Spirit sagace, competent și profesionalist - Florian Roatiș

Între personalitățile marcante care merită să figureze în sintagma dragă mie, România dincolo de București, numele filosofului, omului de cultură, universitarului Florian Roatiș este pe deplin îndreptățit. Îl îndreptățește activitatea sa științifică și culturală prodigioasă, concretizată în lucrări fundamentale. Spre a-i încondeia profilul intelectual folosesc antologia lui Marin Diaconu, 17 gânditori în autoprezentări subiective, apărută în colecția „Biblioteca de filosofie românească”, coordonată de vrednicul și profundul Adrian Michiduță (prea puțin cunoscut publicului cititor) la editura craioveană Aius, în 2008. Datele cuprinse în Autoprezentare sunt exacte și complete. Florian Roatiș s-a născut la 17 noiembrie 1948 în satul maramureșean Băsești (al celebrului patriot George Pop de Băsești), fiind al șaptelea copil al Mariei (n. Matei) și al lui Ioan Roatiș. Școala primară și gimnazială le-a urmat, între 1955-1962, în comuna natală, unde „în pofida lipsurilor materiale și a inerentelor umilințe, am descoperit lumea mirifică și infinită a cărților”, „caracterul magic și sacru” al acestora.

Primele două clase liceale le urmează la Vișeul de Sus (1962-1964), continuate la Liceul militar „Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc (1964-1966), unde-l aștepta o carieră militară (o asemnea școală a urmat și Marin Sorescu, dar autorul „Liliecilor” a ales cariera creației în locul celei militare). Tânărul Florian se înscrie la Școala de ofițeri din Sibiu, dar se retrage, din absența vocației, după doar un an, stagiul militar satisfăcându-l în localitatea doljeană Plenița. Acum își descoperă reala vocație, înscriindu-se, în 1968, la Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (avându-i profesori pe Achim Mihu, Andrei Roth), absolvând-o cu teza de licență Concepția social-politică a lui Niccolo Machiavelli. Proaspăt absolvent, a optat pentru un post de profesor la Liceul maramureșan din Borșa, transferându-se, apoi, la liceele băimărene nr. 4 și nr. 1. În 1976 se înscrie la doctorat la profesorul Grigore Drondoe (la care susținuse și lucrarea de licență) cu tema Elemente de filosofie a istoriei în opera gânditorilor de la 1848, teză susținută în decembrie 1984, din comisie făcând parte Camil Mureșan, D. Ghișe, Pompiliu Teodor, N. Trandafiroiu.

După propriile mărturisiri, la alegerea tezei a contribuit lecturarea cărții Mihail Kogălniceanu, istoric, din 1964, a acad. Alexandru Zub (câți știu azi că savantul istoric Zub este găzduit, grație I.P.S. Teofan, mitropolitul Moldovei, la Mănăstirea Văratic?!). Alte lucrări care i-au fost de folos și i-au influiențat lectura au fost: Existența tragică a lui D.D. Roșca, Scrieri inedite, Problema cunoașterii și Problema ontologică de P.P. Negulescu, Memoriale de Vasile Pârvan, iar după 1990, Jurnalul fericirii a lui Nicolae Steinhardt și lucrările lui Mircea Vulcănescu, autori înțelepți, martiri și supraviețuitori ai închisorilor bolșevice din România.

După o trecere profesională la Liceul economic din Baia Mare, la Inspectoratul pentru cultură, și la Inspectoratul școlar Maramureș, Florian Roatiș intră în învățământul universitar la Universitatea de Nord din Baia Mare, întâi ca profesor asociat, urmând toate treptele universitare; aici este titularul cursurilor: Propedeutica filosofică, Istoria filosofiei moderne și Istoria filosofiei românești. Paralel, este cercetător științific la fondul documentar academic de la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare și redactor șef al revistei „Bibliotheca Septentrionalis”. A debutat publicistic, în 1973 cu un studiu despre Dimitrie Cantemir, iar editorial în 1996, cu manualul de Economie pentru Bacalaureat. A colaborat la publicațiile periodice „Graiul Maramureșului”, „ Nord literar”, „ Observator cultural”, „Revista istorică”, „ Ateneu”, „Idei în dialog”, „Tribuna”, „Cronica”, „Jurnalul literar”, „România literară”, „Mozaicul”, „Revista de filosofie” etc. Este autorul unor lucrări de analiză și sinteză precum: Pașoptismul, o filosofie românească a istoriei (2000), De la Dimitrie Cantemir la N. Steinhardt (2002), Pledoarie pentru filosofia românească (2006), Confluențe filosofico-literare (2008), Dreptul la sinceritate (2020), Odiseea filosofică a conștiinței și alte texte (2023).

A îngrijit ediții precum Femeia din abis de I. Peicin (2011), Viața și filosofia lui Vasile Conta (2014), dar s-a consacrat creației lui N. Steinhardt, îngrijindu-i Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional (2008), Critică la persoana întâi (2011), Steinhardt în evocări (2012), Prin alții spre sine (2012), Steinhardt în interviuri (2014), N. Steindhardt – Convorbiri cu Zaharia Sângeorzan și N. Băciuț (2015), Cultură și credință. Caietele de la Rohia (I-III, 2016), Steinhardt despre Eliade, Cioran, Ionescu, Noica (2017), Varia, I-II (2012-2020). Florian Roatiș este, după aprecierea lui Adrian Michiduță (coordonatorul colecției „Biblioteca de filosofie românească” a editurii „Aius”, unde i-au apărut unele cărți) un „spirit sagace” care „s-a aplecat cu multă competență și profesionalism asupra filosofiei românești”. Florian Roatiș scrie concis și pertinent, chiar dacă unde studii sau articole deranjează prin purul și crudul adevăr. Iată, de pildă, ce scrie în articolul-editorial din revista pe care o conduce, intitulat Plagiatul la români: trecut și actualitate. După un scurt și succint istoric al problemei, autorul demonstrează că „plagiomania nu este o activitate de dată recentă, ea fiind, păstrând proporțiile, la fel de veche precum literatura”, dând exemplu de scriitori prinși „cu pana în călimara altuia”, după expresia lui Goorges Maurevent din Cartea plagiaților (Editura Floarea Albastră, 2005).

La români, plagiatul este o temă actuală, viu discutată, arătându-i cu degetul doar pe unii politicieni, nu și pe universitarii sau autointitulații filosofi, Fabrica de doctorate a Emiliei Șercan fiind grăitoare. Considerând că, la români, plagiatul este „un rău necesar”, Fl. Roatiș pune degetul pe rană: „puzderia de școli doctorale înființate în ultimii ani va continua să lucreze pe bandă rulantă doctori în științe, unii fără abc-ul disciplinei respective și fără deprinderi intelectuale proprii cercetării științifice. Și aceasta sub privirile unei societăți indiferente la proprietatea intelectuală și devenită imună la impostură”. În volumul Pledoarie pentru filosofia românească, Florian Roatiș face o incitantă, dar scurtă incursiune în filosofia românească, oprindu-se la I.H. Rădulescu, C. Antoniade, Mircea Vulcănescu, N. Steinhardt, V. Băncilă, Lucian Blaga, Mircea Florian, Octavian Vuia, iar în cap.

Eseuri aproape polemice, autorul corectează o serie de erori referitoare la titluri, nume, date biografice sau omisiuni notabile, comentează critic „teribilismele și narcisismul lui Bădiliță”, așezându-l între „politic și ridicol”; pe Alexandru Dragomir îl situează între „mediocritate și ratare în filosofie”, sesizează omisiunile și erorile din Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, recenzează unele cărți din specialitatea sa: Cioran în oglindă. Încercare de psihanaliză, de Valentin Protopopescu, Istoria limbajului filosofic românesc de Marin Diaconu, preocupările de logică la contemporanii lui Titu Maiorescu, Publicistică lui Mircea Florian de Adrian Michiduță. Recentul său volum, Odiseea filosofică a conștiinței și alte texte, reunește studii, articole și recenzii de cărți, începând cu axiologia pașoptistă la cărțile despre Steinhardt scrise de G. Ardeleanu, Călin Emilian Cira sau despre biblioteca Mănăstirii „Sfânta Ana” de la Rohia.

Alte studii sunt dedicate ilustrului său consătean, George Pop de Băsești, Elenei Pop Hossu-Longin, lui Augustin Cozmuță, N. Labiș. Polemici constructive duce cu Nicoară Mihali (care prevede „moartea cărților”), apoi corectează (muncă migăloasă, dar necesară) erorile inexplicabile din Enciclopedia identității românești de Ecaterina Țarălungă și din Portrete și restituiri literare de Fl. Firan, la ultima carte sesizând și „un truc editorial: două titluri, aceeași carte”. Nu putea scăpa necenzurat (în sensul benefic al cuvântului) nici Dicționarul General al Literaturii Române, ediția a II-a, coordonat de Eugen Simion, apărut sub egida Fundației Naționale pentru Știință și Artă a Academiei Române, dar Florian Roatiș, spirit obiectiv, conchide că rectificările și completările sale la această lucrare „nu afectează valoarea «Dicționarului» sesizând „dificultățile și riscurile pe care le presupunea elaborarea și publicarea astăzi a unor instrumente de lucru de o asemenea factură”. Volumul se încheie cu publicarea prefețelor/postfețelor sale la unele cărți semnate de eminescologul Săluc Horvat (Cronici și comentarii literare, 2010), Monica Maier (Eu sunt – un model de explorare personală, 2011), M. Bejinaru (Eseuri și portrete ocazionale, 2018), Teodor Ardelean (Biblioteca de idei, 2011).

Studii pertinente sunt consacrate de Florian Roatiș unor teme de maximă actualitate Corectitudinea politică: ideologie sau religie seculară?, Învățământul românesc, încotro?, România – o țară a paradoxurilor, Patrie și patriotism – concepte desuete?, Protocronismul și mândria de a fi român, Pledoarie pentru cunoașterea istoriei naționale. Sesizând „anvergura vastă a lecturilor sale, de la filosofie, psihologie, sociologie la mitologie și istoria ideilor”, „ambitusul critic al discursului” lui Florian Roatiș, eseistul Cornel Munteanu îl caracterizează cu asupra de măsură: „rigoare, suflu argumentativ și o stilistică retorică adecvată la obiect”, „un raționalism cartezian”, „implicat în propriul discurs” cu o „autocenzură supravegheată”, un polemist care nu demolează, ci „atrage în cursa ideilor parteneri de forțe intelectuale egale”. Altfel spus, Florian Roatiș face parte din puținii intelectuali români autentici, modești, obiectivi dar pertinenți, de care societatea românească contemporană are mare nevoie.

Tudor Nedelcea