viteazul”, „Sfântul Sava”.

Venirea comuniștilor la putere după 1944, cu largul concurs al lui Stalin și cu lașitatea SUA și Anglia, evoluția științei și tehnicii a avut repercursiuni asupra familiei Vergatti: tatăl a făcut parte din primii 25 de avocați excluși din Brașov, iar din punct de vedere social și politic meseriile vechi au dispărut, astfel încât cei doi autori, av. dr. Cristina-Narcisa Vergatti și prof. univ. dr. Radu-Ștefan Vergatti, au găsit de cuviință să rememoreze „această mișcare de populație, de uitare a unor meserii vechi, mereu evocate de bătrânele și bătrânii între care au trăit”, amintindu-le „cu drag, cu nostalgia vieții mereu schimbate de orașul în mișcare”. Și nu puteau începe măiastra lor carte, Mici meserii uitate sau dispărute, decât cu „oltenii” (în ghilimele, referindu-se la o populație insolită, pragmatică).

Acești negustori ambulanți sunt descriși cu minuțiozitate: de regulă, băieți sau bărbați, nu prea înalți „care umblau adesea desculți vara, iar toamna și iarna se încălțau fie cu opinci, fie cu bocanci, cisme”, îmbrăcați în costume populare, cu o cămașă din in sau cânepă țesută în casă, strânsă cu un brâu din piele în care-și țineau banii și țigările, iarna, haină din dimie, cu pălărie cu boruri mici sau cu vestitele căciuli de astrahan, cu cobilița pe umăr. Aceeași descriere o face eseistul de la Balș, Petre Pandrea, în articolul „Cobilița, armă politică („cobilița oltenească a fost o virulentă armă de-a lungul istoriei politice a poporului român”), exemplificând cu Mihai Viteazul și Tudor Vladimirescu, Bucureștiul fiind „orașul vampir al energiei intelectualității române”. Oltenii (să ne amintim și poezia lui Ion Creangă, Oltenii la Iași) erau specializați: „Unii vindeau legume și fructe, alții iaurt, lactate, păsări vii, vânat, pește proaspăt sau afumat, miei tăiați, cărbumi, petrol lampant etc., dar și lubenițe, cartofi, varză”. Venirea comuniștilor a dus la dispariția rapidă a acestor vânzători ambulanți, numiți generic „olteni” (într-o ordonanță din 27 aprilie 1936 a Primăriei Bucureștiului).

Din rândul acestor „olteni” s-a ridicat negustorul Ion Stănescu care a construit hotelurile Stănescu (azi Negoiu) și Splendid Parc. Alte meserii sau meseriași ambulanți dispăruți n-au fost însă uitați de cei doi autori, Cristina-Narcisa Vergatti și Radu-Ștefan Vergatti, și ei s-au numit/se numesc: tocilarii, tinichigii-cazangii, lustrangii, pălărieri și modiste, remaiajul, stopajul stofelor, rudării, birjarii/vizitii, potcovarii/fierarii, harnașamente, sacagii, stucatorii, tăietori ambulanți de ziare, flașnetarii, fotografii ambulanți, chivuțele, florăresele, stenografia, dactilografia, bragagii, muzica de altădată, telefonistele, bărbierii, vechii anticari, sobarii, taxatoarele și taxatorii. Mă voi opri doar la câteva capitole cu adevărat incitante. Rudarii au o origine controversată. Ei nu sunt rromi (nici ei nu acceptă aceasta, de altfel au un limbaj și costumație diferită. Sub conducerea științifică a acad. C.S. Nicolaescu-Plopșor, cercetătorul științific Ion Calotă a elaborat o teză de doctorat, Graiul rudarilor, în care a demonstrat diferența dintre graiul rudarilor și limba țigănească (romă, azi).

La capitolul Muzica de altădată, autorii aduc în actualitate date biografice, unele inedite, despre cântăreții celebri ai Bucureștiului „în care muzica se ascultă și se gustă în localuri cântată «live», în direct, fără microfoane, difuzoare, amplificatoare, pentru un public foarte numeros, seară de seară, în localuri foarte căutate”. Între cântăreții remarcați de cei doi autori se numără: Petre Leșenco (ucrainian stabilit în București, după Unirea Basarabiei cu România), Cristian Vasile (1908-1949), un brăilean elegant, asaltat de admiratoare, cu o voce deosebită, surorile Mia Braia și Ioana Radu care au început cântatul în cârciuma tatălui lor, numită „Ultimul drum” (urma Cimitirul Sineasca din Craiova), Nicolae Zisu, Jean Moscopol (1903-1980, New York) renumit prin cântecele sale: Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara?, Călugărul din vechiul schit (versuri Traian Demetrescu), Mână, birjar!, Dă-mi gurița s-o sărut, În țara-n care m-am născut, Îți mai aduci aminte, Doamnă?, Tot ce-i românesc nu piere etc., Zavaidoc (Marin Theodorescu, 1896-1945), cu un timbru vocal de excepție, Sergiu Malagamba (1913-1978), Maria Lătărețu, celebra Maria Tănase (1913-1963).

Între Vechii anticari sunt amintiți Moise Cilibi, Șerban Cioculescu, Gheorghe Potra. Volumul Mici meserii uitate sau dispărute, de Cristina-Narcisa Vergatti și Radu-Ștefan Vergatti se încheie cu o bogată bibliografie și un indice de nume, dar în cuprinsul său sunt fotografii de epocă de o valoare inestimabilă (preluate din publicațiile „Realitatea ilustrată”, „Monitorul oficial”, „Albina”, „Adevărul”, din cartea lui Fréderic Damé, Bucarest en 1906, din colecția Vergatti, din lucrările lui C.C. Giurescu, G. Potra, I. Chelcea, C. Bălăceanu-Stolnici etc. (Vezi și Kurt Hielscher, România. Album. Prefață de Octavian Goga, 1934), întregind un volum scris cu acribie științifică, dar și cu suflet, autorii dovedindu-și cu asupra de măsură remarcabilă lor cultură generală, enciclopedică, pe care ne-o oferă și nouă, cititorilor.

O carte de excepție, necesară mai cu seamă vremurilor noatre tulburi, într-o Românie needucată.

Tudor Nedelcea